joi, iunie 17, 2010

Sunt o cleptomana (II)

Si nici nu incerc sa ma vindec. Va intrebati care e sursa patologiei mele. Recunosc ca niciodata nu am vrut sa aflu, pentru simplul fapt ca ar putea exista un tratament. L-as refuza cu nerusinare, domnule doctor. Sunt un om bolnav de o memorie prea plina, umpluta pe cai neserioase, ilegale si puerile. Va rog sa intelegeti ca tot ce puteti scrie in istoria pacientului e ca am o meserie: fur trecutul si il implantez in propria memorie.
Mai puteti completa (si chiar va rog) si sexul: feminin, banuiesc ca ati remarcat asta dupa corset. Descendentele pe ramura feminina a familiei mi-au spus mereu ca barbatii sunt etichetati cu biblioteci si tutun, noi cu talii inchistate in funde, un nor de parfum fin si alte nimicuri fara de care lumea ar putea trai in continuare. Dar spuneti-mi, domnule doctor, fara corsete ce ar mai sfida legile anatomiei umane? Barbatii au fost proiectati cu sistem respirator intact, femeile cu talie si sani.
Tocmai din acest motiv fur corsete. Sunt o femeie de moda veche, inca mai cred ca a purta tricouri largi ar fi o amputare a feminitatii. Vedeti domnule doctor, nu pot decat sa fur hainele unisex din magazine si sa le inlocuiesc cu tot felul de dovezi ale unei feminitati extincte. Nu pot decat sa iubesc corsetele, in special pe cele din magazinele de antichitati si albume de familie.
Stiti de fapt care este problema mea? Ca nu posed, de fapt, niciun corset; le imprumut din trecut, imi construiesc amintiri dupa forma lor si apoi le returnez. Sunt mult prea defeminizata, am cearcane in jurul ochilor si nu m-am mai machiat de atatea zile. In schimb, ma inchid in casa si citesc tot felul de povesti fabuloase cum ca fiecare parte a corpului femeii ar avea de fapt o functie, alta decat sa umple corsete, manusi si palarii. Blasfemii pure. Niciun corset nu m-ar putea iubi cu asemenea povesti in minte.

Sa nu ma credeti superficiala. Eu fur multe lucruri practice, esentiale pentru omenire. In momentele de fericire, fur mese. Ziua imi intind cartile pe ele, dozele de suc si sticlele cu parfum. Seara adorm pe ele intre teancuri de literatura universala si ghiduri de neurologie. Am nevoie de mese largi ca sa imi pot intinde ambele maini si cu degetele sa le cuprind marginile. De obicei e vorba de masa altcuiva, dar cand acel cineva pleaca de acasa, eu o posed in mod stiintific si sentimental. Pe ea adorm crezand ca va cadea tavanul peste noi si va lua forma zambetului meu. Nu-l pot vedea pe Hesse imortalizat decat in dreapta mea, sub vopsea alba si ramasite de moloz. Am crescut mancand, citind si iubind tot ce poate fi asezat pe mese, de la furculita de creveti pana la trupul nud din atlasele de biologie. Si inca mai iubesc mesele, in special mesele altora.

Stiti de ce am venit la dumneavoastra, domnule doctor? Pentru ca simt din nou nevoia de a fura, va spun deja ca va vor diparea halatul si masa de operatie. O sa va imbrac haina si o voi stramta pe talie, apoi voi adormi asa pe masa intre urgente. Voi fi primul pacient care s-a lungit de buna voie in acea sala; stiu ca fericirea unei cleptomane ca mine nu poate fi amputata.


Multumiri pentru inspiratie si colaborare: Musettae
(deja miroase a menta, draga mea Andreea)

6 comentarii:

Crypto spunea...

frumos text!:)

Shalimar spunea...

multumesc:)

Razvan spunea...

Si uite o femeie care isi recunoaste defectele! Cleptomanie placuta in continuare!

maya spunea...

Imi este tare dor sa te citesc... deschid aproape in fiecare seara pagina ta si... nimic. Eu, am renuntat la tango. Tu?? ai renuntat la noi?? Prea multe pierderi in viata mea dintr-o data... Mi-e dor de o veste, de orice fel ar fi ea... mai stiu ca viata ta este bogata.. Te felicit!! Traieste!!

Shalimar spunea...

@Razvan: ...le recunosc cu mandrie:P

@Maya: si eu aproape ca am renuntat la tango din lipsa de timp, dar mai fug din cand in cand la o lectie sau o seara de milonga. Am nevoie de muze. Chiar apreciez mult faptul ca ma incurajezi sa scriu, in special intr-o perioada ca asta cand sunt inconjurata de carti despre stiinte exacte si abia mai am timp de arta. Multumesc din nou.

maya spunea...

Stiam ca ai sa scrii.. simteam asta... romantica incurabila din tine ar asterne randuri chiar si pe cotorul unui manual de neurologie... probabil eu as face-o ... Devin cumplit de nostalgica in anotimpul asta si caut cu disperare uneori ceva in care sa ma regasesc, ceva cu care sa ma identific. Simt ca am ramas undeva blocata in adolescenta, imatura si pemanent indragostita de tot ce imi face sufletul sa vibreze... ascult muzica, citesc si incerc sa imi imaginez cum arata pantofii mei de dans, lasati de luni de zile la el... Inchid ochii si pictez tabloul unei seri de milonga (la care n-am apucat niciodata sa ajung), compun scenariul unei intalniri perfecte si sterg pentru moment cu o gumita magica caricatura groteasca a realitatii.
Te roog... traieste tu frumos!!

Trimiteți un comentariu