Pantofiorii de domnita

Ma sprijineam de balustrada de la balconul salii cand mi-am dat seama de ce zambeam: acolo trebuia sa fiu, incaltata cu pantofiorii aurii de dans, uitandu-ma la Jack and Jill si razand.Acum un an, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca intr-o onorabila seara de 23 ianuarie eu voi fi la deshiderea festivalului. Si nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca n-as vrea sa fiu nicaieri altundeva, ma simteam ca in internatul din Resita: tot ce tinea de fizic era deprimant, dar oamenii compensau cu mult peste.
"Deci nu sunt singura nebuna care isi schimba pantofii aici."
"Nu, stai linistita."
"Esti din Brasov?"
"Aaa, nu, din Cluj."

Mesele erau rezervate si ocupate toate, perechile dansau printre ele in lipsa de spatiu pe ring, oameni veniti pentru doar trei zile la Brasov ca sa danseze salsa pana in zorii zilei, sa doarma prea putin si sa stea x ore la workshopuri. Chef, invatat, chef, invatat... Si un ring de dans plin pe care ma roteam si eu. Camasi noi, pantaloni negri, fuste scurte, fuste si mai scurte, fuste la care daca donsoara ridica un pic mai mult piciorul si esti atent poti diagnostica usor cancer la ovare(pentru cei care inca n-au ras opt minute: http://www.youtube.com/watch?v=iMyNDzv5Xvs cu multumiri sursei pe nume Vlad), eu imbracata relativ decent si ridicand o spranceana la rochiile a caror lungime abia depaseau inceputul coapselor, cate o pereche de pantofi de dans la fiecare chip. Abia azi am inteles cum e sa aluneci pe parchetul salii de dans fara sa te dezechilibrezi- se numeste plutire, dragii mei. Suna absurd, stiu, dar frumusetea acestei absurditati e ca te face sa zambesti.

Misterul existentei mele ramane fabulosul concurs Jack and Jill pe care am promis impreuna cu inca cineva ca anul viitor, daca ne vom gasi tot aici, il vom elucida scriindu-ne cu inconstienta numele pe lista. Ma uit asa cuminte la cei care danseaza cu un strain de parca ar fi trait impreuna o istorie a dansului, de la primul gand pana la dependenta, iar acum doar demonstreza ca sunt doua fetze ce fac o pereche pe ring. Noroc, pasiune si voie buna- le vreau si eu ca sa pot sta in mijlocul concursului, nu la balcon sa ma uit mereu. Am uitat sa cer curaj? Intotdeauna uit.

Daca cineva te-ar bate pe umar si te-ar intreba unde te vezi la anu ai incepe sa-i zici despre cum vei fi la facultate, cum vei fi slabit si cum vei fi invatat sa dansezi cuban sau alte prostii care acum nu-ti ies. Dar daca m-ar intreba un spiridus unde ma vedeam acum un an, as zice clar nu unde sunt acum. Uite-te la mine: e 2:47, vreau sa imi iau haina linistita si sa plec cand acelasi spiridus ca intotdeauna ma ia de mana si ma duce in piruete pe ringul de dans.
"Stii ca imi faci asta de fiecare data cand vreau sa plec".
"Stii ca iti place."
"Da, recunosc, dar tot faci asta de fiecare data."

Si iata ca plec. Las in urma muzica, piruetele si tot ce generic poate fi numit fun fun silly spinning fun. Inainte sa ma urc in masina trec strada si ma plimb pe aleea parcului central. E atat de linsite, incat ma opresc in fata globului imens de luminite si nu stiu de ce ma uit la cat de artificial e. Tocurile mi s-au cufundat in noroi si pentru prima data dupa dans ma dor talpile. Acasa si la culcare, noaptea de distractie s-a dus, urmeaza lumina zilei cu worshopuri. Somn? Putin, inchidem ochii si visam la ce am vrea sa se intample maine. Nu mare lucru, sa zambesc necontrolat doar pentru ca sunt fericita si nu stiu de ce.

Atat? Intotdeauna vom vrea putin mai mult.