A patra intalnire cu domnul T.

Respiram sincron, dar tu nu-ti dadeai seama. E doar jocul meu stupid de a urmari suflul alcuiva cu propriu-mi. Era frig in noaptea aceea (tremura chiar si Argentina*), asa ca ma verificam in aburii care treceau pe langa urechea dreapta si se pierdeau printre capete. Ma tineai in brate si fumai tigara dupa tigara, eram atat de geloasa pe niste paie umplute cu nicotina care miroseau groaznic (desi sunt o fumatoare pasiva cu traditie costruita in taxiuri si blocuri, iti spun cu sinceritate acum ca ale tale m-au lasat cam... rece, pardon expresia, dar tremuram cumplit). Cat de ironic, toti domnii T. m-au inselat cu tigarete...

Multumesc Brenda
(semnat Sanpetru, ca sa mentinem nota vesela)

*imi cer scuze pentru inside joke, dar, ca de obicei, ceva trebuie sa ma dea de gol. Noapte buna, B.

Curatatorie de amintiri

"Ma lasi sa experimentez ceva?" Semnele pareau a zice da: un nenea zambea de pe perete intr-o piesa imortalizata alb-negru, caldura patrundea filtrata in bar si abia incepuse Stairway to Heaven.
"Iti aduc altceva in loc de limonada. Daca nu iti place, il consideram din partea casei si iti aduc o limonada. Daca iti place, imi platesti cei 7 ron." 7 ron raman aceiasi in orice colt al barului, iar un pahar... intr-un pahar poti pune multe, de la sambuca si cateva boabe de cafea pana la arsenic simplu, dar duminica nu e tocmai ziua calcului de probabilitati, ci a melangeului de curiozitate latenata si lene inmuiata in caldura, amestec ce poarta un "da" drept eticheta.
Si iata ca apar doua pahare, o sticla si un pai: apa plata cu lamaie pentru domnisoara in rosu, un lichid neindentificat pentru cea in alb. Apoi a fost tacere. El a ramas lanaga masa si a asteptat in liniste verdictul. O portocala decojita aruncata pueril in blender, un parfum strain picurat pe pielea damei in alb, o orhidee cu petalele smulse lasata in fata usii gresite si, peste toate, semnatura "T." razand de mine. Si totusi mai era ceva acolo.
"Deci cum e?"
"E bun..."
"Doar atat poti?"
Mai beau putin din substanta neindetificata. Toate ingredientele in lumea asta au o istorie si un nume. Mi-am inecat ochii in suc, ma asteptam sa se transforme in supa alfabet si sa-mi impinga la suprafata niste litere. Incheiat, poate.
"Chiar imi place."
"Sa inteleg ca renunti la limonada?"
Poate ca trecutul are gust bun. Prezentul poate lua o pauza, macar o duminica pe an cand ma arunc intr-un scaun si imi privesc amintirile limpezindu-se ca in centrifuga unei masini de spalat si invartindu-se in jurul unui pai. A se stoarce bine. La sfarsit, se scutura. Memorie curata, numai buna de a fi umpluta din nou.

Despre tango si pasiune...

Iubesc pantofii. Toti spun o poveste, toti stiu ceva ce doar unei perechi i se impartaseste.

Iubesc ochii, tamplele si ritmul ce conduc corpurile pe un drum nescris, un drum pe care nu l-am cunoscut de fapt niciodat, desi deseori l-am urmarit si l-am pierdut intr-un acord.

Iubesc fetzele. Dintre toate lucrurile inchise intr-o camera de pe Coresi, iubesc fetzele cel mai mult. Ele sunt cele care danseaza- zambetul putin rotujit si colturile ridicate ale sprancenelor, seriozitatea plutind deasupra unui umar, tamplele care se sprijina pe ultimul acord si pulseaza incheind povestea. Pe toate le-am vazut, prin ele si un zambet larg am respirat tangoul.

Iubesc bandoneonul si chitara, tangoul viu ce isi selecteaza chiar si dansatorii prin povestea depanata. Caci nu suntem noi cei care in Bistro de l'Arte am protestat impotriva meselor, a scaunelor si a pietrei pe care pantofii nu alunecau si nu-si gaseau nici drumul? Tot noi suntem cei ce ne-am speriat. De muzica, de ochi, poate de noi insine. Daca muzica e cea care ne alege, atunci de unde stim ca noi suntem cei invitati? Ea n-are ochi sa ne cheme, nici mana sa ne invite. Ea ii are doar pe cei care in multe nopti tarzii o lasa libera sa isi suspine pasul.

Si daca va vrea vreodata cineva sa stie ce se ascundea in timiditatea celor sprijiniti de scaune, imi voi lua penita si le voi destainui chiar eu: asteptarea. Eterna asteptare ca cei increzatori sa ne deschida drumul, ca ringul sa se umple macar cat sa distraga privirile de la pasii nostri putin stangaci. Sau poate eterna asteptare ca o mana inconstienta sa iti spulbere ratiunea si sa te arunce in valtoarea muzicii. Acea mana apartine mereu altui chip, altui dans si altei nopti. Are totusi cateva caracteristici mereu constante: e condusa de ritm, nu de ratiune, apartine muzicii, nu pasului, ma cuprinde brusc si imi ofera o scena intreaga, eu nepuntandu-i oferi inca decat un tremur vag, un dans si recunostinta. Multumesc si astazi, multumesc ca ai parasit festivalul de salsa si ai asteptat atatea luni ca sa ma gasesti intr-o milonga, intrebandu-ma care dintre chipuri iti apartine.

Iubesc serile de dans pentru ca imi acompaniaza drumul spre casa cu un zambet. Cenusareasa ce alearga pe piatra cubica in pantofii aurii, transformata demult intr-un pastel ce isi intinde povestea. Isi intinde reusitele, pasii pierduti si dansurile, chiar si pe cele neprimite. Pleaca exact ca si acum cateva luni: cu un ultim dans (acum o tanda) furata, in intarziere si hotara sa isi inece zilele in tango, pana cand tangoul o va ineca pe ea in acel dans fara de pata, asteptat inca de multe nopti.

Cu speranta ca imi pot rascumpara greselile si considerabil mai vagul, precum promis, impuls de a ma invinovati, astern cuvinte fara sens si ritmul unei nopti de primavara. Un singur zambet din pacate nu l-am putut privi scaldat in tango. El doarme acum si poate, doar poate, ma va acompania in vis la o milonga.

Mi-e frica sa imi sterg machiajul, caci atunci as renunta la sudoarea si la tamplele ce m-au condus atatea dansuri. Mi-e frica sa imi lepad hainele, caci atunci as lepada mirosul vag de tutun si corp strain care mi-au impregnat propria esenta. Mi-e frica si sa inchid ochii, desi macar asa mai pot aluneca pe ringul unei camere demult uitate in tango. Adorm cu o ultima dorinta: sa fiu acea camera de la etajul unei cafenele din Brasov, sa respir printre panofi si sa se stinga in mine ultimele acorduri ale bandoneului. Sa adorm intr-un pas liber de tango. La multi ani...

Mirelei si ...

unei imbratisari dragi, chipului numit inconstienta care m-a gasit
din nou, unor ochi albastri, unor gene lungi undeva departe

..bandoneonului si chitarei

De departe, zambind

Draga T.,

A trecut ceva timp de cand nu am mai asternut adresa ta stropita cu putina iasomie pe un plic. Ne-am savurat povestile despre doua vieti tangente datorita unui pachet de tigarete, am golit cana cu ceai de fructe si miere de salcam, am urcat scarile hotelului cufundat in somn si ne-am indreptat intr-un final fiecare spre usa lui. Nu stiu care dintre noi a fugit printre perdelele geamului, dar a doua zi ne-am reluat cafeaua, tigarile, orasul propriu. Lumea era iar a noastra. Nu stiu ce ai facut tu cu ea, eu am inmuiat-o in arta si am presarat cenusa peste gulerul tau indoit stramb, mirosind a lavanda.

Te vei intreba probabil ce vant ti-a dezgolit pasii. Nu stiu cat de bine iti mai aduci tu aminte de mine, dar mie... ei bine, mie imi plac povestile. Ti-am istorisit vreodata ca as fugi in lume cu un ceainic? Oh, as fi esenta ceaiului ce se scurge in cani de portelan si elibereaza aburi de mere si scortisoara. As saruta buze si povesti, as astepta mereu alti oameni sa se aseza la masa noastra, a ceainicului chinezesc si a mea, si as trai privindu-i. Le-as sorbi povestea, le-as savura gustul odihnindu-ma un moment printre papilele lor. As fi ceaiul alunecat intre ochii nostri in ultima seara cand ne-am despartit. Si dupa ce mi-ai sorbit si ultima picatura, ai spus zambind ca e tarziu. "Noapte buna."

Astazi arta m-a facut sa plang. La un moment dat nu mai stiam daca plang de tristete sau de admiratie, aveam pielea calda, o stare febrila si incertitudine: daca voi rezista pana la capat sau voi stinge reflectorul inaintea ultimului act. I-am pus pauza lumii si mi-am indreptat pasii spre oglinda cautand un pachet de servetele. Nu mai fusesem atat de adanc cufundata in lacrimi de acum un an, patru luni si...
Nu mai stiu. Am scotocit prin cutiuta argintie in care imi ascund trecutul in foi, ecusoane si brichete. Uite servetelul pe care ne-am declarat de acord sa impartim... poate nu chiar totul- vieti, obsesii, hamburgeri. Lantul de la mobil pe care il plimbam printre degete cand va priveam pe toti dormind- de fapt, te priveam pe tine dormind langa si gandindu-ma ca o lumanare asezara pe pieptul tau mi-ar da impresia unui revelion funebru. Mi-am infundat rasul in maini- chiar aratai ca "un mort frumos, cu ochii vii...". Of, acum nici nu mai stiu cui scriu: ei, lui sau tie.
Mi-am cautat jurnalul, vroiam doar data din dreptul primei pagini. N-am ajuns sa-ti spun ca fiecare jurnal al meu incepe intr-un punct de criza, de obicei unul de gen masculin... Asa ca i-am ciocanit la piatra si l-am trezit pe acest el apus. "Tie iti voi dedica aceasta prima pagina." Si deasupra 11.11.2007. De un an si, cu ingaduinta de o zi, cinci luni nu am mai plans astfel. Ti-am povestit candva chiar si de noaptea aceea; altii inaintea ta n-aun inteles, cat despre tine, habar n-am.

Si privindu-mi ochii verzi ca de pisica (din cauza plansului, culoarea pe care le-o descriu tuturor ca pe un mit) mi-as fi dorit dupa atata timp sa te fi avut aproape. Doar ca sa iti povestesc ca am mai adaugat un film la lista celor care mi-au starnit lacrimile.

2:39:15. Zambesc in intuneric. Superb.

Noapte buna,
S.

"Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!..."

Se intampla uneori sa iti rasara in cale ceea ce s-ar putea numi dragoste la prima vedere. O parte hazard, poate coincidenta, doua parti noroc. Intr-o x dupa-amiaza, posibil chiar a unei joi, m-am indragostit de un afis. Poate pentru ca era roz, poate pentru ca era desenat atat de simplu, de fapt e absurd sa incerc sa-mi dau seama.
Intai mai, somn in ochi si un frig cumplit- nu putea rezulta din cele trei decat o minune: am gasit bilete la teatru- in mod normal, doamna de la bilete devinte o placa zgariata care imi repeta rece ca "nu mai avem bilete", eu ma enervez si ma inchid intr-o cafenea in fata unei cani si-a vorbei. Am trecut deci prima proba, ajaungem la a doua- un afis taiat aparent cu rigla isi omora plictiseala atarnand de usa de la intrare. "Nu se mai intra dupa inceperea spectacolului". Ora 19:04, usile incuiate, biletele platite, patru oameni panicati. Aveam doua ganduri care jucau prinselea printre sinapsele mele: pe de o parte ma simteam mandra ca in Romania gasesti atata punctualitate, chiar daca asta insemna ca o sa ajung iar in fata unei cafele- si totusi, mintea mea ma cita pe mine insami cand ziceam plina de furie ca as construi un lagar pentru toti cei care intarzie (probabil ca as fi prima condamnata).
Si au dat fetele din gene cat au dat pana ce au trecut de a doua proba si s-au pomenit mergand pe varfuri din cauza tocurilor si asezandu-se pe locurile altcuiva , in mintea mea dubioasa revenind scene din "Restul e tacere". Ce-a fost apoi... ras si admiratie. Poate ca in acele doua ore m-am indrgaostit de teatru, caci actorii au jucat genial, iar eu am inteles de ce ni se tot zice la curs ca suntem lipsiti de energie. Scena parca era un imens magnet de joc ce imi atragea somnolenta si frustrarea acumulate in putinele ore de constienta, iar spectacolul a jucat rolul cafelei nebaute in ziua aceea. Iubesc cafeaua cu menta, deci iubesc si teatru jucat cu pasiune.
La iesirea din sala ne-au intampinat din nou afisul si frigul serii. Mi-a mai ramas doar zambetul pe care incerc sa il disociez de cele ce vor urma ( poate disocierea e mai usoara in dragoste decat in tango, inca ma mai chinui sa le dau de capat ambelor). Il ascund dupa o masca si ii scriu simplu intr-un colt: d'ale carnavalului...

Epilog

Mademoiselle Colette s-a asezat intr-un fotoliu sufocat de perne si a asteptat sa moara. Momentul era perfect: in fundal se auzeau romantele frantuze si tangourile unui patefonul mostenit cu cativa ani in urma; podeaua era desenata in cercuri de crini albi- pe cand era de 1.30 in inaltine si 8 la varsta, visa la asfixiere cu parfum, inaintea zilelor cu matematica isi dorea sa adoarma intr-un bol cu flori si dimineata sa nu se mai trezeasca; in picioare, pantofi negri lacuiti, toc inalt de 9 cm si bareta in T, inchisa stramt in jurul gleznei.
Trecusera deja cinci minute de cand astepta,iar in camera se asternuse o liniste ce se cerea inecata. S-a intins dupa cutia de lemn in care isi pastra Sobranieurile si a adulmecat aroma de menta. Madama nu se prezenta niciodata drept fumatoare, ocazional isi lepada manusa de saten pentru sarutul de tutun, mai totdeauna in public si mult prea rar dupa tande- cortina o gasea cuminte pe un scaun, pierzandu-sa cateva minute in amintirea imbratisarii din care mai ramasese doar parfumul.

Si totusi moartea intarzia. Mirosul de lavanda se strecura pe geam si ii altera cadrul mortuar. Ceva nu era in ordine, lipsa unui quelque chose o nelinsitea. A simtit nervozitatea urcandu-i in piept, asa ca s-a ridicat din puf si a inaintat spre perdelele rose.

Sunetul de pasi i-au anuntat totusi venirea; madame Colette a inceput sa numere cu ochii inchisi: un, deux, trois, exact zece trepte si patru pasi au deschis cu un scartait lugubru usa de lemn a camerei. A simtit o imbratisare ferma, cateva momente de liniste in loc de prezentare si pe un ritm proaspat de tango a inceput sa curga noaptea. O mana ii aluneca lent de-a lungul sirei si un parfum picant ii incita narile. A incercat sa si-l apropie, dar orice incalcare a distantei o conducea intr-o mulineta. La al treilea cantec a sarit acul patefonului, iar mademoiselle Colette si-a cerut dreptul de a-si saruta sfarsitul. In loc de liniste a simtit aroma de capsuni amestecata cu tutun puternic. Crini albi presati de pasii orbi, intuneric de lavanda si un tango. Sa fie moartea o umbra de parfum si dans? In ultimul sarut abia i-a deslusit ochii albastri.

Pentru Pepu, primul si ultimul Sobranie