Le coeur

Respingeam inimile in toate formele simbolice sau cu puls. Cand m-am indragostit prima data, am vazut in jur oameni care zambesc si oameni care se saruta (uneori coincideau, alteori ma intrebam cum reusesc oamenii sa se tina de mana fara sa se sarute), dar nicio inima artificiala. Pe caietele de la inceputul liceului sunt incercari timpurii de acceptare a notiunii sub forma unor desene pe coltul foii. Daca le vede cineva dau vina pe colega de banca, desi ea imi scria doar Sanpetru sau imi facea o caricatura a profului de fizica. Am incercat chiar sa desenez o inima in dreptul literei T, dar apoi am incadrat-o repede unei limite cand S tinde la T din inimioara si am reinceput sa ironizez conceptul.
De dimineata am primit o intrebare: ce perioada ai retrai? Raspunsul a fost vara, cu toate prelungirile ei din introducere si final. Atunci am primit primul cadou de majorat: o inima de sticla rosie. In ultima zi de minorat, echivalenta cu primul tort de ciocolata, paseam cu o oarecare frica pe tango: aveam pantofi noi si purtam prima inima artificiala.
Au urmat multe inimi de atunci: una de argint purtata la gat, una de ceramica invartita intre degete deasupra cartilor, un graffiti pe care il vad din acea duminica saptamanal, o inima de hartie primita pe scarile teatrului si una desenata cu pixul pe mana dreapta.
Am aflat si eu tarziu ce facea toata lumea cu acele replici ieftine ale unei parti pe care o aveau deja din nastere: le dadeau cuiva. Nu intelegeam ideea inimilor pentru ca pana in vara nu primisem decat flori (fenomen pe care, din nou, l-am apreciat abia intr-o duminica seara acum un an minus putine zile; odata cu iubirea mea pentru flori a venit si iubirea pentru mansarda unui anumit bar din Brasov, dar deja deviem de la subiect).
Incerc sa inlocuiesc toate inimile cu mere, in general oamenii care au nevoie de o pauza cauta alte lucruri care sa le aduca noroc sau care sa fie observate (gargarite, stele, Snoopy etc). Alerg printre oameni cu un ruj rosu si le desenez cate o inima pe mana, acelasi ruj pe care il port pe buze cand urc pe scena. E un mod fortat de a raspunde la toata simpatia, uneori dragostea, care s-a tranformat in cativa centimetri de material. Eu iubesc, tu iubesti, el iubeste- invatam sa il conjugam in scoala si il uitam undeva intr-o cafenea sau intre patru pereti si doua corpuri.