Impotriva crizei

Nu imi doresc in mod special sa ies din casa. Nici sa dorm. Ideal ar fi sa raman in fata unui film, pe o perna imensa care scuipa puf atunci cand sar pe ea sau tip, si, cel mai important, sa raman singura. Din patru in patru luni vreau sa raman singura, nu o perioada indelungata sau total izolata, ci cu un domnul T care sa ma scoata la o limonada sau la un ceai cu miere (in functie de sezon) si sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in bula lui abia tangenta cu a mea. Totul e atat de simplu in perioada asta: 1+1+2*limonada(ceai)=0,9+0,9+"multumesc, mi-ajunge ca suntem doar noi".

Criza e contagioasa. Cred ca a facut cineva experimente dubioase, i-a stors esenta ca dintr-o lamaie irosita intr-un pahar si a varsat-o in rezerva de apa. Asa am ajuns sa bem toti din ea, sau macar sa o lasam sa ne intre prin pori: robinete, sticle, nori, pana si parfumul ajunge sa ne raspandeasca in, pe si printre corpuri criza.

Au trecut patru luni si banuiesc ca a facut si el dush sau s-a plimbat prin ploaie. Domnul T, generic spus, lipseste. O sa ma plimb noaptea pe toate strazile cu un ac gros si cativa metri de guma de mestecat. Cand toate strazile sunt goale, o sa sparg becul de culoare verde de la trecerea de pietoni din dreptul Scolii 5. Pana cand termin, vor adormi si toti soferii micului nostru oras si, fara pic de jena, le voi infunda claxoanele cu guma. Cand un posibil domnul T va astepta la nesfarsit sa se faca semaforul verde, nimeni sa nu-i poata zice ca sta degeaba. Din trafic i se vor sufla baloane in loc de sunete de enervare, sau, cum se zice mai nou, "de avertizare ca are vizibilitate redusa", iar disperarea lor nu va reusi decat sa il scuipe cu mici fragmente roz de guma.

Pe la ora 12 o sa montez un nou bec verde si o sa traversam impreuna.