Haos

Mintea mea e un loc ciudat in care seara, cand insomnia imi da tarcoale si pupilele imi raman larg deschise tintuind tavanul tuciuriu, mi-e frica uneori sa umblu singura. In dulcea decadere in nestiinta a noptii ma pierd printre miraje pe care stiu oricand ca pot sa le sfaram. In mintea mea treaza pasesc mai intai insa cu grija, apoi inconstient, pe sinapse care se formeaza la intamplare doar pentru a se inchide indata in urma-mi. Asa ratacesc eu ore in sir, in noaptea insomniei in care ajung sa nu mai stiu nici care mi-a fost scopul, nici care mi-e calea.

Umblu prin necunoscut fara a mai numara secudele, traversez bolgii si nivele pe care Dante le-a cuprins candva in lugubrul sau Infern. Uneori o dama in varsta innecata in volane si parfum de mosc imi apare intr-un popas neuronal; pierduta-n egotism, ea saruta lung o tigareta si imi sufla printre gene cercuri albe de capsuni. Inchid ochii si inspir adanc, gust pacatele in mod pasiv sorbindu-le voluptatea cu candoare.

In mintea mea la intervale regulate se asterne plictiseala. Fiecare circumvolutiune ascunde atunci turnuri instabile de carti cu poezii, absurditati si lucruri ce asteapta inca a fi scrise, si perne mari umplute cu puf si paiete pe care stau turceste neuronii si se infrupta cu literatura si o narghilea de menta.

Uneori mintea mea ma sperie si ma incanta mai mult decat ar fi decent. Imi las papucii la intrare atarnand de o ureche, pasesc tiptil pana la un axon mai singuratic si ma ascund in mielina lui. Deseori am vazut de acolo lucruri ciudate de care intr-un moment mi-e frica, in urmatorul ma atrag ca frumoasa Lorelei si daca nu ma concentrez destul, risc sa-mi ies din ascunzis si sa pier pe veci intr-un vartej de pas de doux. Nebanuindu-mi indiscretia, neuronii isi abandoneaza asexualitatea si devin ce foarte simplu s-ar numi femeie si barbat. Isi incalta pantofii inalti, cu toc subtire si talpa rigida, camasa si esenta de liliac si transforma vacuitatea in cele doua sali cu parchet masiv de la Okian. Brusc se aprind si lumanarile ce ardeau candva de-a lungul peretilor sufocati de uleiuri si pasteluri ; mintea mea devine atunci locul inca strain, dar cu iz de dragoste timida ce intotdeauna imi va pastra un dans. O milonga, va rog, imi incalt pantofii aurii si ma afund tot mai adanc in noaptea tangoului si-a amintirilor.

Mintea mea, o denumesc generic, insa tot mai des cand stau pe un taburet si pupilele-mi ratacesc aiurea pe tavan ma intreb in zadar care a cui e.