Aveam atata furie adunata in mine, si totusi nu reuseam sa o storc prin varfurile degetelor. Nici prin pixuri, nici prin creioane, nici prin taste. Am ajuns la concluzia ca, in medie, consum un creion pe zi- sapte ore de scoala, doua de meditatii si inca una de scheme (cele de grafica nu se numara in minute, ci in cantecele care inchid circuitul dintre degtele, planseta si urechile mele).
Ma ghemuiesc miercurea in coltul salii de clasa, langa jaluzelele perpendiculare pe terenul de sport. Si daca as tipa, intotdeuana va fi cineva in apropiere caruia sa nu ii pese. De aceea prefer bancile goale. Nu vorbesc, nu compatimesc, nu iau in brate si nu protesteaza. Intre banci goale si jaluzele astept sa se reverse furia acumulata. Dar la ora 14 in fiecare miercuri ajunge la gunoi sub forma foii pe care tot ce am scris e fie mazgalit cu linii in trei unghiuri, fie neterminat. Femeile de serviciu matura clasa in urma noastra si o dezinfecteaza de toate notele la mate si ramasitele umane.
In ziua in care se va acumula prea multa furie, se va revarsa de una singura prin pielea mea. Pana atunci, imi continui existenta pseudoembrionara: ma sprijin cu degetele de sacul numit fatum, iar imaginea lui mi se imprima pe piele. Intr-una din zile voi avea si eu propria mea amprenta. Si atunci, pe tot ce voi pune mana va ramane imprimata furia.
(Orhan Pamuk)
...dar in special pe mine.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu