De ce iubim tangoul...

Si m-a lovit in cele mai neasteptate feluri. Intai printr-o sala aproape goala in care, inca de la intrare, am avut parte de o invitatie cu recunoastere inclusa. Stateam in parti opuse ale salii, ne-am privit un moment si am pornit spre centru. Ne-am intalnit la mijlocul ringului pustiu si, in loc de prelungirea invitatie prin imbratisare si, inevitabil, prin pas, ne-am privit in continuare.
"Eu te cunosc de undeva..."
"Si eu pe tine. Cred ca din acea seara in Bistro..."
O seara de tango live in Bistro de l'Arte aparent nu are limite temporale. Ea isi extinde vibratiile bandoneonului undeva departe si, intr-un moment nespecificat, se face din nou simtita. De aceea iubesc Bistro de l'Arte...

Apoi scaunele au inceput sa se umple de genti si pantofi adapotiti sub ei, si, odata cu ele, si ringul de dans. Incepe capitolul doi, desfasurarea actiunii, care decurge ca un film: iti alegi un scaun alaturi de cineva cunoscut cu care sa imparti impresii despre figuri, pantofi si planuri, si privesti cuplurile consacrate sau in curs de afirmare. Asta e partea din povestea nocturna in care personajul e supus, psihic, unei alegeri crunte: sa renunte pentru ca se gandeste ca nu au cum sa arate miscarile lui ca cele desfasurate in fata ochilor, sau sa se enerveze si sa isi jure ca o sa exerseze si acasa in fata oglinzii ca sa ajunga si el, intr-o zi, unul dintre personajele principale din mijlocul salii care isi cer spatiul si aplauzele prin cele mai complicate figuri (printre care si volcada, ca sa pot zambi eu fericita).

Punctul culminant aduce cu el o selectie. Alexandru (bandoneon) si Horia (chitara) continua sa invie tangourile clasice in timp ce cuplurile ramase pe ring devin tot mai putine. Cand numarul lor ajunsese la doua, o esarfa turcoaz si un zambet m-au invitat la dans. Milonga, mai exact. Genunchii imi tremurau cu intreruperi, caci de fiecare data cand le simtea vibratia, el ma plimba pe ringul de dans cu o relaxare incredibila. S-a terminat ceea ce ar fi trebuit sa fie ultima melodie si asteptam sa ma conduca inapoi la locul meu. Dar am ramas pe ring si el a strigat spre Alexandru si Horia: " three more!" ca sa fie, intr-adevar, o tanda.

Deznodamantul nu e happy end-ul clasic, ci e sfarsitul buimacit in care ti se sopteste cuvantul "frumos", ti se saruta mana uneori si esti condusa la loc unde intampini fetze poate mai confuze decat a ta. Pe mine m-au intampinat cu "Mi-a placut!". Sincera sa fiu, si mie.

Poate ca m-am indragostit. Incerc sa ma demachez in fata oglinzii si nu reusesc decat sa sar tipand de entuziasm, spre nenorocul celorlati locatari de pe Calea Linistita a Sinpetrului Numarul 11. Am tot dreptul sa ma dau mare: punctul culminant mi-a oferit cea mai frumoasa "ultima tanda". Recunosc ca, intr-un fel, m-am indragostit de Murat, sau poate ca de noi amandoi dansand.