Epilog

Cand ajung acasa, ma dezbrac mereu lent in fatza oglinzii ca sa memorez fiecare piesa.
Bluza: neagra, semidecoltata, cu o pata de fondue au chocolat si asezata la o masa in Bistro de l'Arte, in cealalta parte a camerei fatza de un pian la care un barbat cu o ocupatie perfect normala ziua canta in baruri seara. Cel mai bun barbat cu care poti imparti o incapere in centrul orasul pe ploaie.
Blugii: au parcurs cativa kilometri de piatra cubica, asfalt si salsa. Pentru ca ma declarasem inhibata si inchisesem dansul in scena din sala festiva a liceului de info unde ma schimbam in spatele cortinei inainte de curs. Intotdeauna intarziam, daca ajungeam la timp intotdeauna purtam fusta scurta sau ma lipeam de soba ca sa ma dezghet. Am resuscitat multe grade intre pasi de baza si vuelte.
Pantofii: era sa ii pierd cand m-am ridicat de pe scaun pentru ca primul dans e intotdeauna compromis. Pe acea melodie nu percep ritmul, imi tremura genunchii si incep sa cred ca paharul de martini care s-a spart ca sa mi se ofere dansul a fost poate un sacrificiu prea mare pentru ceea ce ofer la schimb: o semitragedie pe patru timpi.
Bratarile: in numar de patru, precedate de un ceas care merge inainte cu 21 de zile. Cu acele bratari am cantat "la multi ani". Cu fiecare margea care se rotea cand aplaudam si urlam cu o incapere intreaga de necunoscuti si doi semicunscuti ca te iubim.
Palaria: neagra, supradimensionata si cauza primei mele salsa in trei. E un miracol ca dupa o coma atat de lunga, m-am trezit intr-o noapte de aprilie, am dansat din nou si am spus adio. Adio inhibitie. Pot sta si singura in mijlocul atator oameni si sa nu simt ca cineva se uita. Adio frica, se anunta zile splendide in lipsa ta.

Pentru Iza. Bon anniversaire!

Amintirea unui apus de soare

Drumul pare lung, e deja seara si imi aduc aminte de prima data cand am urcat cele zece trepte si am stat in fata usii ascultand muzica. Era una dintre acele zile apuse de septembrie in care te indragostesti, sau poate doar iti dai seama ca dupa usa aceea te asteapta ceva. Acum pasesc cu o oarecare frica pe trotuarul marginit de vitrine si fast-fooduri, prind curaj amintindu-mi de cea din septembrie, hotarata sa se remarce sau poate hotarata pur si simplu, cea care zambea cand i se adresa un compliment sau un simplu buna seara, domnisoara.

Intotdeauna imi rasare cineva in cale, un necunoscut care a calcat parchetul antic inaintea mea. Grabesc pasul sau il raresc, niciodata nu pot ajunge la timp, pe ceasul meu sta scris prea tarziu sau prea devreme, pe frunte-mi contratimp. Curtea liceului e plina de masini, elevii zilei ce isi ascund pe gang tigara s-au transformat in motoare manjite de noroiul rutinei si abandonate de-a lungul zidurilor interioare. Intru pe gang si imi revine frica, incerc sa imi inghet expresia in nepasare inca 30 de secunde pana cand voi deschide usa si voi putea plage sau zambi usurata de una singura. Ma apropii de colt si imi imaginez cum iti aluneca degetele de-a lungul bratului ei stang, cum ii saruti buzele rose intr-un film mut la care s-au incuiat usile intocmai ca sa nu pot fugi de sfarsitul persiflant. Dar drumul se termina, e o seara de iarna in care pustiul rasuna vag in lumina coridoarelor abandonate si a lampilor curtii interioare.

Cele zece scari si sunetul clantei metalice ma abandoneaza unui coridor al pasilor orbi ce urca de-a lungul unor geamuri nude. Haosul se scalda in fadele raze ale lunii, un haos al scaunelor de lemn cu tapiserie roasa, un haos care dezamageste ochiul copilaros al celui ce a deschis usa asteptand banchetul.

O a doua usa duce la scena izolata printr-o cortina olive candva, azi avand aerul unui teatru ce-si respira ultimele fire de praf inainte ca timpul sa-i descompuna masca in liniste si oglinzi. O amintire atat de veche, Patratel si cu mine intarziind ca de obicei, razand cu Eva printre tocuri si dantele. Eram mici si visatoare, ne invaluiam in voie buna si porneam. Azi scena e speranta, locul in care cizmele si costumele sunt abandonate pentru fuste largi, pantofi si teatru in doi. Uneori ramane cortina usor desfacuta si ii privesc pe incepatori... cate vise ni se scurgeau printre gene, cati pasi gresiti ne-au facut gleznele sa tremure.

In final pasesc in sala fada, bordata cu scaune aidoma celor de pe coridor, cu o soba de care imi lipesc trupul in serile depresive de iarna si un steag in loc de oglinda. Imi amintesc cand ne-am reintalnit in fata mesei de care te sprijineai studiind cursantele, m-ai cuprins cu un brat cu aceeasi masca de aroganta si ti-ai sprijinit buzele cu un moment mai mult decat era necesar pe obrajii mei rositi, si tu, si eu alunecand spre colturile zambetelor. Ma lasai sa sper, in bratele tale eram o marioneta care nu simtea ca sforile i s-au rupt.

Si uite ca am ajuns aici, cinci luni mai tarziu si exact cum mi-ai prezis: dansand tango, cel putin incercand, caci la finalul orei a pornit melodia de salsa si umerii, soldurile mele au uitat complet de distanta si respingere.

Abia acum imi dau seama de ce scriu, ca sa iti spun ca distanta m-a facut sa ma indragostesc de umbra ta. Caci doar atat mi-ai fost, un etre invaluit in aroganta caruia doar o data am reusit sa ii cuprind esenta. Poate reusesc astfel sa-ti multumesc- din cauza ta si-a unui tango de vara am intrat in sala asta si mi-am schimbat pasii. Vreau sa fie vara tarzie si sa te revad sprijinindu-te de masa din fata scenei. Speram atunci ca ma vei lua la dans sa ma incurajezi fara cuvinte, sa-mi schitezi in vuelte aprobarea. Dar inca mai astept dupamasa inecata in sunetul ventilatoarelor in care ma vei invita sa ne pierdem in suspinul unei romante...

Fior

O simpla intrebare.

Eram apropiati, umerii se atrageau intr-o invitatie tacuta- caci eu am aruncat cuvantul, tu l-ai prins si mi-ai luat corpul. Mi-am asezat mana stanga pe spatele tau, pe cea dreapta am abandonat-o degetelor tale.

Apoi am inceput sa tremur usor, tremur ce mi-a cuprins genunchii si s-a diluat treptat pana la o vaga vibratie a bratelor. M-ai simtit tu oare? Ma intreb si acum de ce mi se speria corpul de tine, dar parfumul meu iti ramanea alaturi.

Intai a fost un pas in spate, un cross si picioru-mi desenand rapid prin aer. Restul mi s-a sters din minte, de fapt nici n-a fost acolo vreodata. Am dansat, mi-ai impins bratul si am plecat, mi-ai facut loc si am pasit.

Restul e tango.

Sfarsit

"Si ii rugam pe avansati sa ii ia pe incepatori la dans. Cum recunosti incepatorii? N-au transpirat deloc si stau agatati de ceva."

Si asa a inceput prima petrecere din cadrul onorabilului festival de la Brasov- din punctul meu de vedere, asta ar putea ramana si motto pentru editie, mottoul incepatorilor ca mine care la sfarsitul unui numar considerabil de workshopuri ridica o spranceana, se uita confuz la partener si zic " hmm?". Dar sa revenim la imaginea initiala a petrecerii.

Noi stateam agatati de balustrada de la balconul salii si ne uitam la cei de jos. Miroseam cu totii a parfum, aveam machiajul intact si coafurile intepenite. Se citea pe noi ca eram incepatori, dar poate tocmai de aceea am simtit la inceputul fiecarei petreceri (nu ca au fost multe, doua si ele) ca in alt loc chiar n-as fugi. Ar fu ipocrit sa zic ca noi ne-am bucurat cel mai tare de ele, caci sincer nu-i asa. Va veni si randul nostru cand vom fi cu un an sau doi mai batrani si vom avea curajul sa dansam cu ochi atintiti pe noi si le cand le vom putea da si motive seriose sa se uite.

Ultima zi, ultimul workshop. Rueda. Ma trezesc luata de mana de un necunoscut si dusa in cerc. Nici n-am auzit cand s-au chemat voluntare patru perechi carora le ies figurile. Porneste muzica, lumea apasa pe micile butoane de record si noi incepem sa dansam cu zeci de perechi de ochi si cateva camere atintite asupra noastra. Cum a iesit, asta e alta poveste dragilor. Imi aduc acum aminte de primul chef de vineri cand ma uitam la participantii la Jack and Jill si vroiam curajul lor. Cand nu te astepti te ia de mana si te arunca unde ai vrea sa fii de fapt.
"Esti nebun si iti multumesc."
"Cu placere. Si eu ii multumesc mamei ca sunt nebun."

A venit finalul. Cortina cade sub forma unui Bounty pe buzele mele. Iau foarfeca si imi tai de la mana bratarica rosie datorita careia am intrat la festival. Am ramas cu tot ce se poate: euforie, mandrie, uimire, nervi, rusine, confuzie, batai rapide de pasi, palme si inimi, bataturi si strampi rupti. Amintirile extreme de fericire si dezolare vor disparea cu timpul, va ramane doar o imagine de asamblu si momente de care imi voi aduce aminte cand voi trece prin fata intrarii de la Aro, cand voi duce mana in jurul gatului sau cand voi vedea 66.
Restul e poveste.

Pantofiorii de domnita

Ma sprijineam de balustrada de la balconul salii cand mi-am dat seama de ce zambeam: acolo trebuia sa fiu, incaltata cu pantofiorii aurii de dans, uitandu-ma la Jack and Jill si razand.Acum un an, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca intr-o onorabila seara de 23 ianuarie eu voi fi la deshiderea festivalului. Si nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca n-as vrea sa fiu nicaieri altundeva, ma simteam ca in internatul din Resita: tot ce tinea de fizic era deprimant, dar oamenii compensau cu mult peste.
"Deci nu sunt singura nebuna care isi schimba pantofii aici."
"Nu, stai linistita."
"Esti din Brasov?"
"Aaa, nu, din Cluj."

Mesele erau rezervate si ocupate toate, perechile dansau printre ele in lipsa de spatiu pe ring, oameni veniti pentru doar trei zile la Brasov ca sa danseze salsa pana in zorii zilei, sa doarma prea putin si sa stea x ore la workshopuri. Chef, invatat, chef, invatat... Si un ring de dans plin pe care ma roteam si eu. Camasi noi, pantaloni negri, fuste scurte, fuste si mai scurte, fuste la care daca donsoara ridica un pic mai mult piciorul si esti atent poti diagnostica usor cancer la ovare(pentru cei care inca n-au ras opt minute: http://www.youtube.com/watch?v=iMyNDzv5Xvs cu multumiri sursei pe nume Vlad), eu imbracata relativ decent si ridicand o spranceana la rochiile a caror lungime abia depaseau inceputul coapselor, cate o pereche de pantofi de dans la fiecare chip. Abia azi am inteles cum e sa aluneci pe parchetul salii de dans fara sa te dezechilibrezi- se numeste plutire, dragii mei. Suna absurd, stiu, dar frumusetea acestei absurditati e ca te face sa zambesti.

Misterul existentei mele ramane fabulosul concurs Jack and Jill pe care am promis impreuna cu inca cineva ca anul viitor, daca ne vom gasi tot aici, il vom elucida scriindu-ne cu inconstienta numele pe lista. Ma uit asa cuminte la cei care danseaza cu un strain de parca ar fi trait impreuna o istorie a dansului, de la primul gand pana la dependenta, iar acum doar demonstreza ca sunt doua fetze ce fac o pereche pe ring. Noroc, pasiune si voie buna- le vreau si eu ca sa pot sta in mijlocul concursului, nu la balcon sa ma uit mereu. Am uitat sa cer curaj? Intotdeauna uit.

Daca cineva te-ar bate pe umar si te-ar intreba unde te vezi la anu ai incepe sa-i zici despre cum vei fi la facultate, cum vei fi slabit si cum vei fi invatat sa dansezi cuban sau alte prostii care acum nu-ti ies. Dar daca m-ar intreba un spiridus unde ma vedeam acum un an, as zice clar nu unde sunt acum. Uite-te la mine: e 2:47, vreau sa imi iau haina linistita si sa plec cand acelasi spiridus ca intotdeauna ma ia de mana si ma duce in piruete pe ringul de dans.
"Stii ca imi faci asta de fiecare data cand vreau sa plec".
"Stii ca iti place."
"Da, recunosc, dar tot faci asta de fiecare data."

Si iata ca plec. Las in urma muzica, piruetele si tot ce generic poate fi numit fun fun silly spinning fun. Inainte sa ma urc in masina trec strada si ma plimb pe aleea parcului central. E atat de linsite, incat ma opresc in fata globului imens de luminite si nu stiu de ce ma uit la cat de artificial e. Tocurile mi s-au cufundat in noroi si pentru prima data dupa dans ma dor talpile. Acasa si la culcare, noaptea de distractie s-a dus, urmeaza lumina zilei cu worshopuri. Somn? Putin, inchidem ochii si visam la ce am vrea sa se intample maine. Nu mare lucru, sa zambesc necontrolat doar pentru ca sunt fericita si nu stiu de ce.

Atat? Intotdeauna vom vrea putin mai mult.

"Tangoul care s-a învechit..."

"Caipirinha... Caipiroska!" ne recomanda cu nonsalanta ridicand ochelarii din meniu. Ridic o spranceana la el si ne intoarcem amandoua spre chelnerita: " Cu portocale, aveti?" Se stramba la meniu si cateva secunde e liniste. Pesonajul 1 devine impacientat. "Aveti?". Chelnerita se mai incrunta o fractiune de secunda si brusc isi aminteste ca intr-adevar a vazut prin tinerete asa ceva scris la ingrediente. "Bun, atunci cu portocale rosii." "N-avem, ne pare rau." "Atunci sa fie simplu." Specimenul 2, mai mult noroc, "cu mere?", zice ea si si primeste prompt un raspuns afirmativ. Suntem oameni simpli, domle, unii oraseni, altii de pe la tara, dar cine-si permite- adica cine n-are nenorocul sa conduca sau sa ia medicamente, ca sa ramanem in poveste- cocktail, doar e joi seara si mai e si Craciunul!


Insa un pahar cu un lichid umplut cu gheata si ornamentat cu menta nu te poate tine pe niste tabureti de piele la infinit, pe noi in niciun caz. Cand am sosit ne-au cazut fetele si miram-as de nu s-o fi impiedicat pe scari tipul de la intrare de la cati oameni s-au uitat urat la el. "E petrecere de Craciun. Salsa nu se tine nici saptamana asta, nici saptamana viitoare. Oldies." Se auzea o colinda traditionala care ne panicase brusc. Peste o ora, tinand cu manusile negre de epoca un pai am cunoscut cu amuzament reflectia si razbunarea- grupuri de intermediari si avansati oprindu-se exact ca noi la intrare si uitandu-se exact ca noi dezolati in gol. Si exact ca noi au intrat buimaciti si s-au asezat la o masa, inca pierduti in gandul de a pleca. Dar de plecat, unde?

Ce a urmat e o poveste veche de cand lumea. Tot ce-au vrut eroii rasfatati ai dansului s-a intamplat. Nici nu stiu exact ce anume, caci m-am trezit alunecand printre mese intr-un pas necunoscut, dar totusi pas de deux. Tot salsa, tot bachata, tot discofox a fost, un melange cu mireasma invechita. Tot trei fete jucand viitorul in baie pe foarfece, ca un ingeras si un dracusor ce stau pe cate un umar al condamnatului ce ar vrea sa faca primul pas, dar parca-i timid saracul si apoi mai e si fata. Si apoi s-a intamplat.

Tango. Nici al meu, nici al tau. Al nostru. Un tango pierdut in noapte, ratacit printre vibratii prea bruste, prea reci, prea violente. Un tango inghesuit printre atatia naivi si nepasatori. Dar nu conta, nici ce era in jur nu mai stiu- ceata rarefiata, atat. Degeaba as zice ca a fost acel tango din "Parfum de femeie" pe care il am in cap de ieri pe vremea asta, caci as minti- miracolele sunt pentru copii, noi ne infruptam cu realitate. "Cand te vad imi vine sa dansez tango cu tine..." Melancolic s-au apropiat piepturile si au alunecat degetele si iar m-am simtit vinovata pentru toti pasii pe care nu i-am facut, pentru cei pe care i-am facut prea brusc si cei care s-au apropiat prea tare. O fi intotdeauna vina mea, o fi dansul sadic, cu o tenta ascunsa de misoginism, oi fi gandind prea mult? Apoi am alunecat aproape nesimtit in bachata, discofox si in nedefinire, cu doar o esarfa rosie drept martor. Ce-a fost si ce ar mai fi trebuit sa fie, doar ea stie, esarfa ce ne-a departat, ne-a cuprins si s-a incolacit lasciv in jurul taliilor si a gaturilor.

Tot ce am mai constientizat a fost realitatea atingandu-ma pe umar si luand forma unui ceas. Venise timpul precum promis sa ma transform inapoi intr-un pastel ce sta cuminte pe o masa si asteapta sa fie ridicat, sa alunece pe corp strain si sa dea nastere necunoscutului. Am luat totusi inainte un ultim rol, poate cel mai lucid din seara asta. Cenusareasa ce si-a uitat din prea mult zambet si prea multe ceasuri manusile. Si povestea avea dreptate, n-ar fi trebuit sa se intoarca, ar fi trebuit sa le lase pe ele sa se intoarca la ea. Dar femeia azi e emancipata, grabita si lucida. S-a invartit in loc si a fugit dupa ele si s-a intors cu ochii mai deschisi decat atunci cand venise. Ce s-a intamplat ii e dedicat dragei Patratzel, ingerasul de pe umarul meu care m-a avertizat de atatea ori ca ma bate daca nu ma trezesc. Si manusilor... daca Patratzel ar fi fost saten, ar fi luat forma unor manusi negre ce poate prea mult adevar, prea devreme detin.

Restul e poveste.Intreaga zi mi-a curs pe ritm de tango si acum imi rasuna in minte cel al lui Gica Petrescu. Jumatate din fata zambeste, cealalta ridica o sprancean. Imi sterg machiajul, desfac parul, ma apropi de oglinda si tin in mana esarfa. Doar ea a mai ramas dintr-un tango de-o noapte.

Fara oglinzi

Scenariul scris linie cu linie in amintire zilelor de week-end si de vacanta, a zilelor de joi si de duminica, a zilelor in care ora 22 nu mai face fatza, era jucat din nou. Incredibil, acelasi inceput, alt sfarsit, unul in care permisunea vine pe un norisor alb si iti cade in palme ca un bilet cinema adus de vant. In loc sa fiu fericita ca am obtinut acel prinvilegiat 00, am inceput sa-mi amintesc. Si vedeam din nou scena in care mi se zicea "nu" din cauza orei, "nu" din cauza omului, "nu" din cauza prostiei proprii.

Si a fost odata ca niciodata...
O masa, un suc si o imagine. Si eu, asteptand acel ceva. Un dans. Unul pasiv, unul in care eu contemplez in timp ce altii habar n-au ce gandesc eu sau cum arata dansul lor. Ei danseaza si gata, nu vad ce se intampla mai departe de el-ea, nu-i intereseaza si nici n-o sa-i intereseza cat timp muzica se aude. Nu exista oglinzi in care sa te uiti, exista semintuneric si un partener ca sa nu vezi.

Suntem jucarii stricate de zei plictisiti si unul dintre ei chiar nu ma placea in momentul ala, caci m-a lasat singura intrebandu-ma cum as arata eu in locul celor ce dansau. De paradox mi-am dat seama abia cand am plecat. Se anuntase concurs, premiu o sampanie, participanti niet. And then it hit me: gandesc total aiurea. Cei pe care i-am admirat de atatea ori nu detin raspunsul si putini cred ca-l cauta sau l-au gasit cu adevarat Nu e vina lor, e vina cladirilor. Da, a cladirilor- a salii de la Info unde merg la curs, caci steagul de pe perete, oricat de patriotic ar fi el si oricat de des s-ar spune "baieti fatza la steag", nu reflecta ce se intampla in cei cativa metri patrati; e vina cluburilor care au pereti asfixiati de postere si canapele care nu reflecta decat viata pasiva a cladirii.

Dansul e o lume fara oglinzi. Doar una deformata, cu sexul schimbat si unduirile complementare ce te lasa sa te agati de ea si sa te uiti in ea prea putin.