Eternul optimism

Raman singura in fatza cortinei si aplaud in continuare. Candva voi cobori cu dignitate si treptele acestei scene cu gandul ca inca mai exista speranta pentru notiunile invechite cum sunt corsetele si trandafirii. Cat timp mai pot tipa si zambi cand deschid cutia argintie cu piese din trecutul meu, imi pot juca in continuare rolul: ridicatul sprancenei, tremurul genunchilor, cartarea buzelor. Imi place sa cred ca nu exista un numar prestabilit de momente in care te judec naiv, in care imi este frica de primul pas al tandei sau in care distanta pana la prima fisura a buzei tale superiore devine neclara. Speranta mea e inventia persoanei a doua singular, a genului masculin si a esteticii irationalului.

Re-constructie

O franghie atarna de afisul electoral ramas intact de la ultima alegere. Trec zilnic pe sub el si ma intreb a cui sinucidere a fost programata la cativa metri sub zambetul fals al politicii de ieri. Spre sfarsitul franghiei se vede un nod, chiar de el imi voi strangula toate inhibitiile pe care vreau sa le las in urma. Complexele, timiditatea, blocajele intelectuale, frica, toate se vor separa de trupul meu si vor atarna deasupra solului. Singura problema este ca ma voi relovi zilnic de ele pe drumul spre oras si imi voi aminti ca inhibitiile nu pot ramane inerte sub un afis electoral, ci doar latente in spatele rutinei si a momenteleor de inconstienta. Sunt imperfecta, deci exist.

Q.E.D.

Post-scriptum

Si cand nu raspunzi la telefon din camera tapitata cu biblioteci, unde pleci? S-a intors bunicul spre mine si mi-a zis ca esti in patul de la geam, stai sprijinita de pervaz si te uiti in gol. Mancam in capatul mesei si stropii mi se revarsau din lingura: unu, doi. Am vazut-o de pe coridor, mergeam spre camera de injectii, dar ea deja nu mai are ce face acolo, a continuat bunicul, asa ca sta la geam si asteapta. Am numarat in continuare: trei, patru. Cand mai mergi la injectii, spune-i ca mi-e dor de ea, am tacut si am revarsat intreaga lingura.
Si cand parasesti pervazul, e clar ca nici imaginea lumii de afara nu te mai ajuta. Lucrul care ma inspaimanta nu e ca ai plecat din camera tapitata cu biblioteci, din spitale si din toate locurile in care ai pasit pe lumea asta, ci ideea ca maine nu o sa mai plang. In curand prea putini vor mai plange, pentru ca ne obisnuim cu tot ce e rau si devenim imuni, din ce in ce mai rezistenti la momentele triste, cu un timp de reactie tot mai bun si o putere de a merge mai departe tot mai mare. Si intr-o zi vom uita chiar ca suntem oameni, vom lua toate ziarele, toate lucrarile corectate cu pix rosu si toate dictionarele ca sa ne amintim ce am fost in fiecare zi a calendarului, dupa cine am plans si ce a insemnat in ziua publicarii foii de ziar sau de dictionar a muri. Abia cand e prea tarziu aflam unde sa te cautam cand pleci din camera tapitata cu biblioteci.

avem cate un prieten in fiecare bucatica de nor
de fapt asa sunt prietenii cand e atata spaima pe lume
mama spunea si ea ca e normal si ca nu accepta sa ma fac prieten
mai bine m-as gandi la ceva serios

Gellu Naum

Ziua 366

Dupa un an de zile, inca n-am aflat ce caut. Dar totusi ma machiez, imi pun merele in urechi si in mijlocul decolteului, imi temperez inteligenta, ies pe strada si deschid ochii. Abia atunci pot spune ca privesc si caut: cartea pentru admitere, frumusetea masculina, parfumul Mitsouko, o cana de cafea cu fundal jazzy. Caut, de fapt, dragostea. Cand nu o am, scriu. Am crezut candva ca am gasit-o si n-am mai avut ce zice. Pentru ca tot mai bine scriu inainte sau dupa ce te-am avut, oricine ai fi tu: un tango perfect, o pereche de ochi albastri, stapinire asupra propriei ratiuni. La un an de blog, conchid: poate ca te-am iubit, si pentru asta iti multumesc. Poate ca nu, dar macar m-am apropiat al naibii de mult de a descoperi in sfarsit ce inseamna.

Episodul vineri

Poate ca din constructie ni se implementeaza un anumit tipar la care raspunde o parte a creierului nostru. O anumita culoare a parului care ne aminteste de un personaj din trecut, alaturi de o culoare a ochilor din cauza carora ni se ridica vag colturile buzelor. Apoi mai sunt si blugii, hanoracele, tricoul verde cu un mesaj cel mai probabil narcisist, elemente din cauza carora uitam replicile in mijlocul scenei sau ne impiedicam de covor. Semnul distinctiv ca eul nostru a reactionat la un corp strain ce se muleaza pe tipar este ca habar n-avem ce sa zicem si, in consecinta, contemplam in continuare. In loc sa ma tina de mana chiar acum, voi mai astepta un an, timp in care chiar si o persoana atat de insensibila la subtilitati precum prevede sablonul meu va descifra ca ceva din mine a reactionat la parul, ochii si mesajul lui narcisist.

"And just like that I lost my head."

Blanc in patru parti

Cand citim, suntem antisociali, cand nu citim, doar inculti.

*

Sa citesti, imi zicea toata ramura feminina a arborelui genealogic. Cand randurile se intrepatrund, inseamna ca in sfarsit poti renunta. Nu pentru ca ar ajunge, e doar corpul tau care se impotriveste cartilor si isi revendica sexul: un corset, pudra, manusi lungi si doua bilete la o comedie. Zilnic trebui sa raspunzi si menirii de femeie: sa fii inactiva intelectual si cu un ten perfect. In lipsa barbatilor, iti poti reactiva insa girusurile si redeschide cartea la pagina la care ai ramas. Dar niciodata sa nu ii lasi sa vada ca stii cum se foloseste un creier sau ca Dumnezeu a facut greseala de a-ti cuta unul.


Cand sa fiu gravata in randul descendentilor de gen feminin al arborelui, mi-am dat seama cat de asexuata am devenit. Nu am dus pana la capat jumatate din cartile incepute, dar mi-am manjit buzele cu rosu aprins si m-am amestecat printre actorii teatrului. De pe scena le-am iubit pe toate: cartea adaptata ca piesa, satenul manusilor din rolul principal si pe domnul T. care lasa un trandafir rosu pe locul rezervat in public. El e cred singura mea scuza sa mai fiu denumita femeie.

**

Literatura inseamna moarte, sustine Lola cand ne intalnim intre cursuri. Hartia, in general, inseamna moarte; in jungla urbana, defeminizata, copacii se valorifica in functie de reincarnarea lor: uneori un scaun, alteori un roman, dar cel mai adesea risipa.

***

Orice s-ar intampla, citeste. Cand nu sunt barbati in preajma si imi pot demachia ridurile de pe frunte, redeschid fantezia in care toate cartile sunt arse intr-un foc comun, neimpartit pe genuri sau ordonat alfabetic, iar eu ma arunc in numele doamnei T in mijlocul lor si urlu "vive la vie bohème!". Literatura inseamna moarte cu scuza unui scop bun.

****

Orice s-ar intampla, sa ai un creion ascuns intre sforile corsetului si o rochie pe care sa o poti folosi drept foaie. Nuda, sa iti scrii autobiografia, in vazut tuturor si lipsita de orice inhibitie. L'art pour l'art, cu demnitate sa fii arsa pe rug pentru exhibitionism literar.

Chiar si pe rug, sa iti citesti singura ultimele rugaciuni. Orice s-ar intampla, citeste.

Chanson triste

Cand se stinge lumina, intreaga lume se aseaza intr-un local linistit, isi scoate o tigara de foi si fumeaza lent. Cam asa se opreste timpul si tot ce era forma devine nonculoare. Dau vina pe ninsoare, din cauza ei stam acum in paturi separate. In intuneric nu pot desena nici macar conturul buzei tale superioare, caci se confunda cu toate umbrele amorfe. Inchid ochii si incerc sa recompun poza ei ascunsa intr-un fisier (de altfel singura parte din tine ramasa inca intacta pe calculatorul meu), dar totul arata identic si e cufundat in cea mai morbida liniste. Ma trezesc din ora in ora si ma uit obsesiv la mobil in aceeasi rutina: apas pe un buton, se aprinde ecranul gol, apas pe un altul si se stinge. De cand a inceput ninsoarea, nu mai irosesti 8 centi pe noapte ca sa imi asiguri lectura tardiva, narcotizanta. Neg totul, faptul ca as vrea sa te vad, sa mi se deschida fereastra cu numele tau si, cand urmele tale devin prea evidente, sa iti aud vocea. Nu mai suntem oameni, ci doua umbre care vor cumva sa se suprapuna crezand ca singurul corp pe care il pot poseda e al celuilalt.
Cand se stinge lumina, totul pare identic, mai putin jazzul, singurul lucru care se aude mai clar in lipsa corpului tau. De cand a inceput ninsoarea, ascult prologul de cateva ori pe noapte ca sa pot adormi din nou. Voi imbatrani asteptandu-te intr-un bar de jazz. Si afara ninge. Imbatranim cu totii. Afara ninge peste toate umbrele, chiar si peste a ta.

Antipovestitor

Lumea se imparte in doua tabere: fumatori- nefumatori, Fat Frumos - Muma Padurii, cafenele literare - biblioteci judetene, colerici - zen, 1+1= 2 sau 1+1= nimic, Bistro de l'Arte - Britania. Si totusi majoritatea populatiei prefera tigarile aromate savurate pasiv, vanzatorii estetici ascunsi printre raioanele de electronice, cenacluri de poezie tinute duminica in ceainarii,, hiperenergicii simpatici care se descarca dansand, 1+1=1,5 in locul romantei diluate pana la moarte (in sistemul celor 10 ani de mate obligatorii), Starbucksul savurat din mers pe pietonala si multe alte lucruri pe care basmele sau miturile urbane nu le mentioneaza. Pentru ca niciunul dintre noi nu provine dintr-un stilou si o supradoza de optimism, ci dintr-o maternitate, un supermarket, un birou de inregistrare a populatiei si o uniforma scolara.
Cu toate acestea, continuam totusi sa existam si sa iubim tot ce e imperfect: nasul supradimensionat, narcisismul, lipsa de reactie la subtilitati, inghetul asociat cu ninsoare, scrisul inestetic al celui care iti semneaza cadoul. Ne nastem diformi, singuri si inca mai speram sa ajungem amorfi, asexuati si fericiti, orice ar insemna de fapt ultima. Bonne voyage!

Scopul vostru

Este, in primul rand, medical. Fie ca e vorba de necunoscutul domn de la radiologie sau de mult prea tanarul si sarmantul asistent de la raionul de electronice, pupilele mi se dilata si febra imi scade treptat. Printre atatea acte curative aveti totusi timp sa imi zambiti, moment in care si termometrul, si eu, rosim.
Aveti darul de a ma intimida, de a-mi speria chiar si spranceana ridicata sau replicile culese din carti, filme sau colegi de banca. Uneori imi este frica si sa va intalnesc pe strada sau in fatza unei cesti de cafea, caci atunci se naste pericolul umilitor pentru orgoliul feminin: tremurul mainii. "Ai o guma?" Intotdeauna am, dar nu iti dau pachetul, ci il asez pe banca tocmai ca sa nu il ridic. In confruntarea dintre ochii albastri si mainile mele, ultimele se sperie mereu si se retrag in buzunare sau pe un punct stabil de sprijin.

Chiar mai perfida decat distrugerea orgoliului feminin este distrugerea intelectualitatii. Nu pot gandi in preajma voastra, pentru ca, intre cartea de biologie si firele blonde, ultimele castiga in majoritatea cazurilor. Desprinse de trup nu ar avea nicio sansa, dar, per ansamblu, ele declanseaza un intreg proces de analiza: incepand cu buclele tunse scurt privirea imi aluneca la ochii albastri, apoi asupra gatului cu un mic semn rosu ascuns sub urechea dreapta, si, in sfarsit, trupul ascuns in haine care sunt proiectate intentionat atat de largi cat sa mi se piarda imaginatia printre fibrele lor. Undeva in acest proces imi uit replicile pentru scena X si incep sa blestem in gand.
Partea mea rationala nu are nicio vina, ea e doar victima admiratiei pentru frumos. Voi sunteti, la urma urmei, o piesa de arta. Unele exponate sunt plasate in capul scarilor de pe alee, altele printre aspiratoare, filtre de cafea si sisteme home cinema. Si de fiecare data cand ma intalnesc intamplator cu cate unul, ma abtin de la a aplauda si doar zambesc. Recunosc ca arta iti insenineaza ziua. La fel si voi ma binedispuneti si imi amintiti ca inca ma mai pot indragosti. De arta, desigur, poate chiar de cea mai rudimentara forma a sa.

Mai este apoi si partea mult mai simpla, concreta a problemei. Buzele de pe care pot gusta aroma infuziei fierbinti. Respiratia lenta ce tine loc de conversatie. Mainile carora le pot schita portretul intre propriile degete. Cuvintele nerostite de teama ca ar fi prea siropoase, denigrante, nemasculine, dar care sunt eliberate prin poezie sau proza si lasate sa pluteasca sub un nume anonim pe internet. Uneori nici nu imi dau seama cand ma indragostest de doua ori de acelasi individ.

Si scopul vostru fundamental totusi care este? Sa oferiti trandafiri domnisoarelor timide, bomboane de ciocolata copilelor blonde si carti de filozofie damelor intelectuale. Sa deveniti o obsesie pentru fiintele orgolioase care cred ca pot cuceri intreaga lume prin gene lungi si doctorate in drept. Sa duceti discutii interminabile despre motoare si sa desfaceti sticle care necesita o forta suprafeminina.
Cat despre mine, inca il mai astept pe acel domn T. care sa imi ofere cartea lui Süskind, sa imi spulbere concentrarea asupra randurilor acesteia si care sa inteleaga complicatele instructiuni ale corsetelor.

Sfarsit de stagiune

Mai aveam o singura intrebare pe care daca nu ti-as fi pus-o acum, riscam sa nu obtin niciodata un raspuns concret. M-ai luat in brate si am inceput sa zambesc. Parca asteptam sa ne revedem ca sa o luam de la capat, nici nu intelegeam exact in acel moment de ce nu ma sarutai. Apoi mi-am amintit unde ne aflam si mai ales in care bucla temporala: in cea posttraumatica, in care totul e negat cu speranta ca intr-una dintre dimineti vom deschide ochii si brusc strazile paralele pe care le parcurgem zilnic se vor intersecta din nou la ore fixe. Dar nimic nu mai era normal: tu conduceai seara in statia de autobuz o forma deformata a mea; cat despre mine, eu eram doar deformata si incercam, in lungi sesiuni de inconstienta si ras, sa ma remodelez.

-Zi-mi de ce nu eu.

De ce nu ma conduceai pe mine spre statia de la 31, de ce nu imi apareai noapte la poarta si mai ales de ce iti consumai tot creditul pe numarul altcuiva. De ce zambeai daca nu eram eu cea pe care o sufocai in brate. Sau simplu, de ce inca mai zambeai.

-Pentru ca... nu stiu. Devenise pur si simplu prea complicat.
Mi-am dus mana prin parul lui inca o data.

-"Prietena ta e adorabila, Hubbell."
-Nu ma prind.
-Niciodata nu te-ai prins.

A fost. Intermezzo.

Poate cea mai grea parte din a fi om e sa accepti ca, fundamental, niciunul dintre noi nu e diferit. Intotdeauna va exista un inainte si un dupa fiecare eu, la fel cum fiecare dintre euri va trece prin toate cele trei etape ale incrucisarii destinelor. Prefaza, cand individul nu are alta activitate mai buna decat sa isi distraga atentia cu lucruri minore in timpul eternei asteptari ca ceva sa se schimbe. La un moment bine fixat (desigur, dupa reguli pe care inca nu reusim sa le descifram) incepe si intermezzo-ul, adica perioada limitata in care buzele personajului principal isi lasa mirosul pe fularul tau si toti neuronii iti sunt asediati de imaginea, sunetul si aroma lui. Aceea este perfectiunea, frumusetea pura sau arta de a reconstrui din doua programe zilnice seci un intreg oras.
Si in sfarsit postfaza sau dezindividualizarea. Nimic nu se termina, ci se reia acelasi cadru cu mesajele si buzele tipice, dar cu un actor schimbat. Negare, furie, negociere, depresie si, in sfarsit, acceptare a faptului ca niciunul dintre noi doi nu e unic, ca tu vei cobora pe Muresenilor cu o alta ea, iar eu imi voi debanaliza serile cu un alt domn X. Niciodata nu suntem singuri, ci doar nu stim exact cine e langa noi.

Mitul urban

A fost odata, de doua ori, in unic sau multiple examplare, o persoana x a carei poveste incepe direct pe pietonala orasului. Fara procesul de creatie, reutsare si mascare de la inceputul zilei, direct ora 7:45, un soare abia rasasit si un Starbucks in mana stanga. Urca linistita Republicii, ocoleste fantana, arunca un ochi dupa cunoscutii pe care din pura intamplare sau premeditare minutioasa i-ar putea intalni pe traseu si, intr-un final, se aseaza in banca. Sau la catedra. Sau birou, orice veti vrea sa va imaginati pe post de masa cu un penar, doua carti, un mobil deschis la o y lectura si sprijinit de penar cat sa nu poata fi vazut de la distanta, si, desigur, un scaun pe care acea x persoana sa se aseze pentru a le savura pe toate.
Pana la randul 5 de pe pagina 24 e cliseu. Citeste, tabla se umple de derivate. Isi schimba lectura, inca o tabla se umple de derivate. E oricum iunie si nimeni nu va mai avea timp sa verifice tot ceea ce mintea ei ignora pentru o lectura de dimineata. Inca un next, inca o tabla. La pagina 24, jumatatea randului 5, numele lui T. ii intrerupe lectura. Dupa atatea luni sau atatea zile sau doar cateva ore T. traieste, mai bine zis o include si pe ea in ziua lui. Un mesaj scurt, cu semn de punctuatie la sfarsit, chiar semnul intrebarii. Sau poate ordonanta concisa "iesi la poarta". Si brusc, dragi aspiranti, fiinta umana a incetat sa mai fie stupida, sa se gandeasca de zeci de ori inainte sa trimita un mesaj si sa analizeze situatia din toate unghiurile inainte de a marturisi ca tot ce ii trebuie e o mana pe care sa o tina in pauze si pe Republicii (in viziunea utopica in care fiecare fiinta umana are din dotare un card de credit care se umple singur, pinul inca in memorie, haine care nu se sifoneaza, respiratie vesnic proaspata si 10 la mate).
Si, ca sa mergem si mai departe, persoana x a reusit sa se concentreze in continuare la activitatile legate de invatat, scotandu-si-l complet din minte pe T. in momentul in care a inchis mesajul de la el.
Utopie pura sau mitul urban: inceput de vara, impacare neasteptata in pauza de dupa ora de mate, haine care inca mai stau exact ca in fatza oglinzii, un Starbucks cu aroma de ciocolata si un creier care ii poate cuprinde pe genericul T. si pe neinteligibila derivata in acelasi timp. Daca nimeni nu te-a vazut traind-o, atunci se va sustine in continuare ca nu exista.

Q.E.D.

P.S. Si Starbucksul in Brasov tot un mit urban ramane (preferatul Ioanei, de altfel:P).

10 (oda binara)

Greseala noastra fundamentala e ca ne-am construit realitatea pe o conventie de sens: inainte. Poate ca de fapt tot ce evolueza pornind din punctul T0 se anuleaza intr-un anumit moment Tf. Simetrie, ciclicitate, ironia sortii, coincidente, fatum, big bang sau big cruch, oricum ar dori cineva sa denumeasca aceste bucle, eu le etichetez simplu: previzibil.
Poate ca am ajuns deja in punctul in care mi te descompui in fatza ochilor, eu avand in continuare impresia ca te schimbi. Gresesc cand te caut zilnic ca pe un roman pe care il citesc lent, de frica sa nu cuprind intre degete si ultima pagina. Te stergi sub ochii mei acum litera cu litera: minus una, minus inca una, un sir de minusuri pana cand nu va mai exista din numele tau decat un cursos ce clipeste regulat. La sfarsitul intersectiei dintre buclele noastre, vom ramane unul pentru altul doar amintirea unei ierni in cod binar.

(Multumiri matematice lui Misu)

Scrisoarea II

Si cand te gandesti ca de vina e un fular gri ramas la gatul tau intr-o seara de noiembrie.

Mi-am dat seama ca sunt prezenta in tot ceea ce ai lasat sa pluteasca aiurea pe internet.
In ceea ce ai scris, o mare parte din texte trecand prin fereastra mea de conversatie inainte sa fie publicata. Vrei sa vezi?, uneori nici nu mai intrebai, imi trimiteai direct lauda inchinata unei x fiinte feminine. Singurul lucru care imi displacea era muza, pentru ca n-am fost niciodata eu aceea care sa se trezeasca dimineata si in mod obsesiv sa iti deschida blogurile ca sa isi citeasca biografia.

Ma regasesc in toate micile detalii. Stare de spirit: indragostit. As adauga, daca imi permiti: vesnic indragostit, fustangiu notoriu, cu o constiinta aparent activa si lipsa de memorie cand te intreaba cineva de cate ori anume te-ai indragostit. Nu numeri, sau cel putin incerci sa nu amesteci matematica si fetele, desi ambele sunt exponente feminine ale vocabularului tau zilnic. Si daca nu te-as fi cunoscut vreodata pe viu, as fi zis ca sunt singura fereastra de conversatie pe care o deschizi seara. Sau singura de care esti indragostit, dar inca nu ti-ai dat seama.

Am facut si greseala capitala de a-ti deschide dupa un an profilul foto . M-am regasit in aproape fiecare poza recenta: in cea in care o tii pe o x-dama in brate, pentru simplul fapt ca iti recunosteam culoare ochilor tipica acelei stari; cele in care erai singur, pentru ca aveai acea expresie plictisita pe care mi-ai descris-o toata vara ; si, desigur, in cele pe care nu le pot descrie in aceste randuri pentru ca ar fi prea evidenta scaderea drastica prin care mi-a trecut orgoliul.

Apoi am inceput sa tip. Mai bine as filtra tot ce inseamna site deschis de tine sau numele tau in lista mea de conversatii. Vreau, ca si acum trei luni si o saptamana, sa dispari definitiv, sau cel putin sa imi dai destul timp ca sa imi pot relua, fara emotia de a ne intalni, traseul zilnic.
Te oferi tuturor pro bono si sustii ca o faci din dragoste pura pentru tot ceea ce este feminin. Nu te mai vreau pro bono. Nu te mai vreau deloc.

Abia cand va fi adevarata ultima propozitie, voi fi in stare sa te vad din nou.

Habar nu am cu ce sentiment,
S.

P.S. Si a cenzura e o arta. (Mersi Ana)

Refugiu in camera de la parter

Usa se descuie catre un televizor blocat pe acelasi canal zilnic de la ora 7:00 la 23:00. Ne aflam in cea mai ingusta sala de cinema de pe calea Antim: fara popcorn sau scaune numerotate, doar cu o podeau pe care se sprijina patru perechi de genunchi si un geam de care se lipesc fruntile spectatorilor.
Filmul din aceasta seara poarta numele de apartamentul 21, acolo unde rolul principal este unul masculin. O ecranizare muta a nudului aflat la mai putin de cinci metri de noi, nud pe care totusi nimeni nu il poate atinge. Orice apropiere de spatiul sau inseamna sfarsitul lumii in care ne inchidem serile, caci odata atinsa soneria lui, nu mai raman decat trei variante: fuga, degradanta, insa deseori mai inteleapta decat lupta pentru cauze inutile; insulta,reprosandu-i faptul ca se expune indecent in public, distragandu-ne atentia de la orice activitate productiva; prostia, caci sub spranceana lui ridicata sau sub buzele visinii creierul feminin se intimideaza si corpul incepe sa tremure.
Poate a venit totusi timpul sa inchidem cinematograful din Calea Antim. Pe o foaie de hartie schitam cateva cuvinte in franceza cu ruj rosu. Biletul i-l abandonam apoi in geam, batem in usa si fugim. Inchidem perdelele si punem capat filmelor. Asteptam sa apara in fatza usii noastre, maine, saptamana viitoare, poate cand vor fi alti proprietari, si sa marturiseasca in sfarsit ca s-a plictisit de one man show.

Ce inseamna a i...

Iubesc totul. Fara pauza de masa sau de depresie, uneori cu o sesiune de plans ca sa pot trece de la o pasiune la alta.Ma clasific ca fiind iremediabila, caci iubesc cosul de pe tampla stanga, impulsivitatea si slabiciunea pentru atentie. Si totusi sunt atat de nehotarata asupra unui cuvant simplu. Patru litere dintre care o pot rosti doar pe prima, moment in care ma blochez si imi dau seama ce sunt pe cale sa fac: o marturie publica a faptului ca am o slabiciune (blonda, bruneta, cu carlionti sau doar cu ochi albastri, pasionat de femeie sau misogin convins). Intotdeauna incerc sa ocolesc un anumit aranjament de patru litere declarandu-ma concis: admiratoare a sexului opus, sustinatoare a efectului benefic al unei aparitii estetice sau pasioanata de ceaiurile in doi. Pasiune, cuvantul pe care il cautam. Inca un lucru fara de care viata nu ar merita traita.

Concluzia 1: "iesim la un agatat in doi intr-o seara?"
Imi ademenesti exact latura feminina comerciala pe care incerc sa o neg. Practic sa fiu dezamagit de tot ce se afla in acea incapere, caci odata obtinut, trofeul e inchis intr-o vitrina si cautarea continua. Nu, nu asta e raspunsul.

Concluzia 2: a iubi inseamna... habar n-am sa definesc ce inseamna.
"pai nu trebuie rostit...sau gandit...doar...simtit..."

Si totusi, daca nu se poate masura, teoretic nu exista. Deci daca nu ii pot stabili amplitudinea definiei, nu pot stii daca am gasit iubirea. Si rostesc din nou formula clasica: "sau poate da".

Concluzie 3:"si nu e nevoie sa fie vreun geniu..."
... doar suma defectelor lui sa il faca perfect.

Q.E.D.

P.S. Sper ca cel citat nu se va supara pe mine ca am folosit o discutie tardiva pe post de muza, ci doar ca ii voi starni primul zambet in data de 22 noiembrie.

Ghidul fustangiului etern

De fapt, cam acesta va e si scopul.
Al lui V. care asteapta cuminte cu halatul desfacut sub biroul de la radiologie sa apar palida si febrila, sa ma asez pe un scaun si sa ma uit pierduta pe palier pana cand dau cu ochii de el. Sa imi amintesc de fiecare data cand tremur ca avea un tricou verde si ceea ce parea, de la o asemenea distanta si cu o vedere incetosata, o varsta inca tanara. Foarte degajata sa intreb cu prima ocazie: si cel care mi-a scazut febra cu un grad la inceput de vara? Ah, daca tot sub panacarta de la radiologie e, atunci astept cu entuziasm sa navaleasca noi bacterii peste mine.

Al lui S. care e indragostit incurabil de patrupede. Ii zambeste fiecaruia, iar pe mine ma intreaba neutru ce studiez. Ii raspund promt ca medicina si brusc isi inalta capul. Singurul cuvant din patru silabe care imi confera importanta in ochii lui. Abia la sfarsitul consultatie observ un inel pe unul dintre degete. Chiar si asa, vaccinul patrupedului meu ramane cel mai asteptat moment al lunii.

Al lui A. care sta la o cafea undeva intr-un oras strain si citeste ziarul. Sau un roman. Sau pur si simplu cartile de vizita lipite pe pereti. Orice a fost creat el poate citi, in cod binar, literatura, molecule de parfum. Cand am o ora libera, ma imbrac in afise cu alfabet ca cele folosite de oftalmologi. Mi-e mult prea jena sa ma uit spre el, asa ca imi construiesc in jurul unei cani de ceai o intreaga fantezie in care se A. se apropie de mine tot mai mult, pana ce ii devine clar ce scrie pe ultimul rand, dar distanta dintre noi e prea mica pentru a intrerupe lectura si ajunge sa imi studieze chiar si desenul buzelor.

Sunt pregatita zilnic pentru oricare individ mi-ar iesi in cale si imi ascund procesul de creatie intr-o geanta supradimensionata: pudra, ruj, parfum, perie, ceas, fituici, poeme, tratate si, desigur, cafea. Dar imaginea pe care mi-o construiesc si reconstruiesc de-a lungul zilei nu e decat pretextul pentru a cere un zambet. Caci acesta este scopul vostru, indiferent daca va numiti V., S. sau A.: sa imi mariti zambetul cu cate un milimetru zilnic si abia apoi sa va puteti denumi barbati.

E = m c^2

Inchizi usa si iti sprijini corpul pe segmente de al meu: intai mainile, cele mai putin culpabile pentru cursul inca nedefinit al serii. Oricat as gandi, urmarea sta in degetele care incep sa descrie opturi de-a lungul aratatorului tau stang. Opturi, infinituri, cum vrea sa le denumeasca perceptia ta romantica sau pur fizica a unei seri tarzii de sambata.
Imi retrag mana de sub a ta cu pretextul de a schimba melodia. Astepti in acelasi loc sa iti reiei procesul de cucerire fizica a pasagerului din stanga. Iti sprijini de aceasta data capul de umarul meu si respiri lent, atat de lent incat trebuie sa ma concentrez exclusiv pe miscarile tale ca iti aud suflul. Imi lasi firele blonde sa se se incurce intre buclele tale si imi rotesc capul de mai multe ori, pana cand pleoapa dreapta ramane si ea imobilizata intre buclele tale. Inspir, expir, inchid ochii. Inca un atac terminat in minutul 3:58.
Se lasa linistea intre scaunele noastre si iti cobori capul. Ma intrebi de ce nu-mi poti auzi inima. Probabil ca stie si ea ce vrea si asteapta calma ca lucrurile sa isi urmeze cursul firesc. Eu sunt singura care inca nu stie daca sa se calmeze, sa planga sau sa declare pierdere de memorie pentru tot ce a spus in ultima ora. Sau poate m-am nascut pur si simplu cu o inima subdimensionata, incapabila sa reactioneze normal, suprarationala, speriata de intunericul cavitatii in care a fost inchisa.
Sau poate ca e pur si simplu ultimul atac, starea de gratie a finalului in care totul devine clar. Te apleci putin si parca intre noi s-a asezat o oglinda. Doi narcisisti care se apropie de propria imagine ca sa isi studieze imperfectiunea si sa se indragosteasca iremediabil de ea. Insa cand atingem suprafata rece a ultimului centimetru, buzele devin brusc rationale si nu pot decat sa isi studieze unele altora forma, nu sa se sarute. Plecam exact cum am venit: tu singur, eu cu o inima prea mica.
Pierdut, gasit, pierdut din nou.

N.B.: Te reduc la stadiul de simpla muza nu pentru ca ai fi incapabil sa te iti dedici singur cuvinte, ci pentru ca in universul meu nu exista decat o lege: l'art pour l'art.

Legenda:
E=energia cu care suflul nostru impinge realitatea putin mai deparde de trupuri.
m=masa covorului pe care stam intinsi si ne uitam la tavan, asteptand ca cineva sa ne spuna ca luna nu rasare deasupra unor capete blonde, ci deasupra totalitatii de oameni inconstienti care umbla noaptea pe strada tinandu-se de mana
c=viteza pe care o va atinge finalul nostru
2=1+1

Concluzie: probabil voi cauta forma carliontilor tai in randurile lucrarii de maine de la fizica.

La Fin.

Poate e tarziu

Problema e ca avem urechi supradimensionate, nas natural de clovn si acnee. Ca muncim de luni pana vineri, mergem la cumparaturi si ne inchidem timp de o ora in fiecare dimineata intr-o camera supraluminata ca sa ne retusam. Cand vine iarna, ne mascam talia in geci si parul in caciuli, sperand ca macar parfumul emanat de fular va compensa pentru faptul ca buzele straine nu pot atinge gatul. Pentru a ajunge in cafeneaua in care cineva asteapta printre coji de alune sub privirea suspecta a sefului de sala, trebuie intai sa treaca o zi banala care sterge parfumul de pe gulerul camasii si misca medalionul din centrul decolteului.

Problema e ca intr-o zi ma vei surprinde machiindu-ma inainte sa ma vezi frumoasa, cu parul ravasit de vant in toate directiile, in "haine de cartier", cum le spui tu, care mascheaza orice curba, si, mai rau ca toate, gandind. Dand stresata din picioare, vorbind prea mult si cu fruntea incruntata. Inteligenta e sfasitul oricarei frumuseti si moartea imaginii careia ii scrii la 1:07 in fiecare noapte.

Imi imaginez ca imi cuprinzi fatza intre palmele inghetate si spui surprins ca oricum nu-ti plac fetele care se machiaza. Ridic o spranceana si ma bucur ca pe strada e intuneric. Intr-o zi ma vei vedea la lumina si probabil vei pleca in cautarea alteia pe care masca e inca proapata. Pentru ca iubesti femeia care te saruta, nu muschii ce ii articuleaza buzele.

Montblanc

Se incuie usa. Al doilea sunet al cheii, clanta. Apoi vine momentul perfect sa ies din camera si sa ma opresc in dreptul scarilor. Adulmec aerul neutru al casei si incep sa cobor, accentuand treaptele. Pe fiecare din ele imi desfasor ritualul sacru al diminetilor cand eu imi iau liber si tu pleci tarziu: inspir lent ca sa imi simt plamanii umplandu-se de Montblanc; ma intreb daca asa miros toate femeile sau daca esti doar un accident al sticlelor grupate in ultimul sertar din fatza oglinzii (nu stiu niciodata cu ce anume te dai, intre 6:45 si 6:53 te incui in baie si iesi de acolo relativ aceeasi, cu pometii putin mai proeminenti si genele chiar mai lungi decat in starea lor naturala, dar mirosi de parca abia ti-ai fi ucis latura umana si ar fi ramas doar perfectiunea olfactiva care imi intinde o cana de cafea; te numesc simplu: Montblanc). Conchid mereu ca savantii nu au fost decat barbati care s-au chinuit sa desluseasca simturile ca sa ajunga pe urmele unei femei frumoase cu esenta dulce culeasa de pe strazile Vienei.
"Vezi ca imi iau doar rezerva." Oricum nu te voi suna, te las in liniste sa iti desfasori ritualul zilnic prin oras. La cinci kilometri de scarile unde iti adulmec umbra probabil ca ai si uitat cat de bine mirosi. Acolo oricum nimeni nu are timp sa se apropie de tine si in liniste sa isi dilate narile, acolo nimeni nu stie cum miroase linistea. Aici insa in lipsa ta, intreaga casa amuteste. Pana la ora trei nu se mai aud decat pori care te cauta. Pe tine, la femme de Montblanc...

Mitsouko

Exista un loc de depozitare a tuturor dorintelor cu eticheta de neadecvate, imposibile sau inutile: in sticle. Din plictiseala sau curiozitate, cate un individ intinde mana si culege una. Descifreaza cele cateva cuvinte si construieste in jurul lor o intreaga poveste cu intriga prea lunga si concluzie nula.
Se intampla sa fie ales mesajul meu, inchis intr-o sticla din cea mai simpla si mai stupida cauza: timiditate. Tot ce nu am avut curajul sa iti spun vara incui toamna intr-o fosta sticla de parfum cu speranta ca cineva isi va da seama ce vreau, va scrie o piesa in patru acte, ne va lua pe amandoi de mana si ne va obliga sa jucam rolurile principale.
Uneori insa imi dau demisia pe scena, in fatza unui intreg public, imi parasesc povestea si propriul mesaj din sticla de Mitsouko. Prea mult chin pentru un final care soseste oricum prea tarziu. Plec in lume in cautarea unui sistem de telegraf care sa imi simplifice viata. M-am saturat de 1+1+drum=2, vreau 1+1=2. Matematica pura, nu litere.

Q.E.D.

00

Opt minute. Astept la distanta egala de telefon, modem si geam. Pe oricare poate intra in forma vocala, digitala sau nocturna. Banuiesc ca se afunda tot mai adanc in sticle si corpuri, nopti in care nu m-am inchipui niciodata. Sa ma tina ametit de mana si sa cante, nu ca in povestile siropoase in urechea stanga, ci sa urle din toate puterile. Urletul si cu mine, anexele fericirii lui intre patru pereti si acoperisul mansardei.

Cinci minute. Se declanseaza alarma de la telefon pentru mai multe zile de nastere. Una dupa alta le anulez cu aratatorul drept. Cat praf mi s-a adunat pe ecran, curand nici nu o sa mai aud alarma. Voi vedea doar firele cum se ridica din cauza vibratie si cad la loc in exact acelasi punct. De unde sar, acolo cad. Asa sunt si eu: am sarit dintr-o fantezie de iarna in care statea in randul din spatele meu la piesa, voi cadea probabil in aceeasi mansarda a Aliantei Franceze. Fara cortina sau scaune, doar cu niste cuvinte intr-o limba straina, cel mai probabil germana. Exact ca atunci, fara a ne apropia unul de altul si gandindu-ma ce ochi albastri are. Da, ce ochi, chiar si iarna in semiintuneric m-am putut indragosti de ei.

Trei minute. Imi intind degetele pe taste si incui usa. De atatea zile am si uitat cum se simt literele. Zambesc monitorului si mi se sterg toate ideile din minte, ca si cum mi s-ar da restart de fiecare data cand ma apropii de un loc prin care a trecut. Se incalzesc tastele si cele din numele lui incep sa fiarba. Toate substantele au un punct de fierbere, si tastele, si cartile, si trandafirul care sta de trei saptamani pe biroul meu. Si punctul lui de fierbere? Un trotuar inca nedeschis publicului unde zambeste in urma cuiva si fierbe.

Un minut. Ma doare gatul numarand invers prin inghitituri. Iau o lingura de miere si simt gustul unui sarut. In loc sa imi linisteasca gatul, imi amesteca ultimele ore ca o supa alfabet in care rasar aleator cuvinte. Arunc lingura in chiuveta si imi dau seama ca nu are nici numarul meu, nici adresa, nici habar de unde stau. Doar un nume si speranta mea ca ma va cauta intr-o x seara la o ora fixa.

Sticle si corpuri, intre ele se va trezi maine.

Seara de noiembrie

Cand te apropii lent de fatza lui, luminile incep sa palpaie. Se lovesc geamurile intre ele incercand sa ascunda toate fanteziile proiectate noaptea pe tavan, un film vechi ce ruleaza zilnic aceleasi scene. Premiera intr-o cafenea in jurul unui ceai de piersici, poate chiar pro bono pe Republicii, proiectat pe doua seturi de degete intercalate. Circulatia din jur se va opri si cativa vor aplauda. Magnific, un lung metraj difuzat miercurea si joia pe aleile dintre licee.
Iti intinzi genele spre el, inca un milimetru parcurs. Milisecunda in care butoanele caloriferelor pocnesc de la tensiune. In ele ti-ai incuiat toata frica de a-i oferi lucruri: gume, dvd-uri, pliantul de la festivalul de teatru. Caloriferul de sub geam a tremurat odata cu mana ta cand iti vibra telefonul pe masa in timpul unei lucrari. Acum se autodistrug caloriferele si pe podeaua camerei se revarsa nesiguranta unui coup de foudre prelungit si diluat prea mult.
Chiar si camera insasi moare candva. Liniste, intuneric si caldura unui spatiu masurabil in lungimi de suflu. Guma de mestecat, parfum, ninsoarea pe care ati fugit pana in camera. Astepti sa se evapore si ele ca sa te sarute in sfarsit. Scena se blocheaza la distanta de 1,5 centimetri, in sfarsit apare subtitrare.
Ne cerem scuze, e luat.

Poême pour Sandra (raspuns)

In universul meu parizian momentan e invazie. Nu de parfumuri, nici de cafele cu aroma de menta, ci de niste indivizi foarte scunzi care umbla "sub acoperire" tiptil pe clante, degete si buze. Se lipesc de orice locuitor si ciocane in urechea dreapta, prezentandu-se cu modestie. "Raceala. Absolut comuna." Comuna, dar din cauza ei sunt nevoita sa multumesc cu intarziere unui cadou superb care mi-a aterizat chiar pe masa din Café des Deux Moulins zilele acestea. Cu un zambet parizian, conchidem: mersi Croc.

Timiditate de drepta

Intotdeauna m-am asezat pe partea stanga a vestiarului fetelor si pe partea dreapta a vestiarului baietilor.
Pe partea stanga ca sa fiu mai aproape de geam cand vei trece din pura intamplare sub el si eu voi fluiera dupa tine. Mereu intorci capul pentru ca esti fascinat de orice fiinta feminina, de la blonda timida care sta de serviciu vinerea in corpul C pana la masina argintie pe langa care treci intamplator pe strada. Si ea e o fiinta, pentru tine tot ce e de gen feminin merita sa fie asezat pe un piedestal si preaslavit zilnic cu mesaje de la 8:49 dimineata pana la 01:58 noaptea. Apoi se lasa liniste intocmai ca sa poti schita in somn planul pentru a doua zi: sa iei o ea de mana si sa te apropii de fatza ei pana cand esti sigur ca ochii ei sunt albastri, nu gri. In cazul masinilor, pana cand proprii ochi par albastri in oglinda retrovizoare straina.
Pe partea dreapta pentru ca pe stanga joci sah. Mi-e prea rusine sa ma uit la tine, chiar si sa recunosc ca impartim aceeasi camera, asa ca incerc de pe coridor sa arunc fluturasul de badminton deasupra usii pana pe pionii tai doar ca sa iesi din vestiar si sa mi-l oferi inapoi. Imi tremura mana cand aud ca ridici o piesa si imi concentrez si mai tare privirea pe peretele opus. Mi-e prea rusine sa zambesc si prea frica sa ma asez pe partea stanga a vestiarului tau.

Din nou

Am uitat de toate noptile plasate inaintea lunii august. De lumanari, de tocuri si de cele trei parfumuri care s-au apropiat de mine cand inca nici nu stiam unde ma aflu. Imi simt din nou haina alunecand de pe umeri si zambesc discret, cat sa nu fiu intrebata de cei din jur ce anume e in neregula. Totul e in neregula, modul meu de a pasi, ritmul tastelor, expresiile din jur, absolut totul. Si cel mai grav e ca mi-a luat atatea saptamani sa imi dau seama. Concluzia: am uitat complet ca sunt indragostita. De fapt, am uitat complet ca il iubesc iremediabil inca dintr-o sambata de noiembrie. Sper totusi sa ma inteleaga si, cumva, sa ii sarut din nou accentele pe o tanda. Te intreb deci inca o data, dupa atatea seri monotone: tango?

Inceput de stagiune

Eu nu iti cer decat atat. La sfarsitul piesei sa te opresti o clipa in dreptul cortinei si sa ma cauti prin sala. Voi urca dupa atata timp din nou pe scena si ma vei intreba cu un zambet fortat ce anume vreau. Nu ai inteles niciodata ca de fapt parfumul tau ramas in reflectoare imi ajunge, nici eu ca pot indrazni sa cer mai mult. Ma apropii de tine si imi dau parul intr-o parte. Un autograf, te rog. Dar nu ai pix. Se accepta si schitat cu buzele, apoi ascuns in spatele urechii. Cand in sfarsit cade cortina, sa pot conchide ca am fugit cu personajul tau in lume si te-am lasat nestiind nici acum macar ce anume e in mintea mea.

Fug in fiecare seara cu un alt personaj, dar niciodata cu actorul.

Draga X,

Invat sa aprind focul. In incercarea de a naste contact fizic, ma impiedic de doua capete, unul blond si unul brunet, si atunci se nasc scanteie. Capetele se lovesc intre ele, se privesc in ochi si raman incremenite cateva secunde. Acopar toate urmele unei violente premeditate cu replica "asa e scris sa fie" si las impresia unui accident pe care il denumesc soarta. Capetele se stabilesc la acelasi nivel si se privesc in ochi hipnotizati pana cand sunt loviti de alti indivizi fascinati de intamplare. Accidentul capata proportii imense pana ce incepe sa graviteze in jurul meu: eu i-am dat nastere, eu sunt lasata in afara lui. Singura pereche de ochi care nu poate lua parte imi apartine, caci atunci cand ni se apropie privirile nu intelegi sau doar te prefaci ca nu ai intelege, dupa atata timp inca nu imi dau seama. Foc, foc, tu nimic. Cand nu aprind focul, se naste furia care se aduna in mine pana in momentul T0 cand va exploda si ea. Nu mai e foc, e o marturisire sincera a faptului ca rabdarea mea tocmai a expirat.

Cu sinceritate,
S.

Final Destination: 12

Liniste sau cel putin incapacitatea de a remarca ceva neobisnuit pana in fata portii unde intaiul semn al educatiei s-a aratat. Mai marele zeu al matematicii isi trecea pentru prima data in noul an scolar cartela prin usa. O cartela care deschide multe: drumul spre cancelarie, servieta neagra in care se ascunde o folie cu semne, mecanismul unui ceas care il aduce pe onorabil chiar inainte sa se sune in salile de clasa. Da, matematica nu intarzie niciodata pe coridorul nostru, se plimba lent de-a lungul usilor pana cand ajunge la cea buna si o deschide cu cele mai pure intentii, si anume de a logaritma si ultima speranta ca viitorul ar avea mila prevazuta in codul genetic. Drumul spre examene e pavat cu intentii bune, cum ar fi dorinta de a reinventa art nouveau pe o tabla de clasa prin derivari succesive.

Urmatoarul lucru pe care mi-l amintesc e o pisica neagra asezata pe gard chiar in fata mea. Cineva ar trebui sa deriveze matematica astfel incat sa nu ne mai ramana decat un zero preaslavit de atatia, caci, in fond, suferinta noastra in noul an e constanta, (5 ore de mate/saptamana)' . Anii trec, a 12a ne asteapta pe toti cu rabdare. Puneti capacul si ridicati temperatura pana aproape de punctul de fierbere zilnic. A se savura in iunie.

Insomnie

Camera mea veche era plina de paianjeni care imi spuneau povesti noaptea pentru a-mi alunga insomnia. Uneori se grupau sub pat si ma leganau pana cand se lasa linistea si eu incetam sa ii mai numar pe pereti. Atunci ieseau pe balcon si treceau in apartamentul de langa unde geamul era lasat putin crapat. Orasul ne adunase pe toti cei ce sufeream de insomnie intr-un bloc cu noua etaje si un subsol unde stateau ziua paianjenii cu povesti. Cele mai linsitite nopti le-am trait in blocul de pe fosta Cale Antim.

Camera mea noua e pustie noaptea. Vorbesc singura cu peretii si astept ca ceva sa se miste, pana cand imi confund propria voce cu cea a paianjenilor si uit ca ii astept. Uneori adorm mazgalind scrisori cu povestile pe care as vrea sa le aud, le impaturesc in forma de musca si le arunc de pe balcon. In primii ani credeam ca in timp ce eu dorm, foile sunt luate de paianjeni si speram sa ii vad din nou. Abia tarziu, cand nu am putut dormi deloc am vazut-o pe mama adunandu-mi scrisorile si punandu-le in posta cu adresa fostului nostru apartament. Aparent nici mama nu poate dormi de atatia ani, dar nu mi-a povestit niciodata.

Rugaminte de evacuare

Pacat ca nu se fabrica tornade la cutie sau covoare cu drum de dus doar. Expatriere, facultate in alt oras, calugarie, absolut orice dar sa pleci odata. Spre binele meu si indiferenta ta, nici macar nu-ti cer mult. Doar sa ocoleste fiecare strada pe care pasesc si bancile in care ma asez. Sa te razi in cap, sa slabesti enorm si sa iti pui lentile de contact negre, iar de fiecare data cand e pericolul de a ne intalni, sa iti deschizi o umbrela rosie in dreptul fetzei. Stop, pe aici nu se arunca privirea. Sa ne intalnim peste un an cand nu voi mai evita sa iti ofer guma ca sa nu vezi ca imi tremura mana. Serios ca mi-a ajuns prezenta ta, asa ca fii baiat bun si pleaca, sau macar evita-ma. Ma poti semiignora in continuare si de la distanta, iti jur ca ti-as fi pe veci recunoscatoare caci mi-ar fi mult mai usor sa ma conving ca nu trebuie sa ma indragostesc de tine.

X

Pe toate le vezi. Floraresei timide care danseaza balet printre ghivece dupa inchiderea magazinului ii arunci bilete in posta. Sticlei ii atarni o margareta de gat si mentii un moment de liniste in cinstea celei ce i-a umplut odata trupul. In fata masinilor devii brusc timid si iti apropii mana tremurand de oglinda retrovizoare in care nici macar nu indraznesti sa te uiti. Iti continui drumul cu privirea in pamant si dorinta de a fugi cu ea in lume, tu si volanul imbratisati pe veci sau cel putin pana cand s-ar sfarsi benzina. Vioara o sprijini de perna cand stingi lumina si ii mangai corzile ca sa te asiguri ca nu a fugit cu altul. Esti de o gelozie ce tinde spre paranoia, ti se pare ca toti vor sa ti le fure, asa ca nu vorbesti niciodata cu ceva de gen masculin, ii declari pur si simplu razboi: celui care tine contabilitatea florariei, romului varsat pe mese, instructorului care iti zice incontinuu sa nu tragi atat de brutal de ambreiaj, sa schimbi fin vitezele, arcusului pe care il acuzi de incest cand se umple camera de o gama minora.
Pe toate le vezi, mai putin pe mine. Ma saruti pe frunte uneori si imi spui ca ar fi trebuit sa iti fiu sora mai mica. Imi pare rau, dar povestea asta e impotriva principiilor mele.

Fanteziile unui asasin timid (partea II)

Si ma gandesc de data asta la gratiere. Probabil ca ai innebuni intrebandu-te de ce nu te mai vreau. Eu mi-as bea in liniste cafeaua in timp ce tu ti-ai smulge pe rand firele de par si le-ai cere raspuns. Apoi unghiile, pielea, pana cand din tine nu va mai ramane decat o umbra. Fostele tale parti se vor lichefia sub soare si, infiltrand asfaltul, voi putea in sfarsit conchide public ca nu am nicio vina. O simpla disparitie. Pentru privitori vei fi etichetata cu gratie: caz nerezolvat.

Fanteziile unui asasin timid (partea I)

As inchide-o intr-o baie izolata fonic cu o usa care se dizolva singura dupa intrarea ei. Cand i s-ar face foame, probabil ca ar incepe sa parcurga peretii ca sa isi ingurgiteze pasii. Narcisista sau pur si simplu dependenta de oameni, si-ar lichefia talpile si ar deveni in cele din urma un cerc ce se rostogoleste pe cele sase laturi ale camerei. Viteza ei crescand in acelasi ritm cu disperarea, ar curba si subtia peretii pana ce ar transforma incaperea intr-o sfera. Atunci nu mi-ar mai ramane decat sa ii leg un snur de inchisoare si sa ma plimb cu ea pe strada. Sa vada toata lumea ca am iubit-o pana cand nevoia de liniste a devenit prea mare.

Va rugam asteptati

La sfarsitul zilei ajungem la concluzia ca toti cautam cam acelasi lucru. Se distribuie in portii limitate, neretunabile, programate in timp, insa fara un orar exact afisat pe usa sediului central de distributie, probabil pentru a masca intarzierile obisnuite. In ceea ce priveste modul de impachetare, exista doar exceptii de la regula (avand in vedere faptul ca regula surprinde doar cateva cazuri la atatea milioane, a fost desfiintata notiunea si s-a concluzionat: Qué será, será).
Uneori e trimisa printre randuri scrijelite aiurea pe hartie sau asfalt, alteori e inchisa in scoici si isi asteapta linistita sfarsitul. Cel mai des e taiata in doua parti inegale ce, sectioanate din nou, formeaza buzele. L'amour... dupa data de expirare nu mai raman decat povesti jucate seara inaintea somnului sau cand pe strada trece un individ cu aceleasi gene sau acelasi parfum ca si domnul T.
Le adun fila cu fila si treptat imi asamblez autobiografia: librairie du temps perdu...

Amore?

Si acum ultima intrebare inainte de a agata eticheta de Sfarsit si de a reveni la vietile noatre normale: a fost, asta am inteles, dar totusi cum?

A: scurt.
Da, intr-adevar, candva a fost si somnul. In portii reduse care variau in functie de durabilitate si varsta (am mai imbatranit si noi, macar in cifre), noaptea sau la pranz, fiecare individ a picat intr-unul dintre paturi, al lui sau strain daca era intuneric si, de la prea multa bere, curiozitate sau prea putin somn, nu a mai nimerit propria camera. Dar la urma urmei, si asta e un scop al venirii aici: sa schimbam, sa interschimbam, sa ne amestecam si sa ametim pana cand nu ne mai nimerim nici identitatea, nici varsta, nici camera. Un Apfelsaft in cinstea celor care pleaca de aici, speram ca undeva adanc a mai ramas ceva din cel ce venise cu doua saptamani in urma. Noroc!


B:When the moon hits your eye
Like a big-a pizza pie
That's amore...
Cantam de cand m-au etichetat si au inchis portile. Amore... Poate ca m-am indragostit de praf, parea mai putin decat anul trecut si incepeam sa ii duc lipsa. Lipid de talpile mele cand dansam aiurea prin sala, s-a scurs tot in dusurile de la capatul coridorului. Anul acesta am ramas cuminte incaltata pana cand mi-au disparut pantofii. Amore, te caut din nou desculta.


C: Said adieu to love
Don't ever call again.
For I must have you or no one
And so I'm through with love.
Uneori umblam printre camere in intuneric si cantam. Adieu ce a fost, amore si praful de anul trecut. Alt parfum, alta sticla. Acelasi loc, aceleasi paturi. Alte buletine, din nou amore...

D: Genial.
Destul de concis, insuficient de vast, urmatorul.

E: Habar nu am. Suna un prieten?
Chiar si mai multi. Pana la treizeci si peste, daca incepem sa cantam cu totii YMCA poate se sperie soarta de noi si da timpul inapoi, macar cat sa ne faca sa tacem. Inca doua saptamani in Waldmünchen, cu exact aceiasi indivizi si fire de praf, macar cat sa mai aud inca o data:

Bine ati venit in Waldmünchen unde cam totul e facut din oameni, un canibalism al artei in care teatrul ne devoreaza lent. Savurati...

Continuarea

Ii ziceam ghinion, cam asa numesc in general seara in care stai pe scaun si nu stii incotro sa privesti. Mi-am amintit ca am in urechi cerceii x, pe seama carora pun toate intamplarile nefericite in zilele cand sunt purtati. Asa ca i-am dat jos si i-am aruncat undeva in geanta unde zac chiar si acum. Cred ca o sa le pun un semn de abandonati pe inchizatoare si poate, dupa ce se aseaza un strat de praf pe ei, nu va mai resufla ghinionul.
Cu urechile nude, mi-am continuat seara exact in acelasi fel: asteptand, descurajand si blestemand soarta cu hotararea de a pleca la 11. Si iata ca tocmai atunci a venit si el: neprogramat, in intarziere si imposibil de definit- ultimul dans, o traditie nescrisa a serilor in care incalt pantofii aurii si duc munca de lamurire cu genunchii ca nu trebuie sa tremure in fata niciunui mascul cu gratie. Cam aici ar fi sfarsitul, caci nu am nici cea mai vaga idee cum sa descriu si acest ultim dans. Banuiam totusi ca o sa imi fac candva curaj sa ma indragostesc, habar nu aveam insa ca de a fi condusa. Amore... dansezi?

Epilog II

Subsemnata, xxx, demisionez. Va las in urma povesti cu parfum pe care s-a asezat un strat semnificatv de praf (cu speranta ca il veti sufla cu forta), sticle de Shalimar nedeschise, domni T. care intre timp au pasit gratios in afara bulei mele, butoaie pline cu cafea de menta, tigari cu aroma de capsuni oferite prin taxiuri, scari si cafenele, pantofi de tango cu bretele rupte si o confuzie care intre timp s-a condensat si pluteste in jurul foii. Le las pe toate primului venit, daca el nu va vrea nimic, urmatorului, ma descompun in cateva randuri si sper ca ce ramane in urma va ajunge pe birourile sau sub pernele celor ce n-am fost niciodata: blondelor, geniilor, orasenilor, Andreelor (nume irosit aiurea in buletinul meu, probabil din pura pasiune pentru asortare cu cei ce mi-au rasarit in cale), canilor, Bounty-urilor, patefoanelor. As fi vrut sa fiu fiecare pe rand, sa mai si supravietuiesc ca sa pot povesti cum am fost confundata cu o muza, cum am furat un premiu Nobel si l-am ingropat in spatele bibliotecii, cum in buletinul meu scria oras in loc de comuna, cum am luat un Andrei de mana si le-am facut tuturor in ciuda ca ne asortam la buletine, cum am fost compusa 90% din ceai de piersici si lime, cum m-am intimidat atat de tare la primul sarut, incat m-am topit de jena, si, in final, cum m-a lovit un pas de tango, mi-a sarit placa Zarazai si am amutit de singuratate. As fi vrut sa le pot povesti pe toate, dar a venit momentul de a demisiona prea repede. Fara preaviz, fara sa-mi strang lucrurile si fara sa urlu la creioane ca m-au intepat. Nu plec, ci doar dispar cateva zile, mi-a dat propriul meu cotidian un sut in derrierre si mi-a zis sa-mi iau concediu ca altfel ma concediaza. Doar de dragul de a avea din nou ultimul cuvant: demisionez.

Inca mai visand la Provence,
S.

A se continua...

Candva ma voi indragosti de tine, chiar putin prea mult si o sa regret. Dar dupa doua zambete stupide o sa-mi zic ca asta-i viata. La vita e bella, cu sau fara ca tu sa iti dai seama. Pana imi voi aduna curajul sa ma indragsotesc, se va face deja iarna si ne vom tine de mana printre rafturi de manusi. Cam asa visasem eu odata si tot vroiam sa-ti povestesc, dar imi era frica mereu ca iti vei da seama. De ce? Ca de mult eu tot vreau sa ma indragostesc, dar nu stiam de cine.

Piesa nocturna

Pe toti cei curiosi de ce se intampla in mintea mea ii astept cu urechile deschise. Intrati, vizitati, portile se inchid la ora 1 cand ma culc. Atunci incepe o piesa in doua acte, despartite intre ele de o pauza in care, pe jumatate adormita, devorez nocturn o ciocolata. Visele mele continua in direct pana la ora 11 cand, in sfarsit, mi se descuie urechile si toti actorii sunt invitati sa plece. Multumesc pentru seara minunata, va astept si maine la aceeasi ora intr-o formatie, de obicei, diferita, caci pe zi ce trece aud tot mai multe zvonuri despre filme horror ce ruleaza in mintea mea. Eu nu oblig pe nimeni sa le joace, fiecare intra de curiozitate si ramane pentru ca nu reuseste sa imi ciupeasca neuronii suficient de tare cat sa ma trezesc. 00:57, in trei minute incepe inca un vis. Va astept curiozitatea.

Treapta de reculegere

Uneori se intorc toate impotriva mea: soarele, volanul si para pe care o aud devorata in fiecare marti si joi pe locul din dreapta. La fiecare stop astept sa fiu asaltata de stropi imensi ce incearca sa scape de mutilare si, intr-un final, de disparitie. El nu mananca fructele, acestea se lichefiaza cand ii ating buzele si apoi sunt sorbite zgomotos pana la samburi. Le ascult pe jumatate atenta la soarta lor, pe jumatate la asfaltul din fatza. Niciodata nu aflu ce se intampla cu samburii, caci atunci cand le vine randul, in masina se lasa liniste.
Semaforul se face verde si, inconjurata de injurii, abandonez ramasitele perei pentru ambreiaj. Accelerez tulburata si omor motorul in numele perei devorate. Inca un deces aromat in istoria carnetului meu.

Prolog

Buzele sunt folosite la inceput pentru a schita o conversatie usoara ce s-ar numi, in mod traditional, introducere. Cum te cheama, te-ai pierdut?, stinge lumina.
Ochii pentru a da de gol orice intentie, caci prea putine gene s-au nascut actrite veritabile. Deasupra si sub irisi are loc un adevarat spectacol de teatru, bazat pe improvizatie, confuzie si inconstienta pura.
Nasul, la randul lui, savureaze aroma corpului. Parfumul tipic fiecarui individ, stilizat de secole cu ajutorul unor sticlute produse in cele mai ciudate forme si marimi, poate declansa adevarate vanatori. Fiecare corp cauta un nas care sa il adulmece si, inaintea ochilor sau in absenta lor, sa ii reconstituie curbele dupa esenta.
Dar acestea nu sunt decat simple preludii. Buzele, ochii, genele, nasurile, unghiile si buricele, toate se cauta intre ele. Dar tu nu gandesti asa departe. Crezi in continuare ca tu ma saruti, nu ca noi ne sarutam parte cu parte.

"A doua zi in zori
Ca doi trecatori
S-au despartit razand
Si ambii fredonand"

(Cristian Vasile- Saruta-ma)

Extinctor nemtesc

Era liniste pe coridor, locul ideal pentru a fuma o tigara cand afara ploua si colegii se declara ferm impotriva tutunului. Lasa-i in pace, sa moara sanatosi calcati de o masina sau ultimii ramasi pe planeta, plamanii lui puteau sa fie zbrobiti si maine ca macar sfarseau fericiti.
Si-a infasurat strans tigara, a scos de sub mocheta traditionala bricheta rosie (lucra intr-0 companie de nemti cu o frica exagerata de fum, interzicand intrarea in cladire cu orice sursa de foc) si i-a blestemat pe sefi cu degetul intepenit pe bricheta. Avea o fantezie in care cladirea era cuprinsa de un incendiu si cei doi sefi (Hans si Schmidt) ar fi pus totul la cale pentru banii de asigurare. Ipocritii, cica nimeni sa nu ii banuiasca tocmai pe ei, cei mai dedicati oameni exterminarii tigarilor si a chibriturilor. Vina ar fi fost a angajatilor, "vreun tembel a fumat pe coridor si ne-a dat foc la fabrica". Chiar ar merita sa le dea cineva foc, si cu gandul asta isi aprindea, in sfarsit, tigara. Cand o fuma isi imagina ca Hans si Schmidt erau niste extinctoare ce il cautau innebunite la toate etajele, iar cand in sfarsit il gaseau si vroiau sa il stinga, isi dadeau seama ca erau vechi si goale. Intr-un final ardeau chiar si ei.
Statea sprijinit de usa 201 a fabricii de lemn si isi imagina ca ne da foc la toti cu o tigara. Un fel de genocid in care erau exterminati toti nefumatorii. Il priveam prin vizorul usii de vizavi zilnic la aceeasi ora si mi se parea chiar simpatic omul care lupta impotriva nemtilor si care vroia, in secret, sa ma omoare.

Say

Unul dintre cele mai triste lucruri e sa te uiti singur la un film. Am o mica fantezie ascunsa undeva adanc intre neuroni: cand iti voi mai intepa bula cu o unghie si vom deveni din nou tangenti, sa fugim impreuna pe o canapea unde te voi bate cu o perna, iar tu imi vei imobiliza mainile si ma vei privi de sus. Descriind procesul pas cu pas deja imi stramb nasul si le zic tastelor "la ce te asteptai, sunt mica si blonda". Si iata ca ma sprijin de tine (sau imi sprijin perna de tine si iti zic ca umarul tau a fost special creat pentru ea) si radem amandoi primele cinci minute din film. In final nu plange niciunul, caci tu o sa zici ca esti barbat, iar eu o "emancipata". Dar lasa, nu-i nimic, am plans de una singura asa ca m-am gandit sa iti scriu.

Un film despre liste. Un film in care e nevoie de treizeci de minute pentru a se depasi inceputul si cinci pentru a se termina brusc. Si dintre toate finalurile, acesta e cu o cutie de cafea si, culmea, "Say".Ce bine ca nu vei citi aceste randuri, altfel iar ar trebui sa ma gandesc la tot ce ti-ar fi putut trece prin minte. Daca se aseaza totusi cineva in partea muzei si te redirectioneaza spre cele scrise aici, lasa-mi un bilet cu ultimul film la care ai plans. Pana atunci, inchei simplu:

1:32:15. Superb.

Cu prietenie,
S.

"In the end it's better to say too much than never to say what you need to say."

Cadou tarziu

In seara asta ai dreptul la toate fetele din sala. Pe o melodie, pe doua, pe oricate accente vor ocupa pasii pana in imbratisarea ta si inapoi pe marginea salii.
Ai dreptul chiar si la tablouri, rom si pungi. Ordinea e stabilita doar de viteza de patrundere a degetelor tale in ambalajul celor primite si se vede clar in succesiunea pozelor. Zambesti langa fiecare corp care ti-a atins degetele, fie el uman sau de sticla.
Mult mai simplu decat orice, ai dreptul la urari , in medie cam doua legate intre ele prin conjunctia si de la fiecare persoana. E ziua din an in care numarul celor originale e cel mai scazut, cu tot efortul meu de a teroriza pixul in baia de la parterul restaurantului sa mazgaleasca ceva decent. Ca sa imi rasumpar lipsa de inspiratie si sa nu fiu nevoita sa pastrez secretul inca un an minus o zi: i-am pus tangoului din Ice Age 3 un semn de rezervat pentru unul dintre cei mai pasionati oameni ai dansului. La multi ani, Claudiu!

Impotriva crizei

Nu imi doresc in mod special sa ies din casa. Nici sa dorm. Ideal ar fi sa raman in fata unui film, pe o perna imensa care scuipa puf atunci cand sar pe ea sau tip, si, cel mai important, sa raman singura. Din patru in patru luni vreau sa raman singura, nu o perioada indelungata sau total izolata, ci cu un domnul T care sa ma scoata la o limonada sau la un ceai cu miere (in functie de sezon) si sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in bula lui abia tangenta cu a mea. Totul e atat de simplu in perioada asta: 1+1+2*limonada(ceai)=0,9+0,9+"multumesc, mi-ajunge ca suntem doar noi".

Criza e contagioasa. Cred ca a facut cineva experimente dubioase, i-a stors esenta ca dintr-o lamaie irosita intr-un pahar si a varsat-o in rezerva de apa. Asa am ajuns sa bem toti din ea, sau macar sa o lasam sa ne intre prin pori: robinete, sticle, nori, pana si parfumul ajunge sa ne raspandeasca in, pe si printre corpuri criza.

Au trecut patru luni si banuiesc ca a facut si el dush sau s-a plimbat prin ploaie. Domnul T, generic spus, lipseste. O sa ma plimb noaptea pe toate strazile cu un ac gros si cativa metri de guma de mestecat. Cand toate strazile sunt goale, o sa sparg becul de culoare verde de la trecerea de pietoni din dreptul Scolii 5. Pana cand termin, vor adormi si toti soferii micului nostru oras si, fara pic de jena, le voi infunda claxoanele cu guma. Cand un posibil domnul T va astepta la nesfarsit sa se faca semaforul verde, nimeni sa nu-i poata zice ca sta degeaba. Din trafic i se vor sufla baloane in loc de sunete de enervare, sau, cum se zice mai nou, "de avertizare ca are vizibilitate redusa", iar disperarea lor nu va reusi decat sa il scuipe cu mici fragmente roz de guma.

Pe la ora 12 o sa montez un nou bec verde si o sa traversam impreuna.

Guerilla Milonga

Probabil ca aceasta e cea mai naturala forma a tangoului: in mijlocul lui Republicii, cu un iPod si un casetofon imens, in sandale si alunecand pe piatra cubica. Acum zambesc amintindu-mi de bancnotele de 1 ron pe care le-am primit in mijlocul dansului, Serkan in buzunar, eu sub breteaua stanga a rochiei. Pentru o jumatate de ora centrul orasului a fost tangoul. Inca un motiv ca sa iubim Brasovul.

P.S. Promit o guerilla milonga la sfarsitul lui septembrie, prima mea milonga in calitate de majora. Nici nu e nevoie de pantofi, ne ajunge muzica si prezenta, asa ca pe oricine se afla prin Brasov si e dornit de inca un tango neconventional, il astept cu drag.

De ce iubim tangoul...

Si m-a lovit in cele mai neasteptate feluri. Intai printr-o sala aproape goala in care, inca de la intrare, am avut parte de o invitatie cu recunoastere inclusa. Stateam in parti opuse ale salii, ne-am privit un moment si am pornit spre centru. Ne-am intalnit la mijlocul ringului pustiu si, in loc de prelungirea invitatie prin imbratisare si, inevitabil, prin pas, ne-am privit in continuare.
"Eu te cunosc de undeva..."
"Si eu pe tine. Cred ca din acea seara in Bistro..."
O seara de tango live in Bistro de l'Arte aparent nu are limite temporale. Ea isi extinde vibratiile bandoneonului undeva departe si, intr-un moment nespecificat, se face din nou simtita. De aceea iubesc Bistro de l'Arte...

Apoi scaunele au inceput sa se umple de genti si pantofi adapotiti sub ei, si, odata cu ele, si ringul de dans. Incepe capitolul doi, desfasurarea actiunii, care decurge ca un film: iti alegi un scaun alaturi de cineva cunoscut cu care sa imparti impresii despre figuri, pantofi si planuri, si privesti cuplurile consacrate sau in curs de afirmare. Asta e partea din povestea nocturna in care personajul e supus, psihic, unei alegeri crunte: sa renunte pentru ca se gandeste ca nu au cum sa arate miscarile lui ca cele desfasurate in fata ochilor, sau sa se enerveze si sa isi jure ca o sa exerseze si acasa in fata oglinzii ca sa ajunga si el, intr-o zi, unul dintre personajele principale din mijlocul salii care isi cer spatiul si aplauzele prin cele mai complicate figuri (printre care si volcada, ca sa pot zambi eu fericita).

Punctul culminant aduce cu el o selectie. Alexandru (bandoneon) si Horia (chitara) continua sa invie tangourile clasice in timp ce cuplurile ramase pe ring devin tot mai putine. Cand numarul lor ajunsese la doua, o esarfa turcoaz si un zambet m-au invitat la dans. Milonga, mai exact. Genunchii imi tremurau cu intreruperi, caci de fiecare data cand le simtea vibratia, el ma plimba pe ringul de dans cu o relaxare incredibila. S-a terminat ceea ce ar fi trebuit sa fie ultima melodie si asteptam sa ma conduca inapoi la locul meu. Dar am ramas pe ring si el a strigat spre Alexandru si Horia: " three more!" ca sa fie, intr-adevar, o tanda.

Deznodamantul nu e happy end-ul clasic, ci e sfarsitul buimacit in care ti se sopteste cuvantul "frumos", ti se saruta mana uneori si esti condusa la loc unde intampini fetze poate mai confuze decat a ta. Pe mine m-au intampinat cu "Mi-a placut!". Sincera sa fiu, si mie.

Poate ca m-am indragostit. Incerc sa ma demachez in fata oglinzii si nu reusesc decat sa sar tipand de entuziasm, spre nenorocul celorlati locatari de pe Calea Linistita a Sinpetrului Numarul 11. Am tot dreptul sa ma dau mare: punctul culminant mi-a oferit cea mai frumoasa "ultima tanda". Recunosc ca, intr-un fel, m-am indragostit de Murat, sau poate ca de noi amandoi dansand.

Maine (II)

Stiu ca ma va lovi. Voi fi intr-o sala aglomerata, fie stand pe scaun cu un pahar in mana dreapta, fie alunecand printre perechi. Inevitabil voi zambi, chiar prosteste minute in sir. Probabil ca voi fi, din nou, singura minora din sala. Nu ca ar intreba cineva, nu ca i-ar pasa cuiva. Interesul va fi lipsit de comunicare verbala. Maine seara pe vremea asta va fi abia prima milonga dintr-un weekend de tango. Transylvania Tango Fest. Inevitabil, ma va lovi si el.

A mai murit un bec

Ridica o spranceana si se apropie. Deja ii vad detaliile craterului ramas in amintirea ultimului cos pozitionat marginal sub buza inferioara. Varfurile genelor, in lipsa oricarui fard, se pierd in umbra pleoapelor care capata o nuanta mai inchisa la fiecare cinci secunde in prezenta mortii iminente a becului. E in fond duminica, ziua de doliu a tot ceea ce este estetic, ziua in care pana si camera incearca sa ascunda decaderea saptamala a fetzei. Isi dilata brusc narile si se ridica pe varfuri. Acum nu a mai ramas decat un miros de incinerare a luminii venite odata de deasupra oglinzii. Inca o duminica in care nu ma mai cunosc zicandu-mi sa ma culc la loc pana maine.

Dream a Little Dream of Me

Noaptea verifici totul: robinetele, cuptorul cu mirounde, geamul daca inca se mai vede trabantul vechi. Cand stingi lumina si te culci nu banuiesti ca tevile nu dorm. Se conecteaza la ramasitele zilei trecute si prin ele incep sa curga vise pana ce iti inunda camera. Urechile iti functioneaza ca niste scurgeri care inghit toate filmele proaspat aduse si le duc la destinatia finala a tuturor deseurilor: mintea ta care amesteca toate amintirile si le mai joaca inca o data inainte sa iti sune alarma - un fel de centru de reciclare care le transforma ocazional in cosmaruri. Poate intr-o seara o sa ma ascund in teava de esapament a trabantul si o sa ma uit la geam asteptand sa stingi lumina. Nici nu stiu daca o sa-ti mai intru in cap- ma gandesc sa raman pe perna si cand se face dimineata sa fug prin teava creionul mecanic. Sper sa ma opresti a doua zi pe strada ca sa ma intrebi de unde imi recunosti parfumul si in sfarsit sa iti apar in somn ca ramasita a zilei de ieri.

Interzis pe timp de vara

Zece litere si o senzatie de panica urcandu-mi din stomac pana in otita externa. Prima oara le-am auzit stand pe scunul de control al orl-istului si asteptand sa se apropie lingura careia i-am declarat ura eterna de la primul control medical pana la sfarsitul fericit al tuturor bolilor, in numele senectutii. Din halatul alb, putin patat la spate, suna un mobil. "Da, puteti veni, in mod oneoficial nu nimic... dar nici oficial." Si apoi l-a rostit. Cuvantul de care se teme un procent considerabil din populatie, cel interzis rostirii in aceasta perioada ca garantie a unor luni calme, lipsite de stres sau cosmaruri despre calculul matematic. Unicul cuvant care imi trezeste mai multa panica decat insusi moldaminul: septembrie.

32

Eva s-a urcat in autobuz, si-a cautat un loc retras si a inceput sa planga. Doar pe jumatate plin, autobuzul nu ducea la ora aceea decat batrani care, odata cu varsta, cauta locuri tot mai in fata. Primele scaune sunt locurile de veci ale octogenarilor, fiecare vrea sa fie cat mai aproape de sofer la ultima lor cursa. Niciunul nu se uita in spate, tot ce ii intereseaza pe seniorii acelei ore e avansarea in ierarhia autobuzului.
Cel mai bun loc de a plange e autobuzul, se gandea Eva, doar tu si scaunul, eventual o batista in care iti poti chiar si sufla nasul zgomotos, oricum nu se intoarce nimeni. Si exact asta facea, plangea din cauza unui patinoar.Il vazuse ultima data acum doi anu la una dintre intalnirile cu domnul T cand radea de el intins pe gheata. Regreta ca nu s-a intins si ea langa el, patinele nu aveau decat sa ii ocoleasca. L-ar fi luat de mana si n-ar fi zis nimic, ar fi asteptat doar ca T sa ii spuna ca e o copila si sa ii redea alunecarea bipeda. Prea tarziu, e deja vara (chiar a doua vara) si gheata, ca si T, au ramas undeva in urma.
Se termina cursa si toti batranii se intorc spre iesire. Eva mai ramane putin ca sa isi indese batista in spatele scaunului. Ultimul scaun din stanga si domnul T. Acum isi da seama Eva de ce nu circula de obicei cu 32.

Istoria dansului, de la varsta de 3 la 17 ani

Dansez de mica. Am inceput pe strada cand ma plimbam cu mama si faceam piruete pe sub mana ei. Poate deveni cam stanjenitor sa umbli cu un titirez pe strada asa ca, dupa ce mi-a spus a doua oara sa merg, nu sa topai, m-am calmat si am adoptat o alta tactica.

Domnisoara de onoare- dintii din fata lipsa, incapacitatea de a tine trena corect si un cavaler blond. Cred ca atunci m-am indragostit prima data, insa tot atunci am invatat ca ochii albastri nu danseaza, cel putin nu pe gustul meu. Cand eram mica aveam o regula sfanta in contact cu alti membrii ai generatiei: reflectorul cade pe mine, deci m-am infuriat cand l-am vazut pe partener facand piruete. Imi calcase teritoriul sacru, eu eram cea in rochie cu dantela, el la simplu papion. Primul meu dans in pereche a fost deci cu partenerul nepotrivit, un cleptoman al dansului cu trasaturi nemtesti ce prezenta o slabiciune pentru figurile mele preferate.

Se zice ca am crescut si am devenit mai toleranti: accept sa imi conduc partenerul (ca sa imi dau seama cand trebuie sa reactionez eu), accept piruetele la barbati (caci formeaza opturi cu ale mele), accept chiar si faptul ca ei danseaza mai bine decat mine (la urma urmei, ei au posibilitatea de a dansa si pe toate melodiile de vor, ceea ce nu ma deranjeaza deloc, avand in vedere actuala criza masculina).Uuneori mai tipa un barbat la tine "cine te-a invatat sa pasesti cu varful?!", dar la sfarsitul practicii nu te bat niciodata, ci iti zambesc si multumesc cu o rabdare considerabil sporita.

Dansez in camere imbibate cu miros de narghilea, in bucatarii din Tohan, in studiouri ascunse pe ganguri, desculta pe Thriller (Michael Jackson a fost totusi primul meu idol in cariera de melomana, deci era si normal sa-mi arunc intr-o seara palaria si sacoul spre adolescenti derutati), cand ma spal pe dinti, cand urla Ioana ca nu vrea sa mai auda de bachata ("pornografie mascata"), inainte sa fac febra si sa alerg din nou la orl-istul care rade de mine ca "bolnava, dar esti foarte sexy cu buricul gol". Suntem tineri, ne incurcam in colgade si volcade doar ca sa zambim la sfarsitul dansului si sa strigam si mai inversunati ca vrem la Breaza in septembrie. Daca v-am convins ca merit sa merg la workshopuri, apreciez solidaritatea. La urma urmei, nu e "doar tango", ci, precum a spus Mitza, "fiecare cu obsesia lui".

Q.E.D.

Pas fata, pas spate, incuie

Mai nou raman blocata in usa asteptand. Claxonul unei masini, un geam ramas deschis, ceva venit din exterior sau din interior care sa-mi spuna incotro sa pasesc. Cheia mi-a fost lasata cu instuctiunile anexe: ridici putin manerul (nu se stie de ce coboara cate un milimetru in fiecare an), intorci cheia de doua ori, verifici si o ascunzi pana a doua zi. Si totusi nu mi-a zis nimeni ce se intampla mai departe.

Ma intreb de ceva vreme cum arata noaptea sala noastra de la etaj, cand oamenii isi reiau rolurile cotidiene si pantofii sunt infundati in rafturi. Cu fatza spre sala as putea intai face un pas inainte si abia apoi incuia usa. In intuneric, asezata pe una dintre banci si plimband mingea de burete intre degete, as astepta sa rasune un pas pe parchet. Pas, ii zic generic, caci ar putea fi orice.

Sala miercurilor noastre are peretii marcati de cuie pe care atarna aproape de fiecare data altceva. Icoane, pasteluri, fotografii, cu mici portiuni lasate libere. Te simti ca intr-o sala de asteptare in care nu afli niciodata ce astepti. Imi imaginez ca cei inramati vor exact acelasi lucru: tango. Ziua dansam noi, noaptea locatarii peretilor. I-am visat intr-o noapte coborand de pe cuie si lansandu-se in sens de dans, lasand chiar si urme de ciocniri pe pereti. In special langa soba se pot vedea liniile negre desenate candva pe vopseaua alba.

In spatele sobei insa nu m-am uitat niciodata- lipsa de curiozitate, in fond, fatza sobei e centrul ocazional al atentiei celor neinvitati la dans. M-am gandit deseori ca de acolo porneste muzica, boxele minuscule si ipodul conectat la ele mi se par incapabile de a controla atatia oameni.

E seara totusi si am cheia inca in mana. Astept in continuare, sper ca o sa scartaie cu intarziere parchetul ca sa intru. Dar inaintea mea se incuie schimbul valutar aflat cu zece trepte mai jos si ma obliga sa fac un pas inapoi. Conventia e conventie, chiar daca tanti Cici habar n-avea de ea cand s-a hotarat sa inchida afacerea. Ridic clanta, intorc cheia, verific si plec.

Merit?

Eu merit o palma. Si o plimbare in furtuna, fara umbrela, poate in slapi. Sau poate chiar desculta, sa alerg prin balti si sa imi devoreze picaturile pielea. Merit sa fiu inconjurata de narghilele fara dreptul de a ma atinge de niciuna si fara un stimabil caruia sa ii zic sa ma duca departe. Noaptea, cat adorm pe un cosmar plasat intr-o ora de mate, tantarii sa imi suga tot parfumul din sticle. Poate ca merit chiar doua palme primite de la personajele care ma inspaimanta cel mai tare: clovnul si fostul profesor de dans. Soarta suprema e sa fiu ignora: un tango, perechi avantandu-se in zeci de figuri si eticheta mea de damnata intepenita pe breton. Sa nu am voie nici macar sa calc in spatiul sacru al boleurilor si al volcadelor, izolata total si supusa unui mers pe jumatate de sala. Cam asta merit, dar il rog pe onorabilul care ne mazgaleste destinele sa ma crute. Sunt tanara, dom'le, singura minora din sala. Pe ochi frumosi pot primi o tanda? Multumesc, am auzit ca de maine incepe furtuna.

A patra intalnire cu domnul T.

Respiram sincron, dar tu nu-ti dadeai seama. E doar jocul meu stupid de a urmari suflul alcuiva cu propriu-mi. Era frig in noaptea aceea (tremura chiar si Argentina*), asa ca ma verificam in aburii care treceau pe langa urechea dreapta si se pierdeau printre capete. Ma tineai in brate si fumai tigara dupa tigara, eram atat de geloasa pe niste paie umplute cu nicotina care miroseau groaznic (desi sunt o fumatoare pasiva cu traditie costruita in taxiuri si blocuri, iti spun cu sinceritate acum ca ale tale m-au lasat cam... rece, pardon expresia, dar tremuram cumplit). Cat de ironic, toti domnii T. m-au inselat cu tigarete...

Multumesc Brenda
(semnat Sanpetru, ca sa mentinem nota vesela)

*imi cer scuze pentru inside joke, dar, ca de obicei, ceva trebuie sa ma dea de gol. Noapte buna, B.

Avertisment

Tocmai am aflat cu ce voi inlocui penicilina cat de curand. Nu stiu exact pe cine va pica sarcina moderat de dificila, exagerat de amuzanta (presimt un zbor al pantofilor aurii prin Okian) de a-mi satisface sau curma moftul, dar pana atunci entuziasmul meu nocturn explica ce naiba o fi aia o volcada. Bine, de fapt excitantul entuziasmului meu nocturn explica:

http://www.youtube.com/watch?v=-DOwFqN5Pyo&feature=player_embedded

Si totusi... tango?