vineri, ianuarie 30, 2009

Alunecand pe-o bucla

Mancarea zace trista in fata mea si in spate Hans si Schmidt joaca biliard. Ma intorc cu 90 de grade spre tine, cinci secunde parca mi-ar fi mai bine, totusi ma ridic cu bretonu-mi stand in toate partile si ma indrept spre tine. Inca cinci secunde imi sunt de ajuns, te cuprind cu bratele si, profitand ca stai jos vorbind de inundatii si betoane reci si dezolante, te iau de sus- macar o data sunt mai inalta, de la nastere sta scris sa fii cu 22 de centimetri mai inalt ca mine. Imi lipesc tampla de parul tau si simt cum ma gadila creturile cand clipesti. Ti-s capul si tot trupul atat de calde, pot sa imi scufund nasul in onduleurile tale si sa adorm aici, in mijlocul unui restaurant si a nemtilor?

Te ridici intr-un final si ma iei de mana parinteste. Atat doar mai pot sa spun:

V oracitate

I grasie

E ntropie

N uditate

A mper

Cinci cuvinte pe care nu le-am mai rostit de mult. Impresionat? Nici nu ma auzi. Imi pun centura si te apuci iarasi de condus. Incotro? Naiba stie. Am renuntat sa mai intreb cand a sarit optul de pe masa si mi s-a oprit in glezna. Mi-or povesti Hans si Schmidt cand om ajunge.


Si am incalecat pe-o bucla si v-am spus povestea lunga.

miercuri, ianuarie 28, 2009

La petitte mademoiselle

Bretonel, mai bretonel, nu mai fi asa copil!
Mofturoasa si tafnoasa strambi din nas cat e ziua de lunga, si te mai miri ca-i ca o bila! Sterge-ti rujul rosu de pe buze si tusul negru de la ochisorii albastri, nu mai esti pe scena, cortina a cazut si a mai ramas o singura papusa pe-ale carei sfori sa le mai tragi.

Pantofii aurii stau aruncati intr-un ungher, n-au mai vazut caldura ringului de cand un aparent stimabil domn ce te-a intrebat nevinovat dansezi? ti-a tusit o viroza si te-a lasat singura cu termometrul.

Dai din genele mov si pufnesti de printre randurile de poeme, incepi sa bati nervoasa cu o unghie rozie in cotorul cartonat al cartii prafuite. Banca ti-e mai tot mereu plina de mazgalituri- castele, logaritmi, cuvinte in engleza, doar ti-e prea lene sa iti cari caiete, te crezi boema si penarul cu oite abia ti se mai inchide de atatea luciuri si pasteluri.

Nu mai riposta, stiu ca voce n-ai, nici de cantat, nici de vorbit, caci ai tipat din toti rarunchii la spectacole ba chiar acu trei zile si azi stai cuminte, chibzuiesti cum sa mai fugi din casa, caci de cait tu tot nu te caiesti.

Stiu ca o sa-mi pierd vocea, dar ce mai conteaza, macar o pierd cu un scop bun.
Noi sa fim fericiti, macar acum, maine om vedea ce om face. Ia uite ce pantofi de dans frumosi are:x.

Cam asa graieste mintea ta. Degetele nu-ti stau locului o clipa si spranceana stanga, mai din plictiseala, mai din lipsa de rabdare, cand si cand ea se ridica.

Hai mai bretonel, nu te supara, adu-ti aminte, doar noi doi, in mijlocul cursului de dans, razand ca prostii cand altii poate se concentrau, dar ce ne pasa, ne innecam desprinsi de lume in parfum si pasi de vals.
Nu mai plange, nu esti tu, chiar azi fugim in lume daca vrei, te iau pe un umar si te asez direct pe o banca in centrul Pragai cu fata la magazinul de cd-uri la sau la muzeul unde l-ai descoperit pe Mucha. Tii minte cum batea soarele si cum ai cazut de doua ori pe aceleasi scari rulante la metrou? Si Stabucks-ul tot nu l-ai gasit, cu toate ca intrebai in stanga si in drapta. Ai inceput sa zambesti cu vreo 100 de kilometri inainte sa intram in oras si chiar daca in ziua aia cerul iti cadea in cap, din cand in cand sopteai Praga si zambeai.

Esti un copil, draga bretonel, degeaba ai sutien, tocuri si margele, zambesti la fel ca-n ziua cand te-am vazut in parc cu o palarie rosie pe frunte si o rochie cu trandafiri de mademoiselle. Ce mica erai, ce mica esti...

duminică, ianuarie 25, 2009

Sfarsit

"Si ii rugam pe avansati sa ii ia pe incepatori la dans. Cum recunosti incepatorii? N-au transpirat deloc si stau agatati de ceva."

Si asa a inceput prima petrecere din cadrul onorabilului festival de la Brasov- din punctul meu de vedere, asta ar putea ramana si motto pentru editie, mottoul incepatorilor ca mine care la sfarsitul unui numar considerabil de workshopuri ridica o spranceana, se uita confuz la partener si zic " hmm?". Dar sa revenim la imaginea initiala a petrecerii.

Noi stateam agatati de balustrada de la balconul salii si ne uitam la cei de jos. Miroseam cu totii a parfum, aveam machiajul intact si coafurile intepenite. Se citea pe noi ca eram incepatori, dar poate tocmai de aceea am simtit la inceputul fiecarei petreceri (nu ca au fost multe, doua si ele) ca in alt loc chiar n-as fugi. Ar fu ipocrit sa zic ca noi ne-am bucurat cel mai tare de ele, caci sincer nu-i asa. Va veni si randul nostru cand vom fi cu un an sau doi mai batrani si vom avea curajul sa dansam cu ochi atintiti pe noi si le cand le vom putea da si motive seriose sa se uite.

Ultima zi, ultimul workshop. Rueda. Ma trezesc luata de mana de un necunoscut si dusa in cerc. Nici n-am auzit cand s-au chemat voluntare patru perechi carora le ies figurile. Porneste muzica, lumea apasa pe micile butoane de record si noi incepem sa dansam cu zeci de perechi de ochi si cateva camere atintite asupra noastra. Cum a iesit, asta e alta poveste dragilor. Imi aduc acum aminte de primul chef de vineri cand ma uitam la participantii la Jack and Jill si vroiam curajul lor. Cand nu te astepti te ia de mana si te arunca unde ai vrea sa fii de fapt.
"Esti nebun si iti multumesc."
"Cu placere. Si eu ii multumesc mamei ca sunt nebun."

A venit finalul. Cortina cade sub forma unui Bounty pe buzele mele. Iau foarfeca si imi tai de la mana bratarica rosie datorita careia am intrat la festival. Am ramas cu tot ce se poate: euforie, mandrie, uimire, nervi, rusine, confuzie, batai rapide de pasi, palme si inimi, bataturi si strampi rupti. Amintirile extreme de fericire si dezolare vor disparea cu timpul, va ramane doar o imagine de asamblu si momente de care imi voi aduce aminte cand voi trece prin fata intrarii de la Aro, cand voi duce mana in jurul gatului sau cand voi vedea 66.
Restul e poveste.

Contratimp

Pentru ca asta sunt.
Strig cand e tacerea adanca doar ca sa o sparg, tac atunci cand toate vocile se impletesc si tipa. Sa ma intreb de ce? Stand in fata unei foi mi-a desenat creionul rosu un raspuns. Mi s-a dat odata - acu multa vreme, cand trebuia sa mi se hotarasca soarta- o alegere. A venit un ingeras in zbor, mi s-a asezat pe nas si mi-a zis chitaind: "Ratiune, sentiment. Alege una si vezi ce iese."
Raman nehotarata, ma uit la ceas si vazand cum trece timpul tot aiurea, spun cap si arunc moneda. Moneda zice pajura si de atunci tot contra mea mereu. Ma joc singura cu soarta si nu castiga nimeni, doar eu mi-am scris pagina asta a norocului. Cand zic ratiune, traiesc alegerea corecta intr-o plictiseala crunta. Ma enervez, imi blochez neuronii si pompez gandul undeva in piept si incep sa aleg tot mai aiurea- zic nu ca sa am ce pierde, da ca sa mai adaug la lista ceva ce nu voi mai face niciodata.

Pentru ca tu stai in fata mea cu un Mojito si te uiti prin mine. Te vad prin ceata deasa prin care iti ating abia incheietura. Dar in zadar, caci ti-ai scris intentia pe frunte cand eu visam aiurea, iar eu am desenat regretul cand ceasul inapoi nu poate da.
Pentru ca asta suntem. Un contratimp batut de soarta.

vineri, ianuarie 23, 2009

Pantofiorii de domnita

Ma sprijineam de balustrada de la balconul salii cand mi-am dat seama de ce zambeam: acolo trebuia sa fiu, incaltata cu pantofiorii aurii de dans, uitandu-ma la Jack and Jill si razand.Acum un an, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca intr-o onorabila seara de 23 ianuarie eu voi fi la deshiderea festivalului. Si nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca n-as vrea sa fiu nicaieri altundeva, ma simteam ca in internatul din Resita: tot ce tinea de fizic era deprimant, dar oamenii compensau cu mult peste.
"Deci nu sunt singura nebuna care isi schimba pantofii aici."
"Nu, stai linistita."
"Esti din Brasov?"
"Aaa, nu, din Cluj."

Mesele erau rezervate si ocupate toate, perechile dansau printre ele in lipsa de spatiu pe ring, oameni veniti pentru doar trei zile la Brasov ca sa danseze salsa pana in zorii zilei, sa doarma prea putin si sa stea x ore la workshopuri. Chef, invatat, chef, invatat... Si un ring de dans plin pe care ma roteam si eu. Camasi noi, pantaloni negri, fuste scurte, fuste si mai scurte, fuste la care daca donsoara ridica un pic mai mult piciorul si esti atent poti diagnostica usor cancer la ovare(pentru cei care inca n-au ras opt minute: http://www.youtube.com/watch?v=iMyNDzv5Xvs cu multumiri sursei pe nume Vlad), eu imbracata relativ decent si ridicand o spranceana la rochiile a caror lungime abia depaseau inceputul coapselor, cate o pereche de pantofi de dans la fiecare chip. Abia azi am inteles cum e sa aluneci pe parchetul salii de dans fara sa te dezechilibrezi- se numeste plutire, dragii mei. Suna absurd, stiu, dar frumusetea acestei absurditati e ca te face sa zambesti.

Misterul existentei mele ramane fabulosul concurs Jack and Jill pe care am promis impreuna cu inca cineva ca anul viitor, daca ne vom gasi tot aici, il vom elucida scriindu-ne cu inconstienta numele pe lista. Ma uit asa cuminte la cei care danseaza cu un strain de parca ar fi trait impreuna o istorie a dansului, de la primul gand pana la dependenta, iar acum doar demonstreza ca sunt doua fetze ce fac o pereche pe ring. Noroc, pasiune si voie buna- le vreau si eu ca sa pot sta in mijlocul concursului, nu la balcon sa ma uit mereu. Am uitat sa cer curaj? Intotdeauna uit.

Daca cineva te-ar bate pe umar si te-ar intreba unde te vezi la anu ai incepe sa-i zici despre cum vei fi la facultate, cum vei fi slabit si cum vei fi invatat sa dansezi cuban sau alte prostii care acum nu-ti ies. Dar daca m-ar intreba un spiridus unde ma vedeam acum un an, as zice clar nu unde sunt acum. Uite-te la mine: e 2:47, vreau sa imi iau haina linistita si sa plec cand acelasi spiridus ca intotdeauna ma ia de mana si ma duce in piruete pe ringul de dans.
"Stii ca imi faci asta de fiecare data cand vreau sa plec".
"Stii ca iti place."
"Da, recunosc, dar tot faci asta de fiecare data."

Si iata ca plec. Las in urma muzica, piruetele si tot ce generic poate fi numit fun fun silly spinning fun. Inainte sa ma urc in masina trec strada si ma plimb pe aleea parcului central. E atat de linsite, incat ma opresc in fata globului imens de luminite si nu stiu de ce ma uit la cat de artificial e. Tocurile mi s-au cufundat in noroi si pentru prima data dupa dans ma dor talpile. Acasa si la culcare, noaptea de distractie s-a dus, urmeaza lumina zilei cu worshopuri. Somn? Putin, inchidem ochii si visam la ce am vrea sa se intample maine. Nu mare lucru, sa zambesc necontrolat doar pentru ca sunt fericita si nu stiu de ce.

Atat? Intotdeauna vom vrea putin mai mult.

marți, ianuarie 20, 2009

Margeaua Zoei

A nu se deschide inainte de orele cinci ale zilei de luni. Asa scrisese o voce blonda pe dulapurile metalice umplute pana la refuz cu haosul sorturilor, tocurilor si corsetelor, o cutie imensa a Pandorei, ferecata cu bari de otel si lacate imense. Cortina doarme. N-au mai ramas decat parfumul si sudoarea din ce-a fost acum o ora joc. O margea de sticla de-ale Zoei se rostogoleste lenes de sub pian pana in mijlocul scenei si deschide mari doi ochi negri fara gene sau sprancene, goi si dezolati. Clipeste de trei ori, isi ia avant si se ascunde inapoi sub draperie. Dormi in continuare pana-ti va veni actorul sa te joace!

luni, ianuarie 19, 2009

Schitarea nudului


Stau imbracata doar intr-o camasa alba, cu sase nasturi sidefii cusuti cu ata gri si unul cusut cu ata rosie, cinci inchisi si doi zburliti, in genunchi pe covorul persan din mijlocul incaperii si ma sprijin in mana stanga de o dunga portocalie, cealalta mi-atarna lenesa de-a lungul pulpelor. Atat a mai ramas din mine, o camasa. Fusta am pierdut-o nu demult, acum o ora cand faceam salata si fredonam o veche romanta, am agatat-o in rasnita si s-a facut una cu piperul si boiaua. Patofii rosii au pierit si ei- saream o scara, chiar doua, cand am cazut- eu am apucat-o in jos, pantoful a ramas in capul scarilor si ma privea speriat, tremurandu-i fundita de lac; perechea a inceput sa planga, singura ar fi murit de dor si a sarit inapoi, de 20 de ori cate zece centimentri pana a ajuns la jumatatea ei si au fugit amandoi pantofii in lume lasandu-ma desculta. Corsetul a zburat pe geam- batea briza marii asa suav pana la el, incat mi l-a innebunit de tot, a inceput sa-si fluture dantela si sa zboare pana la valuri unde l-a inghitit o scoica. Cerceii ma iubeau atat de mult, ne cunosteam de cand eram copil si smaraldele lor n-aveau ochi decat pentru mama. Dar intr-o zi i-am furat fardurile, mi-am alungit genele cu rimel mov, mi-am imbujorat pometii c-un pastel si mi-am cufundat buzele intr-o rodie. Cerceii s-au lipit de mine si am fost indragostiti lulea pana azi cand o papusica blonda de portelan, buclata si cu gene false mi i-a furat.
Uite asa geloasa, doar cu o camasa alba neglijenta sed pe un covor persan si tac. Nu mi-a mai ramas decat privirea ta in fata. Dupa ce pleci si tu, voi mai ramane cu ceva?

vineri, ianuarie 16, 2009

Autointerviu

Sedeam pe doua perne imense, una alba si una roz, mancam baclava si trageam insetate din narghileaua de trandafir, eu si constiinta mea.

1. Filmul preferat?
Nu exista un film preferat, ci o lista lunga cu un sfarsit ce cade tot mai mult, uneori mai rapid, alteori mai lent. E o lista a haosului in care ierarhia ar fi absurda. Nu pot si nu vreau sa compar si sa tai.
Provence cu aerul incarcat de ciorchini din "A Good Year" si cuvintele rostite usor intre cei doi:
"Pardonne mes lèvres. Elles trouvent la joie dans les endrois les plus inhabituels."
Povestea clasica a "Moulin Rouge"-lui care sare de la cancan la tango cu un singur cuvant ce inglobeaza intregul aer al Parisului: Satine. "The greatest thing you'll ever learn is to love and to be loved".
"Seven"
, filmul care mi-a deschis gustul pentru Divina Comendie a lui Dante. "Because he's John Doe by choice."

Si m-am simtit din nou copil, macar doar pentru doua ore cat a durat "What a Girl Wants", vorbind prea mult si vrand sa devin o printesa cu o diadema in par, nas mic si o rochie cu corset. "Why are you trying so hard to fit in when you're born to stand out?"
Tangoul din "Scent of a Woman", ritmul din "Step Up", oooh si desigur "Save the Last Dance", primul film axat pe dans din scurta mea existenta de cinefil, atitudinea din Chicago -pentru cei care au auzit fete tipand prin culise sau pe Muresenilor:
"And who in case she doesn't hang
Can say she started with a bang?
Roxie Hart!"

etc etc. e Tarziu si avem vorba lunga inainte

2. Mancarea preaferata?
Povesti, parfumuri si arome.

3. Ce te fascineaza?
Tot ce apartine lumii asteia totusi mica, bun sau rau, egal, ma fascineaza oricum- sunt un copil, am recunoscut-o si o recunosc in continuare, sunt o egoista care vrea sa fure totul si sa-l incuie intr-o cutiuta pe care s-o deschida din cand in cand ca sa admire universul. Mica Pandora...

4. Muzica preferata?
Cantata in jurul meu sa fie, sa vibreze caldura umana si nu metalul static, sa se auda in fundal sunetul placii vechi de patefon.

5. Urasti?
Mediocritatea. Bun sau rau, prost sau geniu, urat sau frumos, gratios sau greoi, esti cineva. Degeaba as fi la mijloc, la ce bun? Nu sunt nici buna nici rea, nici proasta nici genie- sunt inca o pereche de ochi ce trec neobservati.

6. Vrei sa traiesti pana la varsta de?
40. 50. 60. Egal. Tanara sa fiu.

7.Unde?
In Provence, cu un trup aproape, o carte, un creion si un caiet pe o masa, soarele deasupra-mi si pasteluri in maini, pe bluza si pe fata.

8.Frumoasa viata, dar moartea cum vrei s-o gasesti?
Dansand, cu o romanta cantand de pe o placa veche si doi ochi prinvindu-i pe ai mei, o mana retinandu-mi talia . Da-mi asta si-ti zic saru' mana si plec zambind.

9.Cati bani vrei?
Mai multi decat am nevoie, sa pot sa-mi satisfac toate micile placeri de femeie si la sfarsitul zilei sa mai am si bani de un tiramisu. Sa fiu frumoasa dom'le si fericita gustand din ciocolata belgiana. Fite, stiu, dar daca tot ai intrebat, iti zambesc frumos si spun pardon pentru superficialitate. Next.

10. Razi cu lacrimi?
Dintotdeauna. Motivul? Foarte simplu: propria-mi prostie copilareasca.

11. Cele mai luminate capete ale secolului?
Cele pe care se ridica ocazional o spranceana.

12. Trei carti pe care le-ai lua cu tine pe insula?
Una neinceputa, una de tarot si una goala.

13. Altceva?
O cafea cu menta va rog. O caut de prea multi ani...

luni, ianuarie 12, 2009

Oda pasului de domnisoara

Fii un inger- taci din gura! Te rog, lasa cuvantul si scoate-ti ochelarii, cerceii si corsetul. Taci, nici in gand sa nu rostesti o soapta. Doar patefonul are dreptul la romanta. Oh cat de dulce e ea! Tii minte cat de mici eram cand am scos capul din piscina si ti-am soptit incet: Pardonne mes lèvres. Elles cherchent à trouver du plaisir dans les endroits les plus inhabituels! Eram doi tanci si o romanta pe un patefon ce scartaia ca si acum si eu, ca-ntotdeauna, iti spuneam sa taci. N-ai ce sa-mi spui, nu vreau s-ascult. Vreau doar sa te schitez intr-un pastel. Un roz mi-ajunge. Plangi. Nu plange, taci doar. Lacrimile imi zgaltaie timpanul si ma surzesc.

E atat de liniste, incat inca iti mai aud pasul lasandu-si urma pe asternutul de matase.

sâmbătă, ianuarie 10, 2009

Sadism

Pentru prima oara refuz un bounty.
Ma ustura ochii de somn si trebuie sa clipesc des ca sa ajung la urmatorul rand.
E cald, e foarte cald stand in pat si privind pentru a mie oara sticlele de parfum, una goala, doua aurii si cateva fictive .
Mi s-au inrosit mainile si inghetul imi inainteaza lent in susul firului de par. Inca mai numar secundele pana cand o sa racesc, caci inevitabil se va intampla si asta,de mica am urat caciulile si palaria rosie cu funda.
Iau prima gura de ciocolata calda prin paiul roz si injur in minte, partial sonor, lichidul care mi-a ars limba- ciocolata nu ingrasa, dragilor, ciocolata deformeaza. Uite, paiul e diform, s-a topit in lava dulce, dar e o rana fericita.
"Nu mai sunt bilete." Cat de senina ti-e fata cand imi spui cuvintele astea, razi ca un copil care se bucura fara motiv, caruia i s-a rupt legatura dintre sentiment si realitate. Vreau sa fiu ca tine si sa zambesc acum. Ia uite, rad. Cat de ironic.
Cinema, dulcele miros al altcuiva. Parca il si vad, putin mai inalt ca mine, brunet, doar e fantezia mea, apropiindu-se de mine si aplecandu-se usor spre gatul meu, soptind cu un ton ce nu poate fi descris nici ca incet, nici ca normal, ci undeva proiectat direct pe urechea mea: "cinema...". Nu, imi pare rau, nu sunt eu, e parfumul altcuiva, al meu sta pe raft si ma asteapta cuminte. fara pic de gelozie, caci stie ca dulceata-i violeta o iubesc de fapt. Azi din prea multa graba si minute prea putine am luat o alta sticla. Pleaca, nu ma recunosc si tu cauti pe altcineva. Imi iau fularul in maini si imi inec fata in el. C'est moi...
Mousse presarat cu ciocolata alba - amintiri din noptile, aproape diminetile de ora 4, cand ma sprijineam de blatul de la bucatarie, manjita toata de ciocolata si fericita, o fericire ce porneste de pe varful limbii pentru a se prelinge pe calea necunoscuta care ma face sa zambesc. Necunoscuta pentru mine, altii probabil ar putea sa mi-o explice sub un minut si inca ar mai avea timp sa ridice o spranceana la naivitatea mea. Lasati-mi naivitatea intacta, sunt un copil care iubeste ciocolata si misterul, prefer necunoscut decat cifre.
Cearta aditionala.
Cearta.
Entuziasm.
Un corset alb cu fire negre ce luceste in lumina neoanelor ma vechi decat el, neoane care au vazut atatea corsete incat deja lumina cade fada, seaca si dezgustata.
Scena.
Toate sambetele ultimelor patru luni mi s-au parut un chin din clipa in care deschid ochii. Am o singura dorinta de prin noiembrie: sa dorm, atat doar, o ora in plus. Asta pana la aproximativ ora 9:30 a fiecarei sambete, cand din cafea a mai ramas doar caloria si ma uit la sala de pe scena, din fata pianului negru de pe care se uita dezolata in jur o dansatoare de cabaret. Am un zambet care mi-a depasit cu multi centimetri urechile. Da, merita. Taci din gura ca merita.

E sambata. Vino inapoi intr-un sfert de ora sa ma trezesti.

Imi savurez tigara si ma joc cu fumul aromat chinuindu-ma sa fac cercuri si izgoning ghinionul care m-a urmarit toata seara. Ghinion? Neah. Sadism. Soarta e sadica. In fine, as minti. Nu fumez. Imi pare rau.

Un bounty totusi?Incredibil. Nici bounty nu vreau. Hai totusi, e bounty. Revin la normal in sfarsit. Multumesc.

joi, ianuarie 08, 2009

Un suflu

Intai a fost atingerea. Ii simtea caldura, ii recunostea mirosul de parfum si scena. Fruntea lui o atingea pe a ei intr-o mangaiere lenta, asteptata parca de prea mult timp. Nasul ei se sprijinea usor de al lui. Ea ii recunostea guma de capsuni, el guma ei de menta. Respirau incet, adanc. Ochii erau cufundati in semiintunericul apropierii. Mana lui o cuprinsese de mijloc si o tinea lejer, apropierea impunandu-i sa nu isi miste decat genele. Colturile buzelor ei s-au ridicat usor, insa doar ochii ii zambeau. Se innecau in priviri neclare, de vina era doar umbra celuilalt. Perechile de buze zambeau trist la golul aproape inexistent dintre ele. Era prea multa lume si prea devreme...

Sarutul nu a mai fost.

Pour en savoir plus...

miercuri, ianuarie 07, 2009

Jocul cu margele


La inceput au fost doua bile, una alba si una neagra. Si doua saculete legate amandoua cu o sfoara de piele simpla. Apoi a venit soarta, niste ochi care aruncau bilele. Soarta ii zicem azi. Atunci era un simplu ceva, ca toate lucrurile nou nascute sau de care nu ii pasa nimanui destul incat sa-i dea un nume. Sau, cum o descrie ebraica simplu, hazard.

Apoi a fost deci hazardul care a stricat totul. Micile creaturi rotunde traiau in nestiinta, nepasare, mediocritate. Era viata cum o facuse candva cineva, sau mai bine zis ceva: nuda, traita de niste sfere pamantesti cu doua perechi de ochi: pe o parte o pereche albastra, pe cealalta o pereche verde. Se rostogoleau pe tot globul pamantesc, se ciocneau ocazional, dadeau din gene confuze si isi reluau fuga eterna dupa ceva necunoscut.

Deasupra norilor era tranchilitate. Atat. Nici viata nu era, caci aerul se respira de unul singur intr-o atmosfera statica, surda in care domneau doua saculete pline cu bile. Cine le-o fi pus acolo, doar cel ce le-a creat o fi stiind si probabil va si tine pentru el secretul.

De cand s-au nascut pamantul si cerul a aparut eroarea. Eroarea de a nu fi inventat calcului inaintea materialului. A ramas deci de la faurirea universului un pumn de materie primordiala, un ceva sau un nimic, egal cum va vrea conventia sa-l denumeasca. Acel ceva a fost lasat liber sa se gaseasca in lumea nou nascuta.

A calatorit deci prin lumea pamanteasca si a furat ochii, s-a asezat pe o stanca si a privit filmul in reluare. A privit o zi, a privit doua, bilele se rostogoleau identic si timpul se scurgea intr-un azi nesfarsit. Nimicul a devenit deci un ceva cu ochi si plictisit. A cascat si s-a dus in lumea de sus unde a vazut indata cele doua saculete. S-a asezat intre ele si a privit cu un ochi intr-una si cu un ochi in cealalta. Bile. Bile albe in dreapta si bile negre in stanga. Si toate stau degeaba, ca si bilele cu ochi de jos.

Nimicul
a inceput sa se joace cu margelele de sticla si, jongland, a scapat una alba in lumea celor ce se rostogolesc. Bila a nimerit in capul unei sfere pamantesti si a crapat-o in doua parti inegale, una cu ochi albastri si una cu ochi verzi. Ambele au incercat sa se rostogoleasca, dar n-au reusit decat sa cada. S-au uitat una la alta si si-au zambit, pentru prima oara pe pamant a aparut expresia. S-au luat de mana si s-au lungit sub un tei, imbatandu-se cu miresma adusa de cate o frunza ce li se aseza lin pe gene si zambind in continuare. Nimicul daduse lumii de jos fericirea si habar n-avea. Jongla in continuare.

A cazut a doua bila, una neagra, in capul altei sfere pamantesti. Din nou a crapat, din nou au fost doua semilune ce se uitau confuz una la alta dand din gene. Din nou au incercat sa se rostogoleasca si n-au reusit. S-au ridicat intr-un colt si au inceput sa strige una la alta cautand ceva ce conventia mai tarziu a denumit vina. Dar ceea ce niciuna dintre ele nu stia si nici nu avea sa afle e ca vina nu e a nimanui, ci doar a nimicului, dar nici el nu stia. Daduse nastere dorului, pierderii perfectiunii, si habar n-avea. Jongla.

A aruncat in aer doua bile, una alba, alta neagra, si le-a scapat pe ambele. S-au rasucit in vid, s-au intrecut pana jos, s-au lovit una-n alta pana ce caderea lor a dat nastere culorii: o singura bila rosie a aterizat in capul unei singure sfere pamantesti si a crapat-o in trei: doua semilune si o faramita lipsa. Cele doua semilune au incepur sa se uite in jur, clipeau des si incontrolat intr-o stare stranie numita de conventie panica, frica. Intr-un final s-au vazut una pe alta si s-au luat in brate. S-au strans incercand sa redevina ce au fost odata, cu dor de ce trebuiau sa fie. Se imbratisau mai tare, se sufocau, dar se simteau mai fericite cu fiecare gura de aer de care se privau. Imbratisandu-se au reusit sa umple golul lipsa, au crezut ca vor fi din nou ca altadata si si-au dat drumul. Erau altii, nu acele cevauri lipite una de alta care se puteau rostogoli. Erau deformati, tristi si goi de unii singuri. Au inceput sa planga, sa se bata si sa urle dupa bucatica lipsa. Apoi s-au imbratisat din nou, au fost euforici si si-au dat drumul. Si tot asa pana azi si pana maine...

Aceia erau ce conventia numeste azi oameni. Fiinte incomplete, pierdute in propriile sentimente si dorinte, cautand ceva ce nu pot gasi- perfectiunea. Caci bucatica lipsa sta dupa un nor si le rade in fata. Nimicul a furat-o si acum ea sare dintr-un sac intr-altul.

Nimicul a devenit soarta, lucrul care ii loveste pe oameni cu o bila rosie, denumita de conventie iubire, in cap si ii lasa sa se descurce singuri pana ii nimereste o alta margea. Cat pentru soarta, ea sade linistita pe norisori si jongleaza. Inca nu stie ce fac bilele, dar il amuza sa le vada sarind prin aer si cazand. Cand pierde una, ia alta la nimereala si isi continua jocul, ceea ce azi conventia numeste haos.

Barbatii-s facuti din carne,
Femeile - din otel,
Ar fi trebuit sa fie invers,
Dar Dumnezeu mai greseste si el...

Femeile zic ca-s din carne,
Barbatii ca-s din otel,
Si de-aia e noaptea-ntuneric
Si viata e un hotel...

Ca nisipul femeile sunt,
Le ia pe sus orice boare de vânt
Si-napoi nu mai vin nicicând...
Ca nisipul femeile sunt!

Au camere mari, cu multe oglinzi,
Ca-ntr-o plasa în ele te prinzi...
Când sub patura moale te-ntinzi
Nici nu stii cât de adânc te prinzi!

Au ochi sa te-opreasca,
Si-aceiasi ochi sa te goneasca
Curând...
Ca nisipul femeile sunt...

Alexandru Andries - Ca nisipul femeile sunt

mersi Iza:D

vineri, ianuarie 02, 2009

Dulcea Zaraza...

Statea rezemat de stalpul unei x-case si lasa gerul sa-i inghete lent parul brunet, suvita cu suvita, fara a simti turturii ce i se prelingeau pe gluga. Unsprezece minute ii pareau o eternitate, in fond, el nu mai simtise timpul pana acum si nici timpul pe el. Nu stia nici in ce se masoara, si nici timpul cum sa-l imbatraneasca. A incercat sa se uite la biserica din stanga- pierisera chiar si lumanarile intr-o liniste sinistra. Parcul din fata era luminat vag de un urs metalic ce palpaia sacadat in timp ce o creanga isi savura lent ultimele unduiri. Un pendul ce numara fara graba: unu, doi, trei, patru... pana a ajuns o umbra in zapada.

Era singur cu un bilet in mana. Un cuvant scrijelit in graba descria simplu: "desfrau". L-a tinut in palma un moment, sperand sa zboare in vant ca in alte dati si sa-l conduca mult mai usor la viata. Nimic. Ii era lipid de piele si el de zid.
Gol, confuz, inlemnit. Singur... asa a fost mereu. O boare calda i-a cuprins corpul si si-a deschis ochii, trezit dintr-o visare dulce. Umbra unui hanorac i-a precut prin fata intersectandu-se pentru o fractiune de secunda cu manusa-i dreapta si bruind-o. A simtit un lichid cald, acrisor innecandu-i limba. Stergandu-si buzele palide a ridicat torta ca sa vada un scris rosu ce-i picura de pe manusa: abuz. Nu, nu in seara asta.

A inchis din nou ochii ca sa omoare pasivitatea. Era alb, totul un camp alb continuu cu mici pete negre ce se miscau haotic. El, tot rece si imobil, savurand linistea si intunericul din spatele pleoapelor. Daca ar mai avea macar un pic din cele unsprezece minute, doar un pic sa poata simti si el odihna.

Ameteala i-a invadat brusc membrele si a urcat treptat spre cap, actionand ca un pumn violent de cofeina bruta. Ii era bine, se adancea mai adanc in nepasare si incepea sa zambeasca. Un miros concentrat, halucinant i-a invadat narile si, strangand intreaga energie in stomac, a declansat un a doilea pumn de voma. A inceput sa urle din tot corpul si s-a asezat pe ciment smulgandu-si parul intr-un atac de panica. Lumea se invartea, mai putea descifra abia o silueta masculina, frangeda , cu un hanorac negru prea larg, pantaloni prea lungi si bocanci prea masivi. Ii atarna pe hanorac o placuta de carton prinsa de crestet: narcotic. Nu, nu eu, nu azi.
Au inceput sa se scurga sunete de clopote, de unde nici el nu stia, poate era inca efectul narcomanului, poate sangele-i tasnea din nou, tot ce a auzit a fost constiinta-i numarand cu o voce crescendo, pana la zece.

A vazut-o clar, mergand pe tocuri, cu stampi sfasiati de unghii si umerii dezgoliti. El a inceput sa planga, ii curgeau lacrimile ca atunci cand era copil si arunca nebun cu perne prin camera ca sa uite de frica, sa uite de ce-a facut si asteptand sa cada cortina.

Nu stia cat a plans. S-a trezit cu ochii uscati si buzele crapate, soptind o zaraza cum ii rasunau vechile patefoane din camera de zi a vechii vieti. S-a ridicat lent si s-a uitat la ea. Ii auzea bocetul intensificandu-se cu fiecare pas al lui pana ce fuga i-a umplut urechea dreapta cu un suspin prelung. I-a pus mana pe spatele nud facand sa alunece si ultima bretea. Fata s-a oprit si l-a privit speriata cum isi lepada hanoracul si lasa sa creasca doua aripi imense, tuciurii ce au invelit-o intr-o imbratisare calda. A simtit scris pe buzele ei ce cauta si aripile si-au pierdut culoarea, nude in toata puritatea lor. Dantela lenjeriei ei ii mangaia buricele degetelor. Simtea inghetul, frica si dorinta. Simtea. Ii simtea buzele si abia acum isi dadea seama cat de inghetat era, de cata frustrare si incatusare rabufneau din el. Ii simtea corpul lipit de al lui, fericirea curgandu-i prin vene. Era din nou un tanar, stand intins pe iarba sub o salcie, privind luna si imbatandu-se cu mirosul pielii parfumate de levantica. Era un abandon total, doua perechi de ochi ce abia atunci s-au nascut pentru a se privi, doua maini ce au rasarit pentru a se lipi de un copr strain, doua buze ce pana atunci prea timid si prea departe s-au tinut.

Apoi a fost caderea. Unsprezece.

Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit!
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,
Sa ma-mbete mereu,
De a ta sarutare Zaraza vreau sa mor si eu!

Banchetul

"Iată, cîndva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum sîntem acum, eram cu totul altfel. în primul rînd, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat, şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. în al doilea rînd, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile for-mînd un cerc; aveau patru mîini şi tot atîtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gît rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinîndu-se drept şi putînd să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar cînd doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dîndu-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncîndu-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pămînt. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obîrşia în Soare, cel femeiesc în Pămînt, cel bărbătesc-femeiesc în Lună, Luna ţinînd şi de Soare, şi de Pămînt. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atît ele însele, cît şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu as-trele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mîndria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte pînă şi pe zei. într-adevăr, despre ei este vorba în Homer cînd sînt pomeniţi Efial-tes şi Otos, care au vrut să urce pînă în cer şi să-l cucerească, cu zeii lui cu tot. Văzînd aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stîrpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încu-metare. Zeus, după lungă şi grea gîndire, a spus: „Cred că am găsit un mijloc care, păstrînd seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, spo-rîndu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe cîte două picioare. Iar dacă totuşi nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge de-cît sărînd într-un picior." Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gît în partea tăieturii, pentru ca oamenii, avînd mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase. Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunînd din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pîntece, i-a tras marginile cum ai trage de băierile unei pungi, strîn-gîndu-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dînd formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielării ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar cîteva chiar pe pîntec, în jurul buricului, ca să le rămînă un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tînjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzîndu-se cu braţele şi ţinîndu-se strîns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că nici una nu voia să facă nimic fără cealaltă. Iar cînd una dintre jumătăţi murea, cea rămasă în viaţă căuta o altă jumătate şi se împreuna cu ea, care va fi fost, fie că era o jumătate de femeie întreagă (ceea ce numim noi acum o femeie), fie că era o jumătate de bărbat, încît seminţia lor stătea să piară. Atunci Zeus, cuprins de milă, a născocit altceva: le-a mutat în faţă părţile ruşinoase, care pînă atunci se aflau la spate: zămislirea nu se făcea prin însămînţarea unei jumătăţi de către cealaltă, ci semănînd în pămînt, cum fac lăcustele. Aşezînd Zeus acele părţi în faţă, oamenii au putut zămisli unul într-altul, în femeie prin mijlocirea mădularului bărbătesc. Cu două ţeluri a făcut el aceasta: dacă se vor împreuna bărbat cu femeie, atunci va avea loc zămislirea şi, prin asta, dăinuirea seminţiei; dacă se vor împreuna bărbat cu bărbat, atunci dorinţa lor de împreunare se va afla împlinită şi, liniştindu-se, se vor pune pe treabă, îngrijindu-se şi de celelalte trebuinţe ale vieţii. Aşadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintîi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducîndu-i astfel firii omeneşti tămăduire. Aşadar, fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, pentru că a fost despicat cum despici o plătică şi făcut doi din unul singur. Fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim. Aşa se face că aceia dintre oameni care au fost tăiaţi din făpturile amestecate pe care le-am pomenit cu numele lor de atunci, acela de androgini (bărbaţi-femeie), sînt iubitori de femei; mulţi dintre bărbaţii care umblă după femei din afara căsătoriei se trag din androgini, ca de altfel şi femeile care umblă după bărbaţi, căutîndu-i pretutindeni. Cît despre femeile care sînt jumătăţi de făpturi-femeie, acestea nu-i prea iau în seamă pe bărbaţi, ci tînjesc mai mult după femei: „prie-tenuţele" din seminţia aceasta se trag. în schimb bărbaţii care au fost tăiaţi din făpturi-bărbat umblă după bărbaţi şi, cîtă vreme sînt tineri, fiind ei felii tăiate din trup bărbătesc, îndrăgesc pe bărbaţi, le plac îmbrăţişările lor şi fac dragoste cu ei. Tinerii aceştia, încă de băieţandri, sînt cei mai buni pentru că au firea cea mai bărbătească. Se află oameni care îi socotesc neruşinaţi, însă greşesc. Tinerii de felul acesta nu fac ceea ce fac din neruşinare, ci pentru că, fiind ei plini de îndrăzneală şi curaj şi arătînd ca nişte bărbaţi, caută să se bucure de cei asemenea lor. Asemenea oameni îşi petrec, aşadar, întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atîta patimă şi cu atîta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amîndurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale, şi i-ar întreba: „Ce aşteptaţi oare să dobîndiţi unul de la celălalt?" şi, neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: „Tînjiţi, nu-i aşa, să fiţi cît mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cît e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sînt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi cîţi e sînteţi acum, să deveniţi unul singur şi, cîte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar cînd va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămîneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar, gîndiţi-vă bine dacă aceasta vă e dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns." Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobîndească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca, îmbinînduse şi contopindu-se, să devină, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cumam descris-o, era un întreg. Iar dragostea nu este altceva decît un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi. întregi cum am spus că eram dintru început şi nu despărţiţi în propria noastră fiinţă, despicaţi, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, aşa cum spartanii au despărţit în două neamul arcadienilor. Este, aşadar, de temut ca nu cumva, dacă vom greşi faţă de zei, să fim despicaţi încă o dată, ca nişte arşice, astfel încît să umblăm, asemeni oamenilor care se văd din profil, în basorelief, pe pietrele de mormînt, tăiaţi de sus în jos pe linia nasului."