Post-scriptum

Si cand nu raspunzi la telefon din camera tapitata cu biblioteci, unde pleci? S-a intors bunicul spre mine si mi-a zis ca esti in patul de la geam, stai sprijinita de pervaz si te uiti in gol. Mancam in capatul mesei si stropii mi se revarsau din lingura: unu, doi. Am vazut-o de pe coridor, mergeam spre camera de injectii, dar ea deja nu mai are ce face acolo, a continuat bunicul, asa ca sta la geam si asteapta. Am numarat in continuare: trei, patru. Cand mai mergi la injectii, spune-i ca mi-e dor de ea, am tacut si am revarsat intreaga lingura.
Si cand parasesti pervazul, e clar ca nici imaginea lumii de afara nu te mai ajuta. Lucrul care ma inspaimanta nu e ca ai plecat din camera tapitata cu biblioteci, din spitale si din toate locurile in care ai pasit pe lumea asta, ci ideea ca maine nu o sa mai plang. In curand prea putini vor mai plange, pentru ca ne obisnuim cu tot ce e rau si devenim imuni, din ce in ce mai rezistenti la momentele triste, cu un timp de reactie tot mai bun si o putere de a merge mai departe tot mai mare. Si intr-o zi vom uita chiar ca suntem oameni, vom lua toate ziarele, toate lucrarile corectate cu pix rosu si toate dictionarele ca sa ne amintim ce am fost in fiecare zi a calendarului, dupa cine am plans si ce a insemnat in ziua publicarii foii de ziar sau de dictionar a muri. Abia cand e prea tarziu aflam unde sa te cautam cand pleci din camera tapitata cu biblioteci.

avem cate un prieten in fiecare bucatica de nor
de fapt asa sunt prietenii cand e atata spaima pe lume
mama spunea si ea ca e normal si ca nu accepta sa ma fac prieten
mai bine m-as gandi la ceva serios

Gellu Naum