E = m c^2

Inchizi usa si iti sprijini corpul pe segmente de al meu: intai mainile, cele mai putin culpabile pentru cursul inca nedefinit al serii. Oricat as gandi, urmarea sta in degetele care incep sa descrie opturi de-a lungul aratatorului tau stang. Opturi, infinituri, cum vrea sa le denumeasca perceptia ta romantica sau pur fizica a unei seri tarzii de sambata.
Imi retrag mana de sub a ta cu pretextul de a schimba melodia. Astepti in acelasi loc sa iti reiei procesul de cucerire fizica a pasagerului din stanga. Iti sprijini de aceasta data capul de umarul meu si respiri lent, atat de lent incat trebuie sa ma concentrez exclusiv pe miscarile tale ca iti aud suflul. Imi lasi firele blonde sa se se incurce intre buclele tale si imi rotesc capul de mai multe ori, pana cand pleoapa dreapta ramane si ea imobilizata intre buclele tale. Inspir, expir, inchid ochii. Inca un atac terminat in minutul 3:58.
Se lasa linistea intre scaunele noastre si iti cobori capul. Ma intrebi de ce nu-mi poti auzi inima. Probabil ca stie si ea ce vrea si asteapta calma ca lucrurile sa isi urmeze cursul firesc. Eu sunt singura care inca nu stie daca sa se calmeze, sa planga sau sa declare pierdere de memorie pentru tot ce a spus in ultima ora. Sau poate m-am nascut pur si simplu cu o inima subdimensionata, incapabila sa reactioneze normal, suprarationala, speriata de intunericul cavitatii in care a fost inchisa.
Sau poate ca e pur si simplu ultimul atac, starea de gratie a finalului in care totul devine clar. Te apleci putin si parca intre noi s-a asezat o oglinda. Doi narcisisti care se apropie de propria imagine ca sa isi studieze imperfectiunea si sa se indragosteasca iremediabil de ea. Insa cand atingem suprafata rece a ultimului centimetru, buzele devin brusc rationale si nu pot decat sa isi studieze unele altora forma, nu sa se sarute. Plecam exact cum am venit: tu singur, eu cu o inima prea mica.
Pierdut, gasit, pierdut din nou.

N.B.: Te reduc la stadiul de simpla muza nu pentru ca ai fi incapabil sa te iti dedici singur cuvinte, ci pentru ca in universul meu nu exista decat o lege: l'art pour l'art.

Legenda:
E=energia cu care suflul nostru impinge realitatea putin mai deparde de trupuri.
m=masa covorului pe care stam intinsi si ne uitam la tavan, asteptand ca cineva sa ne spuna ca luna nu rasare deasupra unor capete blonde, ci deasupra totalitatii de oameni inconstienti care umbla noaptea pe strada tinandu-se de mana
c=viteza pe care o va atinge finalul nostru
2=1+1

Concluzie: probabil voi cauta forma carliontilor tai in randurile lucrarii de maine de la fizica.

La Fin.