Tango Crush. The Beginner's Crush.

Aveam o perioada in care credeam ca tu si eu suntem doua entitati ce merg paralel pe calea vietii si a haosului. Tot ce mi-a dat acea credinta oarba a fost incapatanare si o teama adanca, ascunsa si deseori negata sub o masca Noh, inmarmurita in tot ce as fi vrut candva sa mai stea inca in picioare: orgoliul, ratiunea si independenta. Pe toate le-am pierdut in fata unui être cu doar cateva atribute: putine vorbe, pas ferm, mascul.
Iubeam dansatorul, nu barbatul; ii adoram privirea, nu culoare ochilor pe care oricum nu am vazut-o vreodata, privirea aceea care adesea ma intimida. Si au mai fost, desigur, bratele. Oh, dar ce brate! Uneori erau umflate artificial, privite din afara imi creau repulsie; alteori erau prea slabe, le vedeam rahitice si simteam cum un fior imi serpuia printre vertebre. Ele erau cele care timp de trei minute ma faceau frumoasa. Nu stiu daca fizic, caci, precum am zis candva, salile de dans duc lipsa de oglinzi- poate e bine, poate e rau, lipsa lor deformeaza insa mai mult decat prezenta. Tintuita intre bratele tale aluneacam pe podeaua antica de nuc masiv si asa mi-as fi dorit sa fie mereu. Eram doar noi si, in mintea mea, rasunau sunetul vechiului patefon si o ruga aprinsa catre tine, cel caruia ii alunecau degetele pe rochia de un rosu stins ca ciresele scaldate in apus de soare, sa nu ma lasi cand placa isi va termina suspinul, sa nu imi multumesti si sa nu te abandonezi unui alt parfum de dama, sa imi mai pastrezi mana dreapta macar inca un dans.
Am inaltat ruga aceasta de... ar fi absurd sa numar, asta ar insemna ca dansurile au fost mereu aceleasi si valoarea lor redusa la o unitate fada. Caci niciodata nu invat de fapt ca eu nu te iubesc, sau oricum nu mai mult de cativa pasi si o tanda.


Si am alunecat pe-o aluna, si v-am spus povestea dansanta-n mai putin de o luna.
Nu sunt unica. N-as suporta, psihic as ceda singuratatii. N-as mai fi om, sau nu m-as mai putea privi ca unul si sentimentul de vina si dezorientare m-ar lua de mana si ar alerga cu mine spre sfarsit intr-un ritm depresiv si accelerat.
Dar nu sunt. Mi-am amintit asta chiar azi, citind o postare pe La Sastresa, caci cititul pentru mine joaca rolul unui tranchilizant ce imi arata ca pana si personajul fictiv uneori imi este asemeni,caci amandoi suntem oameni.
Da, l-am trait si eu, nu sunt unica si tocmai de aceea am curajul sa o recunosc. De-as fi citit articolul poate putin mai devreme, in caldura unei nopti de august, poate, doar poate, mi-ar fi disparut cateva cicatrice. Desi nu mai sunt incepatoare, tot mi se mai intampla din cand in cand sa uit ca m-am indragostit de amandoi dansand, nu doar de el ghidandu-ma.

Cam asta e, un fenomen simplu pe care am avut norocul sa-l gasesc aici: The Beginner's Crush. Calcandu-mi pe orgoliu afirm usurata: nu sunt unica, si poate ca asa e cel mai bine. Q.E.D.