Exhibitionism neuronal

noaptea
am o fantezie in care
iti desprind usor encefalul din ascunzatoare.
daca il desfasor, pot cuprinde cateva mii de oameni
toti dorm linistiti
acoperiti de gandurile tale

se fac sinapse intre vise
neuronii tai se incalzesc
prin corpurile care zac sub ele
fascicule fictive care se intind intre maduva proprie si un necunoscut
fasciculele sunt atat de dense
incat ar inconjura pamantul de n ori
am alerga cu totii catre centrii tai nervosi

deocamdata
suntem un singur stimul
urmarind cai ascendete catre vise diferite.
a-ti saruta sinapsele pe rand
ar dura probabil mult mai mult
decat prevazut in cartile de anatomie.

Le coeur

Respingeam inimile in toate formele simbolice sau cu puls. Cand m-am indragostit prima data, am vazut in jur oameni care zambesc si oameni care se saruta (uneori coincideau, alteori ma intrebam cum reusesc oamenii sa se tina de mana fara sa se sarute), dar nicio inima artificiala. Pe caietele de la inceputul liceului sunt incercari timpurii de acceptare a notiunii sub forma unor desene pe coltul foii. Daca le vede cineva dau vina pe colega de banca, desi ea imi scria doar Sanpetru sau imi facea o caricatura a profului de fizica. Am incercat chiar sa desenez o inima in dreptul literei T, dar apoi am incadrat-o repede unei limite cand S tinde la T din inimioara si am reinceput sa ironizez conceptul.
De dimineata am primit o intrebare: ce perioada ai retrai? Raspunsul a fost vara, cu toate prelungirile ei din introducere si final. Atunci am primit primul cadou de majorat: o inima de sticla rosie. In ultima zi de minorat, echivalenta cu primul tort de ciocolata, paseam cu o oarecare frica pe tango: aveam pantofi noi si purtam prima inima artificiala.
Au urmat multe inimi de atunci: una de argint purtata la gat, una de ceramica invartita intre degete deasupra cartilor, un graffiti pe care il vad din acea duminica saptamanal, o inima de hartie primita pe scarile teatrului si una desenata cu pixul pe mana dreapta.
Am aflat si eu tarziu ce facea toata lumea cu acele replici ieftine ale unei parti pe care o aveau deja din nastere: le dadeau cuiva. Nu intelegeam ideea inimilor pentru ca pana in vara nu primisem decat flori (fenomen pe care, din nou, l-am apreciat abia intr-o duminica seara acum un an minus putine zile; odata cu iubirea mea pentru flori a venit si iubirea pentru mansarda unui anumit bar din Brasov, dar deja deviem de la subiect).
Incerc sa inlocuiesc toate inimile cu mere, in general oamenii care au nevoie de o pauza cauta alte lucruri care sa le aduca noroc sau care sa fie observate (gargarite, stele, Snoopy etc). Alerg printre oameni cu un ruj rosu si le desenez cate o inima pe mana, acelasi ruj pe care il port pe buze cand urc pe scena. E un mod fortat de a raspunde la toata simpatia, uneori dragostea, care s-a tranformat in cativa centimetri de material. Eu iubesc, tu iubesti, el iubeste- invatam sa il conjugam in scoala si il uitam undeva intr-o cafenea sau intre patru pereti si doua corpuri.

Episodul vineri

Poate ca din constructie ni se implementeaza un anumit tipar la care raspunde o parte a creierului nostru. O anumita culoare a parului care ne aminteste de un personaj din trecut, alaturi de o culoare a ochilor din cauza carora ni se ridica vag colturile buzelor. Apoi mai sunt si blugii, hanoracele, tricoul verde cu un mesaj cel mai probabil narcisist, elemente din cauza carora uitam replicile in mijlocul scenei sau ne impiedicam de covor. Semnul distinctiv ca eul nostru a reactionat la un corp strain ce se muleaza pe tipar este ca habar n-avem ce sa zicem si, in consecinta, contemplam in continuare. In loc sa ma tina de mana chiar acum, voi mai astepta un an, timp in care chiar si o persoana atat de insensibila la subtilitati precum prevede sablonul meu va descifra ca ceva din mine a reactionat la parul, ochii si mesajul lui narcisist.

"And just like that I lost my head."

Mitul urban

A fost odata, de doua ori, in unic sau multiple examplare, o persoana x a carei poveste incepe direct pe pietonala orasului. Fara procesul de creatie, reutsare si mascare de la inceputul zilei, direct ora 7:45, un soare abia rasasit si un Starbucks in mana stanga. Urca linistita Republicii, ocoleste fantana, arunca un ochi dupa cunoscutii pe care din pura intamplare sau premeditare minutioasa i-ar putea intalni pe traseu si, intr-un final, se aseaza in banca. Sau la catedra. Sau birou, orice veti vrea sa va imaginati pe post de masa cu un penar, doua carti, un mobil deschis la o y lectura si sprijinit de penar cat sa nu poata fi vazut de la distanta, si, desigur, un scaun pe care acea x persoana sa se aseze pentru a le savura pe toate.
Pana la randul 5 de pe pagina 24 e cliseu. Citeste, tabla se umple de derivate. Isi schimba lectura, inca o tabla se umple de derivate. E oricum iunie si nimeni nu va mai avea timp sa verifice tot ceea ce mintea ei ignora pentru o lectura de dimineata. Inca un next, inca o tabla. La pagina 24, jumatatea randului 5, numele lui T. ii intrerupe lectura. Dupa atatea luni sau atatea zile sau doar cateva ore T. traieste, mai bine zis o include si pe ea in ziua lui. Un mesaj scurt, cu semn de punctuatie la sfarsit, chiar semnul intrebarii. Sau poate ordonanta concisa "iesi la poarta". Si brusc, dragi aspiranti, fiinta umana a incetat sa mai fie stupida, sa se gandeasca de zeci de ori inainte sa trimita un mesaj si sa analizeze situatia din toate unghiurile inainte de a marturisi ca tot ce ii trebuie e o mana pe care sa o tina in pauze si pe Republicii (in viziunea utopica in care fiecare fiinta umana are din dotare un card de credit care se umple singur, pinul inca in memorie, haine care nu se sifoneaza, respiratie vesnic proaspata si 10 la mate).
Si, ca sa mergem si mai departe, persoana x a reusit sa se concentreze in continuare la activitatile legate de invatat, scotandu-si-l complet din minte pe T. in momentul in care a inchis mesajul de la el.
Utopie pura sau mitul urban: inceput de vara, impacare neasteptata in pauza de dupa ora de mate, haine care inca mai stau exact ca in fatza oglinzii, un Starbucks cu aroma de ciocolata si un creier care ii poate cuprinde pe genericul T. si pe neinteligibila derivata in acelasi timp. Daca nimeni nu te-a vazut traind-o, atunci se va sustine in continuare ca nu exista.

Q.E.D.

P.S. Si Starbucksul in Brasov tot un mit urban ramane (preferatul Ioanei, de altfel:P).

E = m c^2

Inchizi usa si iti sprijini corpul pe segmente de al meu: intai mainile, cele mai putin culpabile pentru cursul inca nedefinit al serii. Oricat as gandi, urmarea sta in degetele care incep sa descrie opturi de-a lungul aratatorului tau stang. Opturi, infinituri, cum vrea sa le denumeasca perceptia ta romantica sau pur fizica a unei seri tarzii de sambata.
Imi retrag mana de sub a ta cu pretextul de a schimba melodia. Astepti in acelasi loc sa iti reiei procesul de cucerire fizica a pasagerului din stanga. Iti sprijini de aceasta data capul de umarul meu si respiri lent, atat de lent incat trebuie sa ma concentrez exclusiv pe miscarile tale ca iti aud suflul. Imi lasi firele blonde sa se se incurce intre buclele tale si imi rotesc capul de mai multe ori, pana cand pleoapa dreapta ramane si ea imobilizata intre buclele tale. Inspir, expir, inchid ochii. Inca un atac terminat in minutul 3:58.
Se lasa linistea intre scaunele noastre si iti cobori capul. Ma intrebi de ce nu-mi poti auzi inima. Probabil ca stie si ea ce vrea si asteapta calma ca lucrurile sa isi urmeze cursul firesc. Eu sunt singura care inca nu stie daca sa se calmeze, sa planga sau sa declare pierdere de memorie pentru tot ce a spus in ultima ora. Sau poate m-am nascut pur si simplu cu o inima subdimensionata, incapabila sa reactioneze normal, suprarationala, speriata de intunericul cavitatii in care a fost inchisa.
Sau poate ca e pur si simplu ultimul atac, starea de gratie a finalului in care totul devine clar. Te apleci putin si parca intre noi s-a asezat o oglinda. Doi narcisisti care se apropie de propria imagine ca sa isi studieze imperfectiunea si sa se indragosteasca iremediabil de ea. Insa cand atingem suprafata rece a ultimului centimetru, buzele devin brusc rationale si nu pot decat sa isi studieze unele altora forma, nu sa se sarute. Plecam exact cum am venit: tu singur, eu cu o inima prea mica.
Pierdut, gasit, pierdut din nou.

N.B.: Te reduc la stadiul de simpla muza nu pentru ca ai fi incapabil sa te iti dedici singur cuvinte, ci pentru ca in universul meu nu exista decat o lege: l'art pour l'art.

Legenda:
E=energia cu care suflul nostru impinge realitatea putin mai deparde de trupuri.
m=masa covorului pe care stam intinsi si ne uitam la tavan, asteptand ca cineva sa ne spuna ca luna nu rasare deasupra unor capete blonde, ci deasupra totalitatii de oameni inconstienti care umbla noaptea pe strada tinandu-se de mana
c=viteza pe care o va atinge finalul nostru
2=1+1

Concluzie: probabil voi cauta forma carliontilor tai in randurile lucrarii de maine de la fizica.

La Fin.

Timiditate de drepta

Intotdeauna m-am asezat pe partea stanga a vestiarului fetelor si pe partea dreapta a vestiarului baietilor.
Pe partea stanga ca sa fiu mai aproape de geam cand vei trece din pura intamplare sub el si eu voi fluiera dupa tine. Mereu intorci capul pentru ca esti fascinat de orice fiinta feminina, de la blonda timida care sta de serviciu vinerea in corpul C pana la masina argintie pe langa care treci intamplator pe strada. Si ea e o fiinta, pentru tine tot ce e de gen feminin merita sa fie asezat pe un piedestal si preaslavit zilnic cu mesaje de la 8:49 dimineata pana la 01:58 noaptea. Apoi se lasa liniste intocmai ca sa poti schita in somn planul pentru a doua zi: sa iei o ea de mana si sa te apropii de fatza ei pana cand esti sigur ca ochii ei sunt albastri, nu gri. In cazul masinilor, pana cand proprii ochi par albastri in oglinda retrovizoare straina.
Pe partea dreapta pentru ca pe stanga joci sah. Mi-e prea rusine sa ma uit la tine, chiar si sa recunosc ca impartim aceeasi camera, asa ca incerc de pe coridor sa arunc fluturasul de badminton deasupra usii pana pe pionii tai doar ca sa iesi din vestiar si sa mi-l oferi inapoi. Imi tremura mana cand aud ca ridici o piesa si imi concentrez si mai tare privirea pe peretele opus. Mi-e prea rusine sa zambesc si prea frica sa ma asez pe partea stanga a vestiarului tau.

Final Destination: 12

Liniste sau cel putin incapacitatea de a remarca ceva neobisnuit pana in fata portii unde intaiul semn al educatiei s-a aratat. Mai marele zeu al matematicii isi trecea pentru prima data in noul an scolar cartela prin usa. O cartela care deschide multe: drumul spre cancelarie, servieta neagra in care se ascunde o folie cu semne, mecanismul unui ceas care il aduce pe onorabil chiar inainte sa se sune in salile de clasa. Da, matematica nu intarzie niciodata pe coridorul nostru, se plimba lent de-a lungul usilor pana cand ajunge la cea buna si o deschide cu cele mai pure intentii, si anume de a logaritma si ultima speranta ca viitorul ar avea mila prevazuta in codul genetic. Drumul spre examene e pavat cu intentii bune, cum ar fi dorinta de a reinventa art nouveau pe o tabla de clasa prin derivari succesive.

Urmatoarul lucru pe care mi-l amintesc e o pisica neagra asezata pe gard chiar in fata mea. Cineva ar trebui sa deriveze matematica astfel incat sa nu ne mai ramana decat un zero preaslavit de atatia, caci, in fond, suferinta noastra in noul an e constanta, (5 ore de mate/saptamana)' . Anii trec, a 12a ne asteapta pe toti cu rabdare. Puneti capacul si ridicati temperatura pana aproape de punctul de fierbere zilnic. A se savura in iunie.

Treapta de reculegere

Uneori se intorc toate impotriva mea: soarele, volanul si para pe care o aud devorata in fiecare marti si joi pe locul din dreapta. La fiecare stop astept sa fiu asaltata de stropi imensi ce incearca sa scape de mutilare si, intr-un final, de disparitie. El nu mananca fructele, acestea se lichefiaza cand ii ating buzele si apoi sunt sorbite zgomotos pana la samburi. Le ascult pe jumatate atenta la soarta lor, pe jumatate la asfaltul din fatza. Niciodata nu aflu ce se intampla cu samburii, caci atunci cand le vine randul, in masina se lasa liniste.
Semaforul se face verde si, inconjurata de injurii, abandonez ramasitele perei pentru ambreiaj. Accelerez tulburata si omor motorul in numele perei devorate. Inca un deces aromat in istoria carnetului meu.

Interzis pe timp de vara

Zece litere si o senzatie de panica urcandu-mi din stomac pana in otita externa. Prima oara le-am auzit stand pe scunul de control al orl-istului si asteptand sa se apropie lingura careia i-am declarat ura eterna de la primul control medical pana la sfarsitul fericit al tuturor bolilor, in numele senectutii. Din halatul alb, putin patat la spate, suna un mobil. "Da, puteti veni, in mod oneoficial nu nimic... dar nici oficial." Si apoi l-a rostit. Cuvantul de care se teme un procent considerabil din populatie, cel interzis rostirii in aceasta perioada ca garantie a unor luni calme, lipsite de stres sau cosmaruri despre calculul matematic. Unicul cuvant care imi trezeste mai multa panica decat insusi moldaminul: septembrie.

Curatatorie de amintiri

"Ma lasi sa experimentez ceva?" Semnele pareau a zice da: un nenea zambea de pe perete intr-o piesa imortalizata alb-negru, caldura patrundea filtrata in bar si abia incepuse Stairway to Heaven.
"Iti aduc altceva in loc de limonada. Daca nu iti place, il consideram din partea casei si iti aduc o limonada. Daca iti place, imi platesti cei 7 ron." 7 ron raman aceiasi in orice colt al barului, iar un pahar... intr-un pahar poti pune multe, de la sambuca si cateva boabe de cafea pana la arsenic simplu, dar duminica nu e tocmai ziua calcului de probabilitati, ci a melangeului de curiozitate latenata si lene inmuiata in caldura, amestec ce poarta un "da" drept eticheta.
Si iata ca apar doua pahare, o sticla si un pai: apa plata cu lamaie pentru domnisoara in rosu, un lichid neindentificat pentru cea in alb. Apoi a fost tacere. El a ramas lanaga masa si a asteptat in liniste verdictul. O portocala decojita aruncata pueril in blender, un parfum strain picurat pe pielea damei in alb, o orhidee cu petalele smulse lasata in fata usii gresite si, peste toate, semnatura "T." razand de mine. Si totusi mai era ceva acolo.
"Deci cum e?"
"E bun..."
"Doar atat poti?"
Mai beau putin din substanta neindetificata. Toate ingredientele in lumea asta au o istorie si un nume. Mi-am inecat ochii in suc, ma asteptam sa se transforme in supa alfabet si sa-mi impinga la suprafata niste litere. Incheiat, poate.
"Chiar imi place."
"Sa inteleg ca renunti la limonada?"
Poate ca trecutul are gust bun. Prezentul poate lua o pauza, macar o duminica pe an cand ma arunc intr-un scaun si imi privesc amintirile limpezindu-se ca in centrifuga unei masini de spalat si invartindu-se in jurul unui pai. A se stoarce bine. La sfarsit, se scutura. Memorie curata, numai buna de a fi umpluta din nou.

Static

Cosul de gunoi e plin de lucrari vechi, idei si servetelele ramase in urma vreunui film sau zile neobisnuite. Plin ochi, nu mai incape nici gandul unei sticle goale venite tocmai din Orient cu un mesaj inchis de saptamani si expediat pe apa. Am vrut sa arunc soarele si pantofii aurii, amandoua mi-au facut in ciuda luandu-se de mana pe-un tango si lasandu-ma singura cu aminele si o racealea proaspat rasarita.
Imi iau cosul si reciclez toate ideile proaste, foile de fizica si cuvintele aruncate aiurea. As spera la alchimie, dar parca mi-ar ajunge si un zambet sau o cafea proaspata. Putina menta pentru a trece timpul si astept cuminte inca o zi de miercuri sa se arate...

Consecinta 5 a teoremei lui Lagrange

I-as da fiecarei functii un buton de autodistrugere, uneori cu gandul la zilele in care te cuprinde panica din cauza unei stimabile subunitare privindu-te batjocoritor de pe tabla si refuzand sa se transforme in nul, alteori pentru zilele in care tot ce iti doresti este sa auzi in locul alarmei de orele sase ale diminetii o voce suava spunandu-ti ca azi nu trebuie sa te trezesti. Nu, poti ramane in asternuturile mulate de-a lungul trupului in loc sa citesti versete din biblia matematicii trunchi comun+ curriculum diferentiat a defunctului Ganga. Mircea Ganga. Ar fi fost al treilea Mircea pe care l-am cunoscut... Dar daca apas pe autodistrugere poate, doar poate, azi pot trece pe langa testamente fara sa le mai salut.
Le-as da tuturor cate un buton de autodistrugere, i-as zice pauza si mi-as pastra doua pentru zilele in care nu vreau sa ma vada nici matematica, nici oglinda.

Q.E.D.

Povestea tangoului

Ziua incepuse ca oricare miercuri de cateva luni incoace: aproape infarct la mate, somn cu ochii atintiti intr-un monitor, speranta ca peugeotul argintiu nu e la scoala. Cam la 1 a inceput cevaul sa isi faca loc si sa se impuna. Prin bunavointa/norocul/imprevizibilul onorabilei doamne Otet, ziua de studiu s-a terminat la ora 13. Dorinta mai mare nici ca as fi avut, acum multe miercuri printr-o absentare, sa ii zicem necesara, am ajuns la concluzia ca portile sagunei de fapt nutresc dorinta de a se inchide la 13, de a ne face pe noi, damnatii majoritar minori, sa rasuflam usurati de fericire.

Ar fi trebuit sa urmeze limite, logaritmi si derivate scrijelite somnolent pe un caiet universal, jazzul din casti tinandu-mi cu greu ochii deschisi. Le-am sigilat pe toate intr-o punga de cadou, i-am pus o eticheta alba si am ascuns-o in cel mai intunecat colt al constiintei: Somn usor. Dansez. Mi-am incaltat pantofiorii aurii, am strans covorul si am inceput sa fac girouri in jurul scaunului de la birou. Mica, dar pe tocuri.

Blackout. Imi amintesc doar ca fugeam pe Muresenilor, esarfa sta sa zboare si glezna sa mi se scranteasca. Ce mai conteaza cand la Okian te asteapta practica? Multe melodii, doua dansuri, unul cu un el invaluit in iz picant, unul cu o ea coborata de pe tocuri si devenita, intr-o asemenea criza masculina, leader. Nu se rade, nici sa nu indrazniti, multe a patimit cu mine saraca Mirela, cata rabdare poate avea cu umerii mei neseriosi si cu picioarele-mi lenese. Iar cand ma lauda, indata ii ziceam sa taca.
"Sa n-aud nicio lauda ca o sa gresesc."
" De ce?!"
"Mi se urca la cap si apoi s-a dus naibii dansul."

Bistro de l'Arte, muzica live, spatiu de dans lipsa. Dar in loc de dans, am primit poveste.
Stiati ca...

...intr-un X oras, atunci cand se prepara o Y ciorba se pune la sfarsit in cazan un stiulete de porumb, cel caruia ii pica porumbul avand noroc (macar o perioada), iar de acolo originea si numele unui cunoscut tango?
...sau ca un alt tango ce mi-a curs atat de des prin casti incheie seara de milonga cu dansul perechilor?

Stiati ca iubesc povestile? Si tangoul... de el doar ma indragostesc, inca mai am o vaga sansa de scapare. O pastrez drept iesire de urgenta, pana atunci ma scufund tot mai adanc in noaptea de milonga.

Ziua Pamantului sau ora de economie

Stiati ca (sau ce nu stiam eu si n-am aflat nici pana azi)...

"Putem produce orice, mai putin pamant si apa."
Chiar orice? Putem produce deci dragoste... Putem sa ne reproducem, sa producem genii si rebuturi. Frumusete, oameni, arta.

"Suntem dependenti in totalitate de el (Pamantul) si de faptul ca se invarte. (Descrie in aer rotatia planetelor sub forma unor cercuri imperfecte, rapide). Toate se invart asa. De ce nu se invart asa, stimati telespectatori? (Schimba traiectori cercurilor. Liniste cateva secunde.) Nici asta nu stim de ce."
Daca am sti totul ar fi tare plictisitoare cele 16 ore de constienta zilnica. Nici n-am avea unde sa depozitam toata informatia. Imagineaza-ti un pitic mergand pe strada, analizand in acelasi timp gradul de toxicitate al aerului si viteza de curgere a sangelui prin arterele vecinului. Cafeaua fierbinte cu menta, cine ar mai avea timp sau neroni liberi ca s-o adulmece? Aveti dreptate, nu stiu de ce Pamantul se invarte asa, dar imi savurez nestiinta in fata unei cani fierbinti si a povestii. Om comun, dar fericit.

"Originea este comuna." Ba pardon, va contrazic aici. Candva m-am tras si eu din intuneric, dar o zana blonda, pe tocuri inalte si putin sarcastica mi-e mama, nu uterul ei. Originea mea? O poveste, un parfum si o cafea deocamdata.

"Diversitatea de care nu trebuie sa incetati sa va minunati. O data pe an cand e ziua lui sa va minunati." Ne minunam, ne minunam de toti si toate. O zi din 365, ocazional 366, e a mea. Si a Ancai. Si a lui Mita. Si a lui Grigore Antipa. Suntem diferiti si poate, doar poate, de aceea avem voie sa impartim aceeasi zi.

"Minimizarea efectelor negative. E bine sa gandim." E bine, e necesar, ajuta. Minimizare, extinctie n-ar mai insemna uman.

"Inauntru... magma. Dumnezeu stie ce-i aia- ceva fierbinteala, atat stim noi." Suntem jucarii stricate de zei plictisiti. Scartaim, ne rupem sforile si intr-un final cadem. Zeii lasa cortina sa cada. Urmatorul spectacol.

"Nu inteleg nimic, dar ma minunez."

Q.E.D

Multumiri onarabilei doamne Otet de la un Muppet cu margele de plaja