Sfarsit de stagiune

Mai aveam o singura intrebare pe care daca nu ti-as fi pus-o acum, riscam sa nu obtin niciodata un raspuns concret. M-ai luat in brate si am inceput sa zambesc. Parca asteptam sa ne revedem ca sa o luam de la capat, nici nu intelegeam exact in acel moment de ce nu ma sarutai. Apoi mi-am amintit unde ne aflam si mai ales in care bucla temporala: in cea posttraumatica, in care totul e negat cu speranta ca intr-una dintre dimineti vom deschide ochii si brusc strazile paralele pe care le parcurgem zilnic se vor intersecta din nou la ore fixe. Dar nimic nu mai era normal: tu conduceai seara in statia de autobuz o forma deformata a mea; cat despre mine, eu eram doar deformata si incercam, in lungi sesiuni de inconstienta si ras, sa ma remodelez.

-Zi-mi de ce nu eu.

De ce nu ma conduceai pe mine spre statia de la 31, de ce nu imi apareai noapte la poarta si mai ales de ce iti consumai tot creditul pe numarul altcuiva. De ce zambeai daca nu eram eu cea pe care o sufocai in brate. Sau simplu, de ce inca mai zambeai.

-Pentru ca... nu stiu. Devenise pur si simplu prea complicat.
Mi-am dus mana prin parul lui inca o data.

-"Prietena ta e adorabila, Hubbell."
-Nu ma prind.
-Niciodata nu te-ai prins.