Jocul cu margele

La inceput au fost doua bile, una alba si una neagra. Si doua saculete legate amandoua cu o sfoara de piele simpla. Apoi a venit soarta, niste ochi care aruncau bilele. Soarta ii zicem azi. Atunci era un simplu ceva, ca toate lucrurile nou nascute sau de care nu ii pasa nimanui destul incat sa-i dea un nume. Sau, cum o descrie ebraica simplu, hazard.

Apoi a fost deci hazardul care a stricat totul. Micile creaturi rotunde traiau in nestiinta, nepasare, mediocritate. Era viata cum o facuse candva cineva, sau mai bine zis ceva: nuda, traita de niste sfere pamantesti cu doua perechi de ochi: pe o parte o pereche albastra, pe cealalta o pereche verde. Se rostogoleau pe tot globul pamantesc, se ciocneau ocazional, dadeau din gene confuze si isi reluau fuga eterna dupa ceva necunoscut.

Deasupra norilor era tranchilitate. Atat. Nici viata nu era, caci aerul se respira de unul singur intr-o atmosfera statica, surda in care domneau doua saculete pline cu bile. Cine le-o fi pus acolo, doar cel ce le-a creat o fi stiind si probabil va si tine pentru el secretul.

De cand s-au nascut pamantul si cerul a aparut eroarea. Eroarea de a nu fi inventat calcului inaintea materialului. A ramas deci de la faurirea universului un pumn de materie primordiala, un ceva sau un nimic, egal cum va vrea conventia sa-l denumeasca. Acel ceva a fost lasat liber sa se gaseasca in lumea nou nascuta.

A calatorit deci prin lumea pamanteasca si a furat ochii, s-a asezat pe o stanca si a privit filmul in reluare. A privit o zi, a privit doua, bilele se rostogoleau identic si timpul se scurgea intr-un azi nesfarsit. Nimicul a devenit deci un ceva cu ochi si plictisit. A cascat si s-a dus in lumea de sus unde a vazut indata cele doua saculete. S-a asezat intre ele si a privit cu un ochi intr-una si cu un ochi in cealalta. Bile. Bile albe in dreapta si bile negre in stanga. Si toate stau degeaba, ca si bilele cu ochi de jos.

Nimicul a inceput sa se joace cu margelele de sticla si, jongland, a scapat una alba in lumea celor ce se rostogolesc. Bila a nimerit in capul unei sfere pamantesti si a crapat-o in doua parti inegale, una cu ochi albastri si una cu ochi verzi. Ambele au incercat sa se rostogoleasca, dar n-au reusit decat sa cada. S-au uitat una la alta si si-au zambit, pentru prima oara pe pamant a aparut expresia. S-au luat de mana si s-au lungit sub un tei, imbatandu-se cu miresma adusa de cate o frunza ce li se aseza lin pe gene si zambind in continuare. Nimicul daduse lumii de jos fericirea si habar n-avea. Jongla in continuare.

A cazut a doua bila, una neagra, in capul altei sfere pamantesti. Din nou a crapat, din nou au fost doua semilune ce se uitau confuz una la alta dand din gene. Din nou au incercat sa se rostogoleasca si n-au reusit. S-au ridicat intr-un colt si au inceput sa strige una la alta cautand ceva ce conventia mai tarziu a denumit vina. Dar ceea ce niciuna dintre ele nu stia si nici nu avea sa afle e ca vina nu e a nimanui, ci doar a nimicului, dar nici el nu stia. Daduse nastere dorului, pierderii perfectiunii, si habar n-avea. Jongla.

A aruncat in aer doua bile, una alba, alta neagra, si le-a scapat pe ambele. S-au rasucit in vid, s-au intrecut pana jos, s-au lovit una-n alta pana ce caderea lor a dat nastere culorii: o singura bila rosie a aterizat in capul unei singure sfere pamantesti si a crapat-o in trei: doua semilune si o faramita lipsa. Cele doua semilune au incepur sa se uite in jur, clipeau des si incontrolat intr-o stare stranie numita de conventie panica, frica. Intr-un final s-au vazut una pe alta si s-au luat in brate. S-au strans incercand sa redevina ce au fost odata, cu dor de ce trebuiau sa fie. Se imbratisau mai tare, se sufocau, dar se simteau mai fericite cu fiecare gura de aer de care se privau. Imbratisandu-se au reusit sa umple golul lipsa, au crezut ca vor fi din nou ca altadata si si-au dat drumul. Erau altii, nu acele cevauri lipite una de alta care se puteau rostogoli. Erau deformati, tristi si goi de unii singuri. Au inceput sa planga, sa se bata si sa urle dupa bucatica lipsa. Apoi s-au imbratisat din nou, au fost euforici si si-au dat drumul. Si tot asa pana azi si pana maine...

Aceia erau ce conventia numeste azi oameni. Fiinte incomplete, pierdute in propriile sentimente si dorinte, cautand ceva ce nu pot gasi- perfectiunea. Caci bucatica lipsa sta dupa un nor si le rade in fata. Nimicul a furat-o si acum ea sare dintr-un sac intr-altul.

Nimicul a devenit soarta, lucrul care ii loveste pe oameni cu o bila rosie, denumita de conventie iubire, in cap si ii lasa sa se descurce singuri pana ii nimereste o alta margea. Cat pentru soarta, ea sade linistita pe norisori si jongleaza. Inca nu stie ce fac bilele, dar il amuza sa le vada sarind prin aer si cazand. Cand pierde una, ia alta la nimereala si isi continua jocul, ceea ce azi conventia numeste haos.

Barbatii-s facuti din carne,
Femeile - din otel,
Ar fi trebuit sa fie invers,
Dar Dumnezeu mai greseste si el...
Femeile zic ca-s din carne,
Barbatii ca-s din otel,
Si de-aia e noaptea-ntuneric
Si viata e un hotel...

Ca nisipul femeile sunt,
Le ia pe sus orice boare de vânt
Si-napoi nu mai vin nicicând...
Ca nisipul femeile sunt!

Au camere mari, cu multe oglinzi,
Ca-ntr-o plasa în ele te prinzi...
Când sub patura moale te-ntinzi
Nici nu stii cât de adânc te prinzi!

Au ochi sa te-opreasca,
Si-aceiasi ochi sa te goneasca
Curând...
Ca nisipul femeile sunt...

Alexandru Andries - Ca nisipul femeile sunt

mersi Iza:D