Eva nu stia ca...

Obisnuiam sa cred ca pasarilor le cresc noaptea aripi ca sa poata pluti pe langa geamurile salii numarul 8 ale unei cladiri denumite de toti adultii "cresa" . Pasarile, la varsta de 3 ani a Evei, zburau.

Cand am auzit insa povestea cu vaca sarind peste Luna, mi-am zis ca acolo as vrea sa traiesc, pe o planeta facuta dintr-o branza pe care n-aveam voie s-o mancam, numarand vacile ce sar pe deasupra capului meu pana adorm. In pauza de pranz ma asezam la geam si numaram norii. Nu stiam alta varianta de a ajunge pe Luna decat sarind de pe un nor pe altul. Nici pasarile nu pot ajunge atat de sus, desi, pe vremea aceea, ma miram ce salturi mari si ce loopinguri faceau de la un nor la altul. Pasarile, la varsta de 5 ani a Evei, sareau.

La scoala am descoperit bancile. Partea frumoasa a bancilor era colegul, in cazul meu Titi. Ocupa trei sferturi din banca dubla si imi intindea mereu bomboane si bilete cu fragmente din povestile bunicii lui. Intr-una din zile Titi mi-a scris ca nu exista nori, doar niste fabrici construite anume pentru a sparge albastrul cerului pe care niste doctori l-au declarat "obositor". Am fugit la geam si am inceput sa plang. Nu exista nori, si totusi exista pasari... Si eu? Nu o sa vad niciodata vacile sarind peste luna. Pasarile, la varsta de 8 ani a Evei, au fost declarate caz nerezolvat si incuiate intr-un sertar intunecat al emisferei drepte laolata cu luna, vacile si Titi.