Acasa

Citesc panourile de pe margine
Autostrada nu zice cat mai e pana acasa
Sau macar pana intr-un loc
Destul de mare incat sa nu te intalnesti cu nimeni.
(El zice: acasa-i locul unde te simti cel mai bine)
Dau shoturi de energizant si ma intreb
Cat mai dureza:
200 km, 3 postari, 1 cadere nervoasa.
(El zice: acasa-i locul unde te asteapta cineva)
"Kost' fast nix"
Benzina scade in rezervor-
Ne vom opri candva sa respiram.
Redevenim dintr-o culoare de ochi
Si-o semnatura in pasaport
Oameni.
(El zice: acasa-i locul unde ti-e inima)
"Maxim 3,5 tone"
Eu zic: acasa-i prima iesire de pe autostrada,
Acolo nu te cunoaste nimeni.

Acasa e oriunde fara tine.

Sign out

Dar totul se termina, iar partea grea in viata nu e sa gasesti iubirea. Romantele se vand la fiecare colt de strada- pe bancile din parc, la chioscul de ziare sau la iesirea din oras. Infatuarea se fabrica pe banda: avem manuale de agatat, sfaturi pentru cucerit si cate o lectie de invatat din fiecare atractie. Ceea ce nu avem este o despartire decenta. Nu prin diluare, messenger sau lasitate. O camera din care sa iesi fara sa simti nevoia sa plangi sau sa te intorci, ci doar sa conchizi ca drumul spre casa e cel care te indeparteaza de un sfarsit.
Credeam ca atunci cand voi creste, voi ajunge unul dintre acei oameni care la inceputul serii se aseaza la o masa de patru si discuta. Nimeni nu poate dansa intreaga seara, desi inevitabil cu totii ajungem in centrul salii. Vroiam sa fiu unul dintre cei care isi petrec primele ore in fatza unei salate discutand in grupuri mici, fara grija tandei de maine. Ea va veni, asta e sigur, pentru ca ei danseaza de atata timp, incat proprii pasii de tango definesc cursul firesc al naturii. Speram ca timpul va avea rabdare cu mine, exact ca si cu cei ce irosesc apropierea corpurilor pe cuvinte.
Dar in loc de asta, am primit o despartire decenta. In mana aveam un pliant cu data si locul urmatoarea intalniri cu ceea ce numeam candva pasiune. Eram hotarata sa-l arunc in primul cos de gunoi, dar nu mi-a aparut niciunul in cale. Cat despre pantofii de dans zgariati, urma alba e semnul violentei despartirii. M-am agatat cu disperare de iubire, dar a iubi de unul singur e sadism pur. A deveni cast e lasitate. A fi om ramane undeva la mijloc.

Chanson triste

Cand se stinge lumina, intreaga lume se aseaza intr-un local linistit, isi scoate o tigara de foi si fumeaza lent. Cam asa se opreste timpul si tot ce era forma devine nonculoare. Dau vina pe ninsoare, din cauza ei stam acum in paturi separate. In intuneric nu pot desena nici macar conturul buzei tale superioare, caci se confunda cu toate umbrele amorfe. Inchid ochii si incerc sa recompun poza ei ascunsa intr-un fisier (de altfel singura parte din tine ramasa inca intacta pe calculatorul meu), dar totul arata identic si e cufundat in cea mai morbida liniste. Ma trezesc din ora in ora si ma uit obsesiv la mobil in aceeasi rutina: apas pe un buton, se aprinde ecranul gol, apas pe un altul si se stinge. De cand a inceput ninsoarea, nu mai irosesti 8 centi pe noapte ca sa imi asiguri lectura tardiva, narcotizanta. Neg totul, faptul ca as vrea sa te vad, sa mi se deschida fereastra cu numele tau si, cand urmele tale devin prea evidente, sa iti aud vocea. Nu mai suntem oameni, ci doua umbre care vor cumva sa se suprapuna crezand ca singurul corp pe care il pot poseda e al celuilalt.
Cand se stinge lumina, totul pare identic, mai putin jazzul, singurul lucru care se aude mai clar in lipsa corpului tau. De cand a inceput ninsoarea, ascult prologul de cateva ori pe noapte ca sa pot adormi din nou. Voi imbatrani asteptandu-te intr-un bar de jazz. Si afara ninge. Imbatranim cu totii. Afara ninge peste toate umbrele, chiar si peste a ta.

Trecut

Fugi cu mine cinci minute din monotonia unei x zile de marti. Iti voi lua degetele intr-ale mele si din firele de praf voi schita in jur pereti. Vom ramane singuri si, in sfarsit, ne vom elibera de reguli, vorbe si minute. Undeva in exteriorul nostru vom arunca tot ce e artificial- stofa, perlele si vorba. Porii ne vor tremura extaziati de libertatea nou descoperita si timp de cateva secunde ni se vor apropia timid genele.

Apoi va incepe ploaia. Iti voi imbata buzele in parfum pana ce ma vei lasa sa desenez cu ele o umbrela. Iar cand ti se va face dor de apa, ma vei saruta pe gat- lipsita de aparare, voi lasa picaturile si pielea sa ma scalde.

Si cand am aflat ce se ascunde sub valul greu de material si interdictie, degetele ni se vor descatusa, iar eu voi pleca. Ti-am cunoscut nudul, in sfarsit te pot uita.

De departe, zambind

Draga T.,

A trecut ceva timp de cand nu am mai asternut adresa ta stropita cu putina iasomie pe un plic. Ne-am savurat povestile despre doua vieti tangente datorita unui pachet de tigarete, am golit cana cu ceai de fructe si miere de salcam, am urcat scarile hotelului cufundat in somn si ne-am indreptat intr-un final fiecare spre usa lui. Nu stiu care dintre noi a fugit printre perdelele geamului, dar a doua zi ne-am reluat cafeaua, tigarile, orasul propriu. Lumea era iar a noastra. Nu stiu ce ai facut tu cu ea, eu am inmuiat-o in arta si am presarat cenusa peste gulerul tau indoit stramb, mirosind a lavanda.

Te vei intreba probabil ce vant ti-a dezgolit pasii. Nu stiu cat de bine iti mai aduci tu aminte de mine, dar mie... ei bine, mie imi plac povestile. Ti-am istorisit vreodata ca as fugi in lume cu un ceainic? Oh, as fi esenta ceaiului ce se scurge in cani de portelan si elibereaza aburi de mere si scortisoara. As saruta buze si povesti, as astepta mereu alti oameni sa se aseza la masa noastra, a ceainicului chinezesc si a mea, si as trai privindu-i. Le-as sorbi povestea, le-as savura gustul odihnindu-ma un moment printre papilele lor. As fi ceaiul alunecat intre ochii nostri in ultima seara cand ne-am despartit. Si dupa ce mi-ai sorbit si ultima picatura, ai spus zambind ca e tarziu. "Noapte buna."

Astazi arta m-a facut sa plang. La un moment dat nu mai stiam daca plang de tristete sau de admiratie, aveam pielea calda, o stare febrila si incertitudine: daca voi rezista pana la capat sau voi stinge reflectorul inaintea ultimului act. I-am pus pauza lumii si mi-am indreptat pasii spre oglinda cautand un pachet de servetele. Nu mai fusesem atat de adanc cufundata in lacrimi de acum un an, patru luni si...
Nu mai stiu. Am scotocit prin cutiuta argintie in care imi ascund trecutul in foi, ecusoane si brichete. Uite servetelul pe care ne-am declarat de acord sa impartim... poate nu chiar totul- vieti, obsesii, hamburgeri. Lantul de la mobil pe care il plimbam printre degete cand va priveam pe toti dormind- de fapt, te priveam pe tine dormind langa si gandindu-ma ca o lumanare asezara pe pieptul tau mi-ar da impresia unui revelion funebru. Mi-am infundat rasul in maini- chiar aratai ca "un mort frumos, cu ochii vii...". Of, acum nici nu mai stiu cui scriu: ei, lui sau tie.
Mi-am cautat jurnalul, vroiam doar data din dreptul primei pagini. N-am ajuns sa-ti spun ca fiecare jurnal al meu incepe intr-un punct de criza, de obicei unul de gen masculin... Asa ca i-am ciocanit la piatra si l-am trezit pe acest el apus. "Tie iti voi dedica aceasta prima pagina." Si deasupra 11.11.2007. De un an si, cu ingaduinta de o zi, cinci luni nu am mai plans astfel. Ti-am povestit candva chiar si de noaptea aceea; altii inaintea ta n-aun inteles, cat despre tine, habar n-am.

Si privindu-mi ochii verzi ca de pisica (din cauza plansului, culoarea pe care le-o descriu tuturor ca pe un mit) mi-as fi dorit dupa atata timp sa te fi avut aproape. Doar ca sa iti povestesc ca am mai adaugat un film la lista celor care mi-au starnit lacrimile.

2:39:15. Zambesc in intuneric. Superb.

Noapte buna,
S.