La vie en rose

Tot ce a mai ramas din povestea mea e inceputul, intriga mi-a emancipat-o si continuarea si-a scris-o singura. C'est la vie...

Sase roti si un abandon. O liniste ce curge dintr-un cantec in altul prin voia hazardului. Irisi verzi ce se odihnesc pe siluetele pietonilor. Sticla si unul din cele 42 de scaune imi permit sa ma afund in cele 13 minute de absenta. Statie dupa statie, privesc pe geam si tac, las fiarele sa ma conduca.
O mana calda mi se aseaza pe brat. "Merge la gara?", atat de simplu mi s-a destramat povestea.

Ridata de viata, impovarata de farduri si sufocata de perle, vorbele ei imi apasa tot mai greu pe umeri. Nici nu cred ca era constienta de prezenta mea fizica, eram doar o ureche care se apleca usor si doi ochi ce se pierdeau in zare. Vorbind a inceput sa se contureze, nu mai era o oarecare batranica ce ocupa locul cedat de un tinerel cu bun simt, avea acum o fata, un ginere, speranta unei nepotele peste sase luni, frica de Dumnezeu si dezorientare cumplita printre autobuze. Se descarca si treptat i se stergeau fardurile si masca de nepasare pe care o poarta fiecare calator singur in 51. Nu mai era 1, eram 2 carora li se atingeau manecile si li intersectau cararile. Destinul o fi fost creat si el ca noi toti, singur, ramificandu-se in indivizi si refacandu-se prin coincidente, uneori pret de o secunda la momentul T0-variabil. Nu e matematica, e hazard. 1+infinit=1, macar aici am dreptul sa zic asa ceva si sa nu-mi zboare un 2 pe langa ureche.

Cobor din autobuz si ma indrept ca-n toate zilele spre pasaj, e tarziu si grabesc pasul prin parcul imbibat cu ce mai ramas din fulgii fiecarei dimineti, cazuti doar pentru a saruta prelung pamantul inainte de a pieri sub razele dupa-amiezii. Fara sansa de a ocoli apa, ma ridic usor pe varfuri si ma afund pret de cateva secunde in ea. Picaturile imi amintesc de copiii abia intrati in clasele primare, cei care cunosc bucuria ploii in balta lasata in urma. Sarind peste ea, fiecare isi asteapta randul si, inevitabil, momentul in care va cadea in apa si va iesi din joc. Caci fiecare cade la un T0-nedefinit.


Povestea mea se sfarseste precum a inceput- doua casti si un cantec. La vie en rose de Louis Armstrong, timp de trei minute totul incetineste si viata curge in ritmul ei.
"N-ai observat, chiar si eu conduc mai incet." Da, chiar si tu...