Ce-a mai ramas...

In final pornim usor in promenada, cot la cot. Degetele ti se incordeaza in coloana mea intorcandu-ma in opturi sacadate. Le schimbi directia doar ca sa ma tachinezi, te chinui prea mult sa ma incurci. Ocazional ma dezechilibrez, sunt om chiar si acum.
Si e evident ca mi-ai pus gand rau. Imi barezi ochioul, iesea frumos si aluneca tot linistit cand ti-ai trantit piciorul drept in mijloc. L-ai tinut acolo cateva secunde, doar sa vezi daca te astept. Dupa atatea luni, te stiu mai bine decat crezi. Ti-ai acceptat infrangerea si mi te-ai dat din fata, am facut cercuri in jurul tau sa-ti ametesc privirea. M-ai urmarit in toate pana cand ai pus capat ludicului si n-ai mai zambit. Eu n-am stiut ce sa fac si te-am urmat orbeste. Or fi fost secunde, minute, un cantec sau doar un fragment, doar tocurile stiu.
S-a facut liniste si nici n-am putut schita un zambet. Fusese dans inconstient, nimic mai mult. Intr-un final mi-ai vorbit.

„Te-am visat aseara. Stateam pe o veranda si asteptam meteoritul sa ne omoare. Ne tineam de mana cand te-am sarutat . Ia ghici: am supravietuit.”
„Si am trait fericiti pana la adanci batraneti. Te-ai visat pe tine cu un meteorit, eu eram doar accidental acolo.”
„Poate nu era momentul, poate nici veranda…”
„Inca mai avem tangoul.”