Montblanc

Se incuie usa. Al doilea sunet al cheii, clanta. Apoi vine momentul perfect sa ies din camera si sa ma opresc in dreptul scarilor. Adulmec aerul neutru al casei si incep sa cobor, accentuand treaptele. Pe fiecare din ele imi desfasor ritualul sacru al diminetilor cand eu imi iau liber si tu pleci tarziu: inspir lent ca sa imi simt plamanii umplandu-se de Montblanc; ma intreb daca asa miros toate femeile sau daca esti doar un accident al sticlelor grupate in ultimul sertar din fatza oglinzii (nu stiu niciodata cu ce anume te dai, intre 6:45 si 6:53 te incui in baie si iesi de acolo relativ aceeasi, cu pometii putin mai proeminenti si genele chiar mai lungi decat in starea lor naturala, dar mirosi de parca abia ti-ai fi ucis latura umana si ar fi ramas doar perfectiunea olfactiva care imi intinde o cana de cafea; te numesc simplu: Montblanc). Conchid mereu ca savantii nu au fost decat barbati care s-au chinuit sa desluseasca simturile ca sa ajunga pe urmele unei femei frumoase cu esenta dulce culeasa de pe strazile Vienei.
"Vezi ca imi iau doar rezerva." Oricum nu te voi suna, te las in liniste sa iti desfasori ritualul zilnic prin oras. La cinci kilometri de scarile unde iti adulmec umbra probabil ca ai si uitat cat de bine mirosi. Acolo oricum nimeni nu are timp sa se apropie de tine si in liniste sa isi dilate narile, acolo nimeni nu stie cum miroase linistea. Aici insa in lipsa ta, intreaga casa amuteste. Pana la ora trei nu se mai aud decat pori care te cauta. Pe tine, la femme de Montblanc...