Chanson triste

Cand se stinge lumina, intreaga lume se aseaza intr-un local linistit, isi scoate o tigara de foi si fumeaza lent. Cam asa se opreste timpul si tot ce era forma devine nonculoare. Dau vina pe ninsoare, din cauza ei stam acum in paturi separate. In intuneric nu pot desena nici macar conturul buzei tale superioare, caci se confunda cu toate umbrele amorfe. Inchid ochii si incerc sa recompun poza ei ascunsa intr-un fisier (de altfel singura parte din tine ramasa inca intacta pe calculatorul meu), dar totul arata identic si e cufundat in cea mai morbida liniste. Ma trezesc din ora in ora si ma uit obsesiv la mobil in aceeasi rutina: apas pe un buton, se aprinde ecranul gol, apas pe un altul si se stinge. De cand a inceput ninsoarea, nu mai irosesti 8 centi pe noapte ca sa imi asiguri lectura tardiva, narcotizanta. Neg totul, faptul ca as vrea sa te vad, sa mi se deschida fereastra cu numele tau si, cand urmele tale devin prea evidente, sa iti aud vocea. Nu mai suntem oameni, ci doua umbre care vor cumva sa se suprapuna crezand ca singurul corp pe care il pot poseda e al celuilalt.
Cand se stinge lumina, totul pare identic, mai putin jazzul, singurul lucru care se aude mai clar in lipsa corpului tau. De cand a inceput ninsoarea, ascult prologul de cateva ori pe noapte ca sa pot adormi din nou. Voi imbatrani asteptandu-te intr-un bar de jazz. Si afara ninge. Imbatranim cu totii. Afara ninge peste toate umbrele, chiar si peste a ta.