Montblanc

Se incuie usa. Al doilea sunet al cheii, clanta. Apoi vine momentul perfect sa ies din camera si sa ma opresc in dreptul scarilor. Adulmec aerul neutru al casei si incep sa cobor, accentuand treaptele. Pe fiecare din ele imi desfasor ritualul sacru al diminetilor cand eu imi iau liber si tu pleci tarziu: inspir lent ca sa imi simt plamanii umplandu-se de Montblanc; ma intreb daca asa miros toate femeile sau daca esti doar un accident al sticlelor grupate in ultimul sertar din fatza oglinzii (nu stiu niciodata cu ce anume te dai, intre 6:45 si 6:53 te incui in baie si iesi de acolo relativ aceeasi, cu pometii putin mai proeminenti si genele chiar mai lungi decat in starea lor naturala, dar mirosi de parca abia ti-ai fi ucis latura umana si ar fi ramas doar perfectiunea olfactiva care imi intinde o cana de cafea; te numesc simplu: Montblanc). Conchid mereu ca savantii nu au fost decat barbati care s-au chinuit sa desluseasca simturile ca sa ajunga pe urmele unei femei frumoase cu esenta dulce culeasa de pe strazile Vienei.
"Vezi ca imi iau doar rezerva." Oricum nu te voi suna, te las in liniste sa iti desfasori ritualul zilnic prin oras. La cinci kilometri de scarile unde iti adulmec umbra probabil ca ai si uitat cat de bine mirosi. Acolo oricum nimeni nu are timp sa se apropie de tine si in liniste sa isi dilate narile, acolo nimeni nu stie cum miroase linistea. Aici insa in lipsa ta, intreaga casa amuteste. Pana la ora trei nu se mai aud decat pori care te cauta. Pe tine, la femme de Montblanc...

Mitsouko

Exista un loc de depozitare a tuturor dorintelor cu eticheta de neadecvate, imposibile sau inutile: in sticle. Din plictiseala sau curiozitate, cate un individ intinde mana si culege una. Descifreaza cele cateva cuvinte si construieste in jurul lor o intreaga poveste cu intriga prea lunga si concluzie nula.
Se intampla sa fie ales mesajul meu, inchis intr-o sticla din cea mai simpla si mai stupida cauza: timiditate. Tot ce nu am avut curajul sa iti spun vara incui toamna intr-o fosta sticla de parfum cu speranta ca cineva isi va da seama ce vreau, va scrie o piesa in patru acte, ne va lua pe amandoi de mana si ne va obliga sa jucam rolurile principale.
Uneori insa imi dau demisia pe scena, in fatza unui intreg public, imi parasesc povestea si propriul mesaj din sticla de Mitsouko. Prea mult chin pentru un final care soseste oricum prea tarziu. Plec in lume in cautarea unui sistem de telegraf care sa imi simplifice viata. M-am saturat de 1+1+drum=2, vreau 1+1=2. Matematica pura, nu litere.

Q.E.D.

00

Opt minute. Astept la distanta egala de telefon, modem si geam. Pe oricare poate intra in forma vocala, digitala sau nocturna. Banuiesc ca se afunda tot mai adanc in sticle si corpuri, nopti in care nu m-am inchipui niciodata. Sa ma tina ametit de mana si sa cante, nu ca in povestile siropoase in urechea stanga, ci sa urle din toate puterile. Urletul si cu mine, anexele fericirii lui intre patru pereti si acoperisul mansardei.

Cinci minute. Se declanseaza alarma de la telefon pentru mai multe zile de nastere. Una dupa alta le anulez cu aratatorul drept. Cat praf mi s-a adunat pe ecran, curand nici nu o sa mai aud alarma. Voi vedea doar firele cum se ridica din cauza vibratie si cad la loc in exact acelasi punct. De unde sar, acolo cad. Asa sunt si eu: am sarit dintr-o fantezie de iarna in care statea in randul din spatele meu la piesa, voi cadea probabil in aceeasi mansarda a Aliantei Franceze. Fara cortina sau scaune, doar cu niste cuvinte intr-o limba straina, cel mai probabil germana. Exact ca atunci, fara a ne apropia unul de altul si gandindu-ma ce ochi albastri are. Da, ce ochi, chiar si iarna in semiintuneric m-am putut indragosti de ei.

Trei minute. Imi intind degetele pe taste si incui usa. De atatea zile am si uitat cum se simt literele. Zambesc monitorului si mi se sterg toate ideile din minte, ca si cum mi s-ar da restart de fiecare data cand ma apropii de un loc prin care a trecut. Se incalzesc tastele si cele din numele lui incep sa fiarba. Toate substantele au un punct de fierbere, si tastele, si cartile, si trandafirul care sta de trei saptamani pe biroul meu. Si punctul lui de fierbere? Un trotuar inca nedeschis publicului unde zambeste in urma cuiva si fierbe.

Un minut. Ma doare gatul numarand invers prin inghitituri. Iau o lingura de miere si simt gustul unui sarut. In loc sa imi linisteasca gatul, imi amesteca ultimele ore ca o supa alfabet in care rasar aleator cuvinte. Arunc lingura in chiuveta si imi dau seama ca nu are nici numarul meu, nici adresa, nici habar de unde stau. Doar un nume si speranta mea ca ma va cauta intr-o x seara la o ora fixa.

Sticle si corpuri, intre ele se va trezi maine.

Seara de noiembrie

Cand te apropii lent de fatza lui, luminile incep sa palpaie. Se lovesc geamurile intre ele incercand sa ascunda toate fanteziile proiectate noaptea pe tavan, un film vechi ce ruleaza zilnic aceleasi scene. Premiera intr-o cafenea in jurul unui ceai de piersici, poate chiar pro bono pe Republicii, proiectat pe doua seturi de degete intercalate. Circulatia din jur se va opri si cativa vor aplauda. Magnific, un lung metraj difuzat miercurea si joia pe aleile dintre licee.
Iti intinzi genele spre el, inca un milimetru parcurs. Milisecunda in care butoanele caloriferelor pocnesc de la tensiune. In ele ti-ai incuiat toata frica de a-i oferi lucruri: gume, dvd-uri, pliantul de la festivalul de teatru. Caloriferul de sub geam a tremurat odata cu mana ta cand iti vibra telefonul pe masa in timpul unei lucrari. Acum se autodistrug caloriferele si pe podeaua camerei se revarsa nesiguranta unui coup de foudre prelungit si diluat prea mult.
Chiar si camera insasi moare candva. Liniste, intuneric si caldura unui spatiu masurabil in lungimi de suflu. Guma de mestecat, parfum, ninsoarea pe care ati fugit pana in camera. Astepti sa se evapore si ele ca sa te sarute in sfarsit. Scena se blocheaza la distanta de 1,5 centimetri, in sfarsit apare subtitrare.
Ne cerem scuze, e luat.

Poême pour Sandra (raspuns)

In universul meu parizian momentan e invazie. Nu de parfumuri, nici de cafele cu aroma de menta, ci de niste indivizi foarte scunzi care umbla "sub acoperire" tiptil pe clante, degete si buze. Se lipesc de orice locuitor si ciocane in urechea dreapta, prezentandu-se cu modestie. "Raceala. Absolut comuna." Comuna, dar din cauza ei sunt nevoita sa multumesc cu intarziere unui cadou superb care mi-a aterizat chiar pe masa din Café des Deux Moulins zilele acestea. Cu un zambet parizian, conchidem: mersi Croc.

Timiditate de drepta

Intotdeauna m-am asezat pe partea stanga a vestiarului fetelor si pe partea dreapta a vestiarului baietilor.
Pe partea stanga ca sa fiu mai aproape de geam cand vei trece din pura intamplare sub el si eu voi fluiera dupa tine. Mereu intorci capul pentru ca esti fascinat de orice fiinta feminina, de la blonda timida care sta de serviciu vinerea in corpul C pana la masina argintie pe langa care treci intamplator pe strada. Si ea e o fiinta, pentru tine tot ce e de gen feminin merita sa fie asezat pe un piedestal si preaslavit zilnic cu mesaje de la 8:49 dimineata pana la 01:58 noaptea. Apoi se lasa liniste intocmai ca sa poti schita in somn planul pentru a doua zi: sa iei o ea de mana si sa te apropii de fatza ei pana cand esti sigur ca ochii ei sunt albastri, nu gri. In cazul masinilor, pana cand proprii ochi par albastri in oglinda retrovizoare straina.
Pe partea dreapta pentru ca pe stanga joci sah. Mi-e prea rusine sa ma uit la tine, chiar si sa recunosc ca impartim aceeasi camera, asa ca incerc de pe coridor sa arunc fluturasul de badminton deasupra usii pana pe pionii tai doar ca sa iesi din vestiar si sa mi-l oferi inapoi. Imi tremura mana cand aud ca ridici o piesa si imi concentrez si mai tare privirea pe peretele opus. Mi-e prea rusine sa zambesc si prea frica sa ma asez pe partea stanga a vestiarului tau.

Din nou

Am uitat de toate noptile plasate inaintea lunii august. De lumanari, de tocuri si de cele trei parfumuri care s-au apropiat de mine cand inca nici nu stiam unde ma aflu. Imi simt din nou haina alunecand de pe umeri si zambesc discret, cat sa nu fiu intrebata de cei din jur ce anume e in neregula. Totul e in neregula, modul meu de a pasi, ritmul tastelor, expresiile din jur, absolut totul. Si cel mai grav e ca mi-a luat atatea saptamani sa imi dau seama. Concluzia: am uitat complet ca sunt indragostita. De fapt, am uitat complet ca il iubesc iremediabil inca dintr-o sambata de noiembrie. Sper totusi sa ma inteleaga si, cumva, sa ii sarut din nou accentele pe o tanda. Te intreb deci inca o data, dupa atatea seri monotone: tango?