Despre tango si pasiune...

Iubesc pantofii. Toti spun o poveste, toti stiu ceva ce doar unei perechi i se impartaseste.

Iubesc ochii, tamplele si ritmul ce conduc corpurile pe un drum nescris, un drum pe care nu l-am cunoscut de fapt niciodat, desi deseori l-am urmarit si l-am pierdut intr-un acord.

Iubesc fetzele. Dintre toate lucrurile inchise intr-o camera de pe Coresi, iubesc fetzele cel mai mult. Ele sunt cele care danseaza- zambetul putin rotujit si colturile ridicate ale sprancenelor, seriozitatea plutind deasupra unui umar, tamplele care se sprijina pe ultimul acord si pulseaza incheind povestea. Pe toate le-am vazut, prin ele si un zambet larg am respirat tangoul.

Iubesc bandoneonul si chitara, tangoul viu ce isi selecteaza chiar si dansatorii prin povestea depanata. Caci nu suntem noi cei care in Bistro de l'Arte am protestat impotriva meselor, a scaunelor si a pietrei pe care pantofii nu alunecau si nu-si gaseau nici drumul? Tot noi suntem cei ce ne-am speriat. De muzica, de ochi, poate de noi insine. Daca muzica e cea care ne alege, atunci de unde stim ca noi suntem cei invitati? Ea n-are ochi sa ne cheme, nici mana sa ne invite. Ea ii are doar pe cei care in multe nopti tarzii o lasa libera sa isi suspine pasul.

Si daca va vrea vreodata cineva sa stie ce se ascundea in timiditatea celor sprijiniti de scaune, imi voi lua penita si le voi destainui chiar eu: asteptarea. Eterna asteptare ca cei increzatori sa ne deschida drumul, ca ringul sa se umple macar cat sa distraga privirile de la pasii nostri putin stangaci. Sau poate eterna asteptare ca o mana inconstienta sa iti spulbere ratiunea si sa te arunce in valtoarea muzicii. Acea mana apartine mereu altui chip, altui dans si altei nopti. Are totusi cateva caracteristici mereu constante: e condusa de ritm, nu de ratiune, apartine muzicii, nu pasului, ma cuprinde brusc si imi ofera o scena intreaga, eu nepuntandu-i oferi inca decat un tremur vag, un dans si recunostinta. Multumesc si astazi, multumesc ca ai parasit festivalul de salsa si ai asteptat atatea luni ca sa ma gasesti intr-o milonga, intrebandu-ma care dintre chipuri iti apartine.

Iubesc serile de dans pentru ca imi acompaniaza drumul spre casa cu un zambet. Cenusareasa ce alearga pe piatra cubica in pantofii aurii, transformata demult intr-un pastel ce isi intinde povestea. Isi intinde reusitele, pasii pierduti si dansurile, chiar si pe cele neprimite. Pleaca exact ca si acum cateva luni: cu un ultim dans (acum o tanda) furata, in intarziere si hotara sa isi inece zilele in tango, pana cand tangoul o va ineca pe ea in acel dans fara de pata, asteptat inca de multe nopti.

Cu speranta ca imi pot rascumpara greselile si considerabil mai vagul, precum promis, impuls de a ma invinovati, astern cuvinte fara sens si ritmul unei nopti de primavara. Un singur zambet din pacate nu l-am putut privi scaldat in tango. El doarme acum si poate, doar poate, ma va acompania in vis la o milonga.

Mi-e frica sa imi sterg machiajul, caci atunci as renunta la sudoarea si la tamplele ce m-au condus atatea dansuri. Mi-e frica sa imi lepad hainele, caci atunci as lepada mirosul vag de tutun si corp strain care mi-au impregnat propria esenta. Mi-e frica si sa inchid ochii, desi macar asa mai pot aluneca pe ringul unei camere demult uitate in tango. Adorm cu o ultima dorinta: sa fiu acea camera de la etajul unei cafenele din Brasov, sa respir printre panofi si sa se stinga in mine ultimele acorduri ale bandoneului. Sa adorm intr-un pas liber de tango. La multi ani...

Mirelei si ...

unei imbratisari dragi, chipului numit inconstienta care m-a gasit
din nou, unor ochi albastri, unor gene lungi undeva departe

..bandoneonului si chitarei