Art Nouveau

Ma intrebati curiosi de unde anume vin si ma blochez de fiecare data. Astazi trebuie sa imi incep povestea marturisind ca trec zilnic pe langa un anume bar, fie ca abia m-am despartit la semafor de zambetul unui tanar intimidat ca l-am vazut pierzandu-si palaria, fie ca pur si simplu ma bucur de liniste cand ma intorc tarziu spre casa. Noaptea vad mereu barbati imbracati in camasi albe, stand in fatza barului si fumand tigari aromate. Simt mereu nevoia sa cobor de pe bicicleta, sa ma indrept spre ei zambind, sa ma apropii de buzele lor doar ca sa le adulmec aroma tigarilor si apoi sa ma asez pe un scaun la bar si sa comand un pahar de vin rosu. Sa fiu imbracata in rochia neagra in care m-am indragostit acum un an, sa fie un fel de talisman si sa ma indragostesc din nou si din nou cand o simt alunecandu-mi pe piele. Sa fie atat de simplu sa ma indragostesc, incat sa fie nevoie doar sa cobor noaptea la barul cu muzica veche si sa comand un pahar de vin. As ajunge dependenta de vin rosu si ar fi nevoie de o mie de maini ca sa imi mai poata separa rochia de trup.

Candva m-am nascut din tango. Purtam o floare imensa in piept si ma gandeam cu jena cum il va incomoda pe cel care ma va invita la dans. Ne-am promis sa ne reintalnim in Buenos Aires, asa visam cand eram inca minora. Eram convinsa ca voi cutreiera toate serile de milonga si genunchii nu imi vor mai tremura. Pe aceea o numeam pasiune si era motivul pentru care ma asezam in fatza ecranului gol in fiecare miercuri, uneori si vineri si incepeam sa scriu. In acea epoca fericita ma renasteam continuu din tango si uite asa mi-am petrecut eu adolescenta, abandonandu-l pe domnul T. in fatza unei cafele ca sa imi pot purta pantofii de tango. Recunosc, il iubeam pe el in fiecare corp, fie ca era vorba de cel care mi-a numarat toate cutele buzelor pentru prima oara sau de cel care inca mai parcurge in paralel cu mine holurile facultatii, dar de care fug oricand vine momentul sa ne intersectam cursurile. Dar inca mai cred ca intr-unul dintre trupurile masculine care se plimba prin barurile de tango e si domnul T., poate ca de aceea pot transforma dansul uneori intr-o obsesie.

Nu demult m-am nascut dintr-o carte de psihologie. El statea in spatele unei perechi de ochelari negri cu rama groasa si vindea carti. A facut marea greseala de a zambi si a ma intreba de unde sunt. In acel moment eram pur si simplu din acel loc, renascuta atunci si inca in curs de constructie. Eram atat de sigura ca imi va tremura cardul in mana cand voi incerca sa imi platesc cartile, incat aproape ca blestemam soarta pentru eroarea initiala. As fi putut trai in continuare linistita, fara sa stiu de existenta lui de nu mi-as fi uitat psihologia cu cateva saptamani in urma. Intotdeauna am fost catastrofala cand vine vorba de matematica rudimentara, fie ca e vorba doar de numaratul cartilor la inceputul toamnei.
Imi amintesc cum eram hotarata sa parasesc localul cand s-a apropiat in sfarsit de mine si a zambit. Mi-a cuprins bratul, si-a lipit buzele de obrazul meu si mi-ai spus ca arat si miros exact ca o sarbatorita. Atat de mult iubeam lumea adunata in local si galagia din jur, pentru ca il obliga sa se apropie prea mult de buzele mele cand vorbeam. Eram convinsa ca in sfarsit imi voi estima in mod exact momentul si locul nasterii: 27 septembrie, doua perechi de buze intr-un bar plin de straini. Nu peste mult timp insa mi-am luat haina de la garderoba si am parasit singura barul cu barbati imbracati in camasi albe si fumand tigari aromate. Imi place sa cred ca mi-am descoperit in acel bar langa inca un domn T. locul nasterii, dar ca nu voi stii niciodata de fapt momentul exact in care ma voi indragosti din nou.

Multumesc Maya ca m-ai convins sa scriu din nou

Sunt o cleptomana (II)

Si nici nu incerc sa ma vindec. Va intrebati care e sursa patologiei mele. Recunosc ca niciodata nu am vrut sa aflu, pentru simplul fapt ca ar putea exista un tratament. L-as refuza cu nerusinare, domnule doctor. Sunt un om bolnav de o memorie prea plina, umpluta pe cai neserioase, ilegale si puerile. Va rog sa intelegeti ca tot ce puteti scrie in istoria pacientului e ca am o meserie: fur trecutul si il implantez in propria memorie.
Mai puteti completa (si chiar va rog) si sexul: feminin, banuiesc ca ati remarcat asta dupa corset. Descendentele pe ramura feminina a familiei mi-au spus mereu ca barbatii sunt etichetati cu biblioteci si tutun, noi cu talii inchistate in funde, un nor de parfum fin si alte nimicuri fara de care lumea ar putea trai in continuare. Dar spuneti-mi, domnule doctor, fara corsete ce ar mai sfida legile anatomiei umane? Barbatii au fost proiectati cu sistem respirator intact, femeile cu talie si sani.
Tocmai din acest motiv fur corsete. Sunt o femeie de moda veche, inca mai cred ca a purta tricouri largi ar fi o amputare a feminitatii. Vedeti domnule doctor, nu pot decat sa fur hainele unisex din magazine si sa le inlocuiesc cu tot felul de dovezi ale unei feminitati extincte. Nu pot decat sa iubesc corsetele, in special pe cele din magazinele de antichitati si albume de familie.
Stiti de fapt care este problema mea? Ca nu posed, de fapt, niciun corset; le imprumut din trecut, imi construiesc amintiri dupa forma lor si apoi le returnez. Sunt mult prea defeminizata, am cearcane in jurul ochilor si nu m-am mai machiat de atatea zile. In schimb, ma inchid in casa si citesc tot felul de povesti fabuloase cum ca fiecare parte a corpului femeii ar avea de fapt o functie, alta decat sa umple corsete, manusi si palarii. Blasfemii pure. Niciun corset nu m-ar putea iubi cu asemenea povesti in minte.

Sa nu ma credeti superficiala. Eu fur multe lucruri practice, esentiale pentru omenire. In momentele de fericire, fur mese. Ziua imi intind cartile pe ele, dozele de suc si sticlele cu parfum. Seara adorm pe ele intre teancuri de literatura universala si ghiduri de neurologie. Am nevoie de mese largi ca sa imi pot intinde ambele maini si cu degetele sa le cuprind marginile. De obicei e vorba de masa altcuiva, dar cand acel cineva pleaca de acasa, eu o posed in mod stiintific si sentimental. Pe ea adorm crezand ca va cadea tavanul peste noi si va lua forma zambetului meu. Nu-l pot vedea pe Hesse imortalizat decat in dreapta mea, sub vopsea alba si ramasite de moloz. Am crescut mancand, citind si iubind tot ce poate fi asezat pe mese, de la furculita de creveti pana la trupul nud din atlasele de biologie. Si inca mai iubesc mesele, in special mesele altora.

Stiti de ce am venit la dumneavoastra, domnule doctor? Pentru ca simt din nou nevoia de a fura, va spun deja ca va vor diparea halatul si masa de operatie. O sa va imbrac haina si o voi stramta pe talie, apoi voi adormi asa pe masa intre urgente. Voi fi primul pacient care s-a lungit de buna voie in acea sala; stiu ca fericirea unei cleptomane ca mine nu poate fi amputata.

Multumiri pentru inspiratie si colaborare: Musettae
(deja miroase a menta, draga mea Andreea)

Adieu

Nu avem timp de vorbit. Buzele le folosim doar la sarut, desi ne iubim dupa un calendar, la ore fixe sau in perioade scurte, tot mai rapide si previzibile. Cand ma saruti o faci cu egoism; nu pentru ca vrei, ci ca sa nu iti fie dor mai tarziu, sa nu te uiti pe geam nestiind cum ar fi fost sa ma saruti in ploaie, sub acoperisuri inguste sau in intarziere. Sunt o parte din calendarul tau digital, am alarma proprie si reminder pentru joi la ora doua . Impart data cu inca o zi de nastere si o simulare, te impart pe tine intre cat mai multe mesaje si dedicatii diluate. De fapt ne diluam amandoi pana cand aleile pastreaza doar urme vagi ca am pasit sincron vreodata.
Sunt fragmentata in etichete de carti si dedicatii pe prima pagina, antetul lucrarilor, acte de identitate si mesaje. Trebuie sa ma adun seara din toate colturile camerei si sa ma reasamblez pe perna inainte sa adorm . Nu mai am timp sa fiu un singur om, nu mai am nici macar timp sa fiu in toate zilele de joi din calendarul tau. Poate ca a venit momentul sa imi mai amputez o identitate. Adieu.

**

N-am vorbit inca multa vreme, iar inceputul, dupa o indelunga framantare interioara, a fost o intrebare a mea, cu un zambet nedumerit de tot, emotionat.
-Asculta, si iar am privit-o uimit in ochii albastri, sfiosi, de ce mi te-ai dat?
M-a fixat si ea lung si nu mi-a raspuns, avea o liniste induiosata in privire, care ma tulbura.
Am venit peste cuta de cearsaf care se formase intre noi si ne despartea corpurile. O simteam si prin olanda, calda ca un trup de pasare.
Am zambit nedumerit.
-Mi se pare atat de ciudat ca mi te-ai dat. Spune-mi, ma iubesti?
-Nu...
-Atunci?
Din nou m-a invaluit cu privirea, ridicand pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se marise intr-un zambet intristat si trebuie sa spun, desi am vorbit despre el adesea, ca atunci intaia data mi-am dat seama de acel romb vag care-i incadreaza neasemanat de frumos gura indurerata cand surande.
-Nu stiu... n-as putea sa-ti explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul in mine...
-!?
-Traiesc intr-o lume atat de rea... neintelegatoare. Vocea ii parea inlacrimata. Si-a muscat usor buza de jos.
-!?
-O lume cupida, framantata de banuieli meschine... Gestul cam trasnit... asa cu voie buna... m-a cutremurat... Simteam ca trebuie sa-ti raspund cu ce e mai bun in mine...

(Camil Petrescu - Patul lui Procust pagina 264)

Clarificare. Sau stop joc.

Astazi a venit acasa ca de obicei: obosita de la munca, parul proaspat aranjat si intrebandu-ma daca am mancat ceva. Apoi i-am aratat ce am scris. Da, mama citeste ce scriu si ma sustine. Pana la o postare recenta la care a avut loc urmatoarea conversatie:

"Si eu care eram opt ore pe zi la munca, alergam cu tine la gradinita si apoi acasa. Vai ce imagine mi-ai creat.
Vrei sa sterg?
Nu, nu... dar totusi... vai."

Deci nu, nu a umblat vreodata prin sali intunecate de tango (sau prin alte spatii asemanatoare). Mama mea este o femeie respectabila, casatorita de cand lumea cu tata si habar nu are ce este aceea o mulineta, desi stie ce e caminarul pentru ca a fost cu mine la o lectie de dans. Cand tata lipseste din oras, noi doua impartim un fondue au chocolat, bilete la teatru, povesti din tinerete si ocazional o lectie de dans. Apoi imi amintesc ca mama e casatorita si nu de varsta mea, asa ca incetez sa o conving ca trebuie sa accepte invitatiile la dans si o duc la McDonald's ca sa ii amintesc ca a fost si ea candva copil. Sau cel putin am fost eu pe vremea cand s-a inventat McDonald's.
Mama mea poart o dunga foarte subtire de tus la ochi, tocuri inalte si stie ca nu exista picioare care ar arata mai bine in acei pantofi. Ii fur cerceii, imi ia bratarile. O invat sa foloseasca Google Maps, ma intreaba de ce am luat asa putin la bio. Si totusi are incredere in mine ca o sa invat temeinic candva. Nu are incredere in mine ca ma culc noaptea la ore decente, dar are incredere ca intr-o zi imi va veni mintea la cap.

Mama mea este perfect normala, imaginatia mea e cea cu probleme. Va multumesc de intelegere. Daca aveti nelamuriri, lasati un mesaj dupa semnal.

Epilog

Cand ajung acasa, ma dezbrac mereu lent in fatza oglinzii ca sa memorez fiecare piesa.
Bluza: neagra, semidecoltata, cu o pata de fondue au chocolat si asezata la o masa in Bistro de l'Arte, in cealalta parte a camerei fatza de un pian la care un barbat cu o ocupatie perfect normala ziua canta in baruri seara. Cel mai bun barbat cu care poti imparti o incapere in centrul orasul pe ploaie.
Blugii: au parcurs cativa kilometri de piatra cubica, asfalt si salsa. Pentru ca ma declarasem inhibata si inchisesem dansul in scena din sala festiva a liceului de info unde ma schimbam in spatele cortinei inainte de curs. Intotdeauna intarziam, daca ajungeam la timp intotdeauna purtam fusta scurta sau ma lipeam de soba ca sa ma dezghet. Am resuscitat multe grade intre pasi de baza si vuelte.
Pantofii: era sa ii pierd cand m-am ridicat de pe scaun pentru ca primul dans e intotdeauna compromis. Pe acea melodie nu percep ritmul, imi tremura genunchii si incep sa cred ca paharul de martini care s-a spart ca sa mi se ofere dansul a fost poate un sacrificiu prea mare pentru ceea ce ofer la schimb: o semitragedie pe patru timpi.
Bratarile: in numar de patru, precedate de un ceas care merge inainte cu 21 de zile. Cu acele bratari am cantat "la multi ani". Cu fiecare margea care se rotea cand aplaudam si urlam cu o incapere intreaga de necunoscuti si doi semicunscuti ca te iubim.
Palaria: neagra, supradimensionata si cauza primei mele salsa in trei. E un miracol ca dupa o coma atat de lunga, m-am trezit intr-o noapte de aprilie, am dansat din nou si am spus adio. Adio inhibitie. Pot sta si singura in mijlocul atator oameni si sa nu simt ca cineva se uita. Adio frica, se anunta zile splendide in lipsa ta.

Pentru Iza. Bon anniversaire!

Tango... c'est autre chose

Ne ciocnim in zona pieptului si declansam un cutremur in jurul axei. Intre noi e un gol care pulseaza in acelasi ritm cu ambele corpuri, suntem doar copii ale aceleiasi electrocardiograme. Cand dansam, ne apropiem atat de mult incat incep sa cred ca populatia orasului a mai scazut cu o unitate.

**

Cand eram mica, mama pleca de acasa inainte sa adorm. Recunosteam serile de tango dupa ochii ei: dunga neagra atingea grosimea maxima, apoi incepea sa descreasca in urmatoarele zile. Era un flux continuu in jurul ochilor mamei. Imi imagineza ca atunci cand era invitata sa danseze, acestia se dilatau de incantare si dunga parea mai subtire. O intrebam: de ce te machiezi atat? Imi zicea ca in jurul ochilor se aduna toata oboseala si fardurile trebuie sa o acopere. Ochii fug, si cine stie cu cine o sa danseze daca fiecare ochi se duce dupa voia lui. Dungile artificiale subliniaza si educa ochii sa caute o tanda, nu romante.
O intreb pe mama cand o sa imi imprumute si mie dunga neagra din jurul ochilor. Imi zice ca sunt inca mult prea tanara, ca n-are rost sa-mi stric tenul in sali intunecate, inconjurata de barbati pe care ii cunosti doar cinci cantece. Imi place sa cred ca tatal meu e intreaga istorie a tangoului, o discografie care ii dicteaza mamei ritmul caminarului si al mulinetelor in restul zilelor din saptamana, cand tusul din jurul ochilor isi urmeaza fluxul.
Vineri e ziua in care adorm pe sunetul placilor de vinil si al tango valsului.

***

Intotdeauna e intuneric in minte mea. "Nu gandi," imi zice el pe unul dintre cantece. Singurul lucru pe care creierul meu il mai poate procesa e durerea talpilor. Si zambetul incontrolabil, sunt probabil singurul om care zambeste cand i se explica tehnica. Astept sa ma declare cineva nebuna, sa zica "saraca fata, sigur nu intelege nimic, de aceea zambeste asa..." Nu inteleg absolut nimic cand dansez, dar nu eu trebuie sa gandesc in camera asta. Cei care poarta pantofi josi si camasi trebuie sa gandeasca. Tocurile doar se aud pasind si impingand podeaua; ele n-au fost cutate sa gandeasca.

****

Inspira, imbratiseaza si paseste. Amin.

Exhibitionism neuronal

noaptea
am o fantezie in care
iti desprind usor encefalul din ascunzatoare.
daca il desfasor, pot cuprinde cateva mii de oameni
toti dorm linistiti
acoperiti de gandurile tale

se fac sinapse intre vise
neuronii tai se incalzesc
prin corpurile care zac sub ele
fascicule fictive care se intind intre maduva proprie si un necunoscut
fasciculele sunt atat de dense
incat ar inconjura pamantul de n ori
am alerga cu totii catre centrii tai nervosi

deocamdata
suntem un singur stimul
urmarind cai ascendete catre vise diferite.
a-ti saruta sinapsele pe rand
ar dura probabil mult mai mult
decat prevazut in cartile de anatomie.

Imunizare lenta

Imunitatea innascuta e mentalitatea celor care ne dirijeaza viata. Cand gandim, suntem rebeli, cand urmam destinul celorlalti suntem doar vulnerabili.

Femeile sunt acoperite cu văluri si haine lungi, de parca materialul ar fi putut tine vreodata sexele la distanta. Se spune: nu te apropia prea mult de el, poate are vreun microb. Nimeni nu zice: nu te apropia prea mult de el ca are ochii verzi si o pasiune pentru jazz. Avem nevoie de timp ca sa ne imunizam, pentru ca ne dezbracam treptat de toate straturile de haine, educatie sau pudism in care suntem infasurati la nastere. Si cand in sfarsit suntem complet expusi, ne indragostim. Terminam cu bolile copilariei si descoperim boala sarutului; in final, devenim noi insine focare de infectie. De ce ne imbolnavim? Defect de fabricatie, cel mai probabil.

La inceput au fost Adam si Eva, doi copii care purtau haine unisex si erau dezinteresati de diferentele dintre corpuri. Ei au crescut cu acel defect de fabricatie si au devenit Romeo si Julieta. Cand a venit finalul tragic, s-a constatat ca nimic nu e perfect. Nici chiar imunitatea.

Respir (elegia cordonului)

Exista doua tipuri de cordoane: cele care asigura viata si cele care alimenteaza imaginatia.

Va spun drept ca m-am nascut in cele mai banale conditii: legata cu un cordon ombilical de mama si cu o foarfeca indreptandu-se spre mine. Cand mi s-a taiat primul cordon, am fost inclestata in brate: sa nu merg singura, sa nu cad, sa nu urlu si sa nu simt ca ceva lipseste. Lipsea cordonul, care mai tarziu a devenit un lant la chei. Eram legata de usa de la intrare, apartamentul 2 din coltul orasului: la ora 7 se invartea de doua ori spre dreapta, la 13 de doua ori spre stanga, iar uneori ramanea blocata. Asa ma gandeam si eu ca voi ramane legata de o usa, ca voi dormi in fiecare seara in spatele ei si ca atunci cand vor darama blocul ca sa construiasca unul cu si mai multe usi de care sa se lege oamenii, voi ramane blocata pe un metru patrat de moloz si lemn.

Ma uitam la cei care se legeau cu o coarda de bungee si se aruncau in gol. Gandeam: uite oameni care isi leaga singuri cordoanele; uite oameni care sunt platiti sa le lege altora cordoanele. M-as lega de trupul altuia si am sari in gol, doar am facut-o pana acum de atatea ori, doar fara prapastie sub mine. Si am ramas de fiecare data exact ca cei ce sar de pe poduri: fara oxigen, cu greata si, in mod miraculos, intacta in cea mia mare parte.

K zice: iti sta bine parul, si imi scoate agrafa din el; iese din camera si imi desface nodul de siguranta al cordonului. Pasiunea de a desface cordoane va e scrisa in cromozomul Y. Imi leg plovarul stramt in talie si voi desfaceti funda asteptand, ca la un spectacol de teatru, sa se ridice cortina si sa aplaudati. Imi iau corsetul in mana si va oferiti sa il strangeti stramt, desi nu stiti decat sa ii desfaceti funda si sa il priviti cum se prabuseste singur, nod cu nod. Fara toate hainele si bijuteriile in care isi sigileaza pielea, ma intreb daca v-ar mai fascina femeia; fara fundele, sutienele si cantitatea incredibil de mica de material de care are nevoie pentru a sustine ca e decenta. Fara cordonul de siguranta pe care-l infasoara in jurul ei sub forma hainelor nu ar mai fi propriu-zis o femeie, ar fi o revista, o pagina pe internet sau o prostituata. Toate trei sunt de gen feminin, niciuna nu mai are insa cordon de siguranta.

Uneori e inevitabil sa-mi rup singura cordonul, cand ma ascund printre rafturi de carti, raioane cu cesti si iaurturi ca sa nu ma intalesc din nou cu tine. Mi-ai deznodat deja o data cordonul de siguranta, poate a venit timpul sa il rup de tot. Nu am nevoie de sfori care sa imi coordoneze pasii, chiar si in directia opusa. Te las, va las pe toti sa va legati cordoanele de siguranta intre voi pana cand va veti sufoca de atata iubire. Plec spre orase mai calde, cu bulevarde largi si cordoane de siguranta fara termen de valabilitate. Tschüss.

Le coeur

Respingeam inimile in toate formele simbolice sau cu puls. Cand m-am indragostit prima data, am vazut in jur oameni care zambesc si oameni care se saruta (uneori coincideau, alteori ma intrebam cum reusesc oamenii sa se tina de mana fara sa se sarute), dar nicio inima artificiala. Pe caietele de la inceputul liceului sunt incercari timpurii de acceptare a notiunii sub forma unor desene pe coltul foii. Daca le vede cineva dau vina pe colega de banca, desi ea imi scria doar Sanpetru sau imi facea o caricatura a profului de fizica. Am incercat chiar sa desenez o inima in dreptul literei T, dar apoi am incadrat-o repede unei limite cand S tinde la T din inimioara si am reinceput sa ironizez conceptul.
De dimineata am primit o intrebare: ce perioada ai retrai? Raspunsul a fost vara, cu toate prelungirile ei din introducere si final. Atunci am primit primul cadou de majorat: o inima de sticla rosie. In ultima zi de minorat, echivalenta cu primul tort de ciocolata, paseam cu o oarecare frica pe tango: aveam pantofi noi si purtam prima inima artificiala.
Au urmat multe inimi de atunci: una de argint purtata la gat, una de ceramica invartita intre degete deasupra cartilor, un graffiti pe care il vad din acea duminica saptamanal, o inima de hartie primita pe scarile teatrului si una desenata cu pixul pe mana dreapta.
Am aflat si eu tarziu ce facea toata lumea cu acele replici ieftine ale unei parti pe care o aveau deja din nastere: le dadeau cuiva. Nu intelegeam ideea inimilor pentru ca pana in vara nu primisem decat flori (fenomen pe care, din nou, l-am apreciat abia intr-o duminica seara acum un an minus putine zile; odata cu iubirea mea pentru flori a venit si iubirea pentru mansarda unui anumit bar din Brasov, dar deja deviem de la subiect).
Incerc sa inlocuiesc toate inimile cu mere, in general oamenii care au nevoie de o pauza cauta alte lucruri care sa le aduca noroc sau care sa fie observate (gargarite, stele, Snoopy etc). Alerg printre oameni cu un ruj rosu si le desenez cate o inima pe mana, acelasi ruj pe care il port pe buze cand urc pe scena. E un mod fortat de a raspunde la toata simpatia, uneori dragostea, care s-a tranformat in cativa centimetri de material. Eu iubesc, tu iubesti, el iubeste- invatam sa il conjugam in scoala si il uitam undeva intr-o cafenea sau intre patru pereti si doua corpuri.

Pentru doamna T.

Daca vrei sa treci peste o femeie, tramsform-o in literatura, un procesul de detoxifiere cu stiloul sau tasta alaturi. Dureaza cateva nopti, dar apoi te poti uita din nou imprejur la tot ceea ce e de gen feminin, poti calca din nou prin cafenele si pe stradutele din zonele marginase ale Brasovului. Poti chiar saruta din nou, caci scrisul curata stomacul de fluturi si buzele de gust. Padurea moare din dragoste, desi nu a aflat niciodata propriu-zis ce inseamna. Ea moare de fapt din cauza articolului (o padure, doua paduri). Femeile sunt ca locurile de parcare construite odata cu primele blocuri: inca mai pastreaza placuta proprietarului, desi el a murit demult.
Exista un singur lucru pe care inca nu l-am invatat: sa ma dezindragostesc. Mi-au sters gena responsabila de asta inainte sa ma nasc si acum, cand umblu prin Brasov, stationez pe locurile fostelor mele romante sperand inca sa fiu sarutata de proprietar.
Vand loc de parcare.

Cu stima,
S.

P.S. Dupa atatea carti siropoase, aventuri si o industrie muzicala cu versuri aproape exclusiv despre infatuare, ai crede ca lumea s-a saturat de atata dragoste. Si totusi nu ma poate acuza nimeni ca as fi insensibila de dragobete.

Sign out

Dar totul se termina, iar partea grea in viata nu e sa gasesti iubirea. Romantele se vand la fiecare colt de strada- pe bancile din parc, la chioscul de ziare sau la iesirea din oras. Infatuarea se fabrica pe banda: avem manuale de agatat, sfaturi pentru cucerit si cate o lectie de invatat din fiecare atractie. Ceea ce nu avem este o despartire decenta. Nu prin diluare, messenger sau lasitate. O camera din care sa iesi fara sa simti nevoia sa plangi sau sa te intorci, ci doar sa conchizi ca drumul spre casa e cel care te indeparteaza de un sfarsit.
Credeam ca atunci cand voi creste, voi ajunge unul dintre acei oameni care la inceputul serii se aseaza la o masa de patru si discuta. Nimeni nu poate dansa intreaga seara, desi inevitabil cu totii ajungem in centrul salii. Vroiam sa fiu unul dintre cei care isi petrec primele ore in fatza unei salate discutand in grupuri mici, fara grija tandei de maine. Ea va veni, asta e sigur, pentru ca ei danseaza de atata timp, incat proprii pasii de tango definesc cursul firesc al naturii. Speram ca timpul va avea rabdare cu mine, exact ca si cu cei ce irosesc apropierea corpurilor pe cuvinte.
Dar in loc de asta, am primit o despartire decenta. In mana aveam un pliant cu data si locul urmatoarea intalniri cu ceea ce numeam candva pasiune. Eram hotarata sa-l arunc in primul cos de gunoi, dar nu mi-a aparut niciunul in cale. Cat despre pantofii de dans zgariati, urma alba e semnul violentei despartirii. M-am agatat cu disperare de iubire, dar a iubi de unul singur e sadism pur. A deveni cast e lasitate. A fi om ramane undeva la mijloc.

Estetica uratului

Devenim mai frumosi pe zi ce trece. Ne indragostim, incercam diete, cumparam farduri, ne pensam sprancenele si ne vopsim parul. Cand ne uitam in oglinda, insul pare mult mai atractiv decat cel de ieri sau decat cel de acum doi ani. Zambim mai putin ca atunci cand eram intr-a noua, dar purtam conversi in loc de shuzi si ruj in loc de zambet. Ne deplasam pe coridoare siguri pe pasii nostri pentru ca nu mai suntem aceiasi. Suntem mai buni, mai frumosi, mai isteti, mai atragatori, gratie mastii de maturitate si fondului de ten. Cine s-ar indragosti de cel care zace nud sub toate hainele, lanturile si gelul de par? Nimeni nu vrea copilul de la inceputul liceului, toti intorc capul dupa preview-ul femeii de peste zece ani, cu fusta scurta si artificialul confundat cu pielea.
Intr-o zi vom crede ca am gasit in sfarsit iubire. O mana va descheia fermoarele, va desface nasturii, va sorbi rujul mastii si va arunca tot restul intr-un colt al camerei. "Ce-mi trebuie machiajul, cand te pot avea pe tine toata?" Si totusi, ne machiem in continuare de teama ca suntem urati.
Recunosc, sunt urata. "Inteligenta e moartea frumusetii."
Sunt chiar onorata sa fiu urata.

Q.E.D.

Punkt, Punkt, Komma, Strich...

Aveam atata furie adunata in mine, si totusi nu reuseam sa o storc prin varfurile degetelor. Nici prin pixuri, nici prin creioane, nici prin taste. Am ajuns la concluzia ca, in medie, consum un creion pe zi- sapte ore de scoala, doua de meditatii si inca una de scheme (cele de grafica nu se numara in minute, ci in cantecele care inchid circuitul dintre degtele, planseta si urechile mele).
Ma ghemuiesc miercurea in coltul salii de clasa, langa jaluzelele perpendiculare pe terenul de sport. Si daca as tipa, intotdeuana va fi cineva in apropiere caruia sa nu ii pese. De aceea prefer bancile goale. Nu vorbesc, nu compatimesc, nu iau in brate si nu protesteaza. Intre banci goale si jaluzele astept sa se reverse furia acumulata. Dar la ora 14 in fiecare miercuri ajunge la gunoi sub forma foii pe care tot ce am scris e fie mazgalit cu linii in trei unghiuri, fie neterminat. Femeile de serviciu matura clasa in urma noastra si o dezinfecteaza de toate notele la mate si ramasitele umane.
In ziua in care se va acumula prea multa furie, se va revarsa de una singura prin pielea mea. Pana atunci, imi continui existenta pseudoembrionara: ma sprijin cu degetele de sacul numit fatum, iar imaginea lui mi se imprima pe piele. Intr-una din zile voi avea si eu propria mea amprenta. Si atunci, pe tot ce voi pune mana va ramane imprimata furia.

"Scriu pentru ca sunt furios pe toata lumea, pe fiecare in parte."
(Orhan Pamuk)

...dar in special pe mine.

Telegrama

A venit zi ziua in care nu mai am nimic de zis. In sfarsit, tac.

Cu stima,
S.

Treptele spre K.

Ca sa ajungi la primul etaj, trebuie sa te prefaci ca drumul in sine e mai scurt cu doar cateva secunde decat in realitate. Liftul accelereaza pe traseul sau ascendent, iar pe scari imi indrept privirea intotdeauna spre drepta, de-a lungul balustradei. Stiu ca exista si acel etaj intermediar prin care trebuie sa trec pana in fata usii lui K., dar de mica am incercat sa uit de treptele de mijloc. Aveam impresia ca acolo se ascund cei care nu se saruta pe strazi, in cafenele sau asternuturi si ma gandeam cu rusine si dezgust la intreaga scena. Etajele intermediare au fost si ele create cu un scop, si anume depozitarea; in general e vorba de mobile vechi, o bucatarie dezmembrata, cu vitrina sparta si cioburile raspandite in apropiere. Acolo se ingroapa locatarii tineri (cei care au mai ramas) din bloc, pentru ca octogenarii nu se indeparteaza niciodata de balustrada. Celor din urma le simti rasuflarea trecand prin dreptul urechii tale cand te deplasezi intre etaje, dar niciodata nu le auzi pasii abatandu-se de la traseu. Ei traiesc pe o singura directie, nu mai au timp si nici curaj sa isi cunoasca blocul in dimensiunea sa orizontala.

Imi imaginez intotdeauna ca printre mobile vechi se depoziteaza rebuturile iubirii, cele care nu ajung nici in albume de nunta, nici in paginile fictive. Mi-e prea jena sa intorc capul spre fundul etajului cand in sfarsit de aprinde lumina, pentru ca ideea de amestec al salivei cu mucegai ma dezgusta. Sau cel putin imi era, pana cand K. m-a oprit la limita senzorului de lumina, intre parter si primul etaj, si a inceput sa ma sarute. Ne-am deplasat prin intuneric pana ce am simtit peretele lipit de spatele meu, moment in care mi-am dat seama ca ceea ce inclestez intre degete nu e K., ci mucegaiul fiintei lui decazute undeva intre parter si primul etaj. Am intins mana in aer si am pocnit din degete. In sfarsit s-a facut lumina si am vazut clar ce asteapta la etajul intermediar: cosmarul din copilarie cu noi in centru.

"E doar mobila veche", a zis K. si m-a luat de mana.
Mobila veche vei ajunge si tu, depozitat in blocul unde te-ai nascut printre batrani, la un etaj nemarcat pe lista de langa interfon si agatat cu egoism de manerul meu.
"E doar mobila veche si tu paranoica."

Sa nu te pui niciodata cu o femeie care citeste. Cand saruta, ea poseda ceva ce tu inca nu poti intelege: intelect, sau frustrarea de a sti ca pana si saruturile se transforma in praf si mobile vechi.

Rebut

Intotdeauna vom vrea putin mai mult, fie ca e vorba de viata sau de Mozartkugel. De la o vreme insa, majoritatea lucrurilor sunt create in cantitati bine definite: notele la mate nu mai sunt 8 sau 10, ci 9,49; relatiile au inceput intr-o zi de 29 si s-au incheiat intr-o zi calduroara, cu 24 de grade si presine atmosferica scazuta; epoca revistelor s-a adunat intr-un teanc de 53 de centimetri si stagneaza. Dupa ce ne-am depasit termenul de valabilitate, prezenta ta devine un narcotic: conversatiile plate, imperfectiunea corpurilor noastea si privirile care ne fug dupa alte persoane din sala demonstreaza ca ceea ce as fi denumit intr-o zi "noi" e expirat inca din fabrica.

M.: si acum gandesc cu litere mari. cred ca s-a spart firul.. si curge net pe undeva... Poate ar trebui sa ma declar octogenara prematura si sa pun capat exuberantei aparente, "de salon". Inserata inainte de vreme, exista undeva in corpurile noastre o fisura pe unde se scurg bataile accelerate ale inimii si sunt inlocuite cu ridurile intelectuale de pe frunte. Nu mai sunt gluma, ci doar rasul din fundalul camerei ce se retrage zilnic intr-un colt si isi descarca pasivitatea pe taste. Scriu pentru ca sunt furioasa pe toata lumea, pe fiecare in parte.

Eternul optimism

Raman singura in fatza cortinei si aplaud in continuare. Candva voi cobori cu dignitate si treptele acestei scene cu gandul ca inca mai exista speranta pentru notiunile invechite cum sunt corsetele si trandafirii. Cat timp mai pot tipa si zambi cand deschid cutia argintie cu piese din trecutul meu, imi pot juca in continuare rolul: ridicatul sprancenei, tremurul genunchilor, cartarea buzelor. Imi place sa cred ca nu exista un numar prestabilit de momente in care te judec naiv, in care imi este frica de primul pas al tandei sau in care distanta pana la prima fisura a buzei tale superiore devine neclara. Speranta mea e inventia persoanei a doua singular, a genului masculin si a esteticii irationalului.

Re-constructie

O franghie atarna de afisul electoral ramas intact de la ultima alegere. Trec zilnic pe sub el si ma intreb a cui sinucidere a fost programata la cativa metri sub zambetul fals al politicii de ieri. Spre sfarsitul franghiei se vede un nod, chiar de el imi voi strangula toate inhibitiile pe care vreau sa le las in urma. Complexele, timiditatea, blocajele intelectuale, frica, toate se vor separa de trupul meu si vor atarna deasupra solului. Singura problema este ca ma voi relovi zilnic de ele pe drumul spre oras si imi voi aminti ca inhibitiile nu pot ramane inerte sub un afis electoral, ci doar latente in spatele rutinei si a momenteleor de inconstienta. Sunt imperfecta, deci exist.

Q.E.D.