Greseala noastra fundamentala e ca ne-am construit realitatea pe o conventie de sens: inainte. Poate ca de fapt tot ce evolueza pornind din punctul T0 se anuleaza intr-un anumit moment Tf. Simetrie, ciclicitate, ironia sortii, coincidente, fatum, big bang sau big cruch, oricum ar dori cineva sa denumeasca aceste bucle, eu le etichetez simplu: previzibil. Poate ca am ajuns deja in punctul in care mi te descompui in fatza ochilor, eu avand in continuare impresia ca te schimbi. Gresesc cand te caut zilnic ca pe un roman pe care il citesc lent, de frica sa nu cuprind intre degete si ultima pagina. Te stergi sub ochii mei acum litera cu litera: minus una, minus inca una, un sir de minusuri pana cand nu va mai exista din numele tau decat un cursos ce clipeste regulat. La sfarsitul intersectiei dintre buclele noastre, vom ramane unul pentru altul doar amintirea unei ierni in cod binar.
Si cand te gandesti ca de vina e un fular gri ramas la gatul tau intr-o seara de noiembrie.
Mi-am dat seama ca sunt prezenta in tot ceea ce ai lasat sa pluteasca aiurea pe internet.
In ceea ce ai scris, o mare parte din texte trecand prin fereastra mea de conversatie inainte sa fie publicata. Vrei sa vezi?, uneori nici nu mai intrebai, imi trimiteai direct lauda inchinata unei x fiinte feminine. Singurul lucru care imi displacea era muza, pentru ca n-am fost niciodata eu aceea care sa se trezeasca dimineata si in mod obsesiv sa iti deschida blogurile ca sa isi citeasca biografia.
Ma regasesc in toate micile detalii. Stare de spirit: indragostit. As adauga, daca imi permiti: vesnic indragostit, fustangiu notoriu, cu o constiinta aparent activa si lipsa de memorie cand te intreaba cineva de cate ori anume te-ai indragostit. Nu numeri, sau cel putin incerci sa nu amesteci matematica si fetele, desi ambele sunt exponente feminine ale vocabularului tau zilnic. Si daca nu te-as fi cunoscut vreodata pe viu, as fi zis ca sunt singura fereastra de conversatie pe care o deschizi seara. Sau singura de care esti indragostit, dar inca nu ti-ai dat seama.
Am facut si greseala capitala de a-ti deschide dupa un an profilul foto . M-am regasit in aproape fiecare poza recenta: in cea in care o tii pe o x-dama in brate, pentru simplul fapt ca iti recunosteam culoare ochilor tipica acelei stari; cele in care erai singur, pentru ca aveai acea expresie plictisita pe care mi-ai descris-o toata vara ; si, desigur, in cele pe care nu le pot descrie in aceste randuri pentru ca ar fi prea evidenta scaderea drastica prin care mi-a trecut orgoliul.
Apoi am inceput sa tip. Mai bine as filtra tot ce inseamna site deschis de tine sau numele tau in lista mea de conversatii. Vreau, ca si acum trei luni si o saptamana, sa dispari definitiv, sau cel putin sa imi dai destul timp ca sa imi pot relua, fara emotia de a ne intalni, traseul zilnic.
Te oferi tuturor pro bono si sustii ca o faci din dragoste pura pentru tot ceea ce este feminin. Nu te mai vreau pro bono. Nu te mai vreau deloc.
Abia cand va fi adevarata ultima propozitie, voi fi in stare sa te vad din nou.
Usa se descuie catre un televizor blocat pe acelasi canal zilnic de la ora 7:00 la 23:00. Ne aflam in cea mai ingusta sala de cinema de pe calea Antim: fara popcorn sau scaune numerotate, doar cu o podeau pe care se sprijina patru perechi de genunchi si un geam de care se lipesc fruntile spectatorilor. Filmul din aceasta seara poarta numele de apartamentul 21, acolo unde rolul principal este unul masculin. O ecranizare muta a nudului aflat la mai putin de cinci metri de noi, nud pe care totusi nimeni nu il poate atinge. Orice apropiere de spatiul sau inseamna sfarsitul lumii in care ne inchidem serile, caci odata atinsa soneria lui, nu mai raman decat trei variante: fuga, degradanta, insa deseori mai inteleapta decat lupta pentru cauze inutile; insulta,reprosandu-i faptul ca se expune indecent in public, distragandu-ne atentia de la orice activitate productiva; prostia, caci sub spranceana lui ridicata sau sub buzele visinii creierul feminin se intimideaza si corpul incepe sa tremure. Poate a venit totusi timpul sa inchidem cinematograful din Calea Antim. Pe o foaie de hartie schitam cateva cuvinte in franceza cu ruj rosu. Biletul i-l abandonam apoi in geam, batem in usa si fugim. Inchidem perdelele si punem capat filmelor. Asteptam sa apara in fatza usii noastre, maine, saptamana viitoare, poate cand vor fi alti proprietari, si sa marturiseasca in sfarsit ca s-a plictisit de one man show.
Iubesc totul. Fara pauza de masa sau de depresie, uneori cu o sesiune de plans ca sa pot trece de la o pasiune la alta.Ma clasific ca fiind iremediabila, caci iubesc cosul de pe tampla stanga, impulsivitatea si slabiciunea pentru atentie. Si totusi sunt atat de nehotarata asupra unui cuvant simplu. Patru litere dintre care o pot rosti doar pe prima, moment in care ma blochez si imi dau seama ce sunt pe cale sa fac: o marturie publica a faptului ca am o slabiciune (blonda, bruneta, cu carlionti sau doar cu ochi albastri, pasionat de femeie sau misogin convins). Intotdeauna incerc sa ocolesc un anumit aranjament de patru litere declarandu-ma concis: admiratoare a sexului opus, sustinatoare a efectului benefic al unei aparitii estetice sau pasioanata de ceaiurile in doi. Pasiune, cuvantul pe care il cautam. Inca un lucru fara de care viata nu ar merita traita.
Concluzia 1: "iesim la un agatat in doi intr-o seara?" Imi ademenesti exact latura feminina comerciala pe care incerc sa o neg. Practic sa fiu dezamagit de tot ce se afla in acea incapere, caci odata obtinut, trofeul e inchis intr-o vitrina si cautarea continua. Nu, nu asta e raspunsul.
Concluzia 2: a iubi inseamna... habar n-am sa definesc ce inseamna. "pai nu trebuie rostit...sau gandit...doar...simtit..."
Si totusi, daca nu se poate masura, teoretic nu exista. Deci daca nu ii pot stabili amplitudinea definiei, nu pot stii daca am gasit iubirea. Si rostesc din nou formula clasica: "sau poate da".
Concluzie 3:"si nu e nevoie sa fie vreun geniu..." ... doar suma defectelor lui sa il faca perfect.
Q.E.D.
P.S. Sper ca cel citat nu se va supara pe mine ca am folosit o discutie tardiva pe post de muza, ci doar ca ii voi starni primul zambet in data de 22 noiembrie.
De fapt, cam acesta va e si scopul. Al lui V. care asteapta cuminte cu halatul desfacut sub biroul de la radiologie sa apar palida si febrila, sa ma asez pe un scaun si sa ma uit pierduta pe palier pana cand dau cu ochii de el. Sa imi amintesc de fiecare data cand tremur ca avea un tricou verde si ceea ce parea, de la o asemenea distanta si cu o vedere incetosata, o varsta inca tanara. Foarte degajata sa intreb cu prima ocazie: si cel care mi-a scazut febra cu un grad la inceput de vara? Ah, daca tot sub panacarta de la radiologie e, atunci astept cu entuziasm sa navaleasca noi bacterii peste mine.
Al lui S. care e indragostit incurabil de patrupede. Ii zambeste fiecaruia, iar pe mine ma intreaba neutru ce studiez. Ii raspund promt ca medicina si brusc isi inalta capul. Singurul cuvant din patru silabe care imi confera importanta in ochii lui. Abia la sfarsitul consultatie observ un inel pe unul dintre degete. Chiar si asa, vaccinul patrupedului meu ramane cel mai asteptat moment al lunii.
Al lui A. care sta la o cafea undeva intr-un oras strain si citeste ziarul. Sau un roman. Sau pur si simplu cartile de vizita lipite pe pereti. Orice a fost creat el poate citi, in cod binar, literatura, molecule de parfum. Cand am o ora libera, ma imbrac in afise cu alfabet ca cele folosite de oftalmologi. Mi-e mult prea jena sa ma uit spre el, asa ca imi construiesc in jurul unei cani de ceai o intreaga fantezie in care se A. se apropie de mine tot mai mult, pana ce ii devine clar ce scrie pe ultimul rand, dar distanta dintre noi e prea mica pentru a intrerupe lectura si ajunge sa imi studieze chiar si desenul buzelor.
Sunt pregatita zilnic pentru oricare individ mi-ar iesi in cale si imi ascund procesul de creatie intr-o geanta supradimensionata: pudra, ruj, parfum, perie, ceas, fituici, poeme, tratate si, desigur, cafea. Dar imaginea pe care mi-o construiesc si reconstruiesc de-a lungul zilei nu e decat pretextul pentru a cere un zambet. Caci acesta este scopul vostru, indiferent daca va numiti V., S. sau A.: sa imi mariti zambetul cu cate un milimetru zilnic si abia apoi sa va puteti denumi barbati.
Inchizi usa si iti sprijini corpul pe segmente de al meu: intai mainile, cele mai putin culpabile pentru cursul inca nedefinit al serii. Oricat as gandi, urmarea sta in degetele care incep sa descrie opturi de-a lungul aratatorului tau stang. Opturi, infinituri, cum vrea sa le denumeasca perceptia ta romantica sau pur fizica a unei seri tarzii de sambata. Imi retrag mana de sub a ta cu pretextul de a schimba melodia. Astepti in acelasi loc sa iti reiei procesul de cucerire fizica a pasagerului din stanga. Iti sprijini de aceasta data capul de umarul meu si respiri lent, atat de lent incat trebuie sa ma concentrez exclusiv pe miscarile tale ca iti aud suflul. Imi lasi firele blonde sa se se incurce intre buclele tale si imi rotesc capul de mai multe ori, pana cand pleoapa dreapta ramane si ea imobilizata intre buclele tale. Inspir, expir, inchid ochii. Inca un atac terminat in minutul 3:58. Se lasa linistea intre scaunele noastre si iti cobori capul. Ma intrebi de ce nu-mi poti auzi inima. Probabil ca stie si ea ce vrea si asteapta calma ca lucrurile sa isi urmeze cursul firesc. Eu sunt singura care inca nu stie daca sa se calmeze, sa planga sau sa declare pierdere de memorie pentru tot ce a spus in ultima ora. Sau poate m-am nascut pur si simplu cu o inima subdimensionata, incapabila sa reactioneze normal, suprarationala, speriata de intunericul cavitatii in care a fost inchisa. Sau poate ca e pur si simplu ultimul atac, starea de gratie a finalului in care totul devine clar. Te apleci putin si parca intre noi s-a asezat o oglinda. Doi narcisisti care se apropie de propria imagine ca sa isi studieze imperfectiunea si sa se indragosteasca iremediabil de ea. Insa cand atingem suprafata rece a ultimului centimetru, buzele devin brusc rationale si nu pot decat sa isi studieze unele altora forma, nu sa se sarute. Plecam exact cum am venit: tu singur, eu cu o inima prea mica. Pierdut, gasit, pierdut din nou.
N.B.: Te reduc la stadiul de simpla muza nu pentru ca ai fi incapabil sa te iti dedici singur cuvinte, ci pentru ca in universul meu nu exista decat o lege: l'art pour l'art.
Legenda: E=energia cu care suflul nostru impinge realitatea putin mai deparde de trupuri. m=masa covorului pe care stam intinsi si ne uitam la tavan, asteptand ca cineva sa ne spuna ca luna nu rasare deasupra unor capete blonde, ci deasupra totalitatii de oameni inconstienti care umbla noaptea pe strada tinandu-se de mana c=viteza pe care o va atinge finalul nostru 2=1+1
Concluzie: probabil voi cauta forma carliontilor tai in randurile lucrarii de maine de la fizica.
Problema e ca avem urechi supradimensionate, nas natural de clovn si acnee. Ca muncim de luni pana vineri, mergem la cumparaturi si ne inchidem timp de o ora in fiecare dimineata intr-o camera supraluminata ca sa ne retusam. Cand vine iarna, ne mascam talia in geci si parul in caciuli, sperand ca macar parfumul emanat de fular va compensa pentru faptul ca buzele straine nu pot atinge gatul. Pentru a ajunge in cafeneaua in care cineva asteapta printre coji de alune sub privirea suspecta a sefului de sala, trebuie intai sa treaca o zi banala care sterge parfumul de pe gulerul camasii si misca medalionul din centrul decolteului.
Problema e ca intr-o zi ma vei surprinde machiindu-ma inainte sa ma vezi frumoasa, cu parul ravasit de vant in toate directiile, in "haine de cartier", cum le spui tu, care mascheaza orice curba, si, mai rau ca toate, gandind. Dand stresata din picioare, vorbind prea mult si cu fruntea incruntata. Inteligenta e sfasitul oricarei frumuseti si moartea imaginii careia ii scrii la 1:07 in fiecare noapte.
Imi imaginez ca imi cuprinzi fatza intre palmele inghetate si spui surprins ca oricum nu-ti plac fetele care se machiaza. Ridic o spranceana si ma bucur ca pe strada e intuneric. Intr-o zi ma vei vedea la lumina si probabil vei pleca in cautarea alteia pe care masca e inca proapata. Pentru ca iubesti femeia care te saruta, nu muschii ce ii articuleaza buzele.
Se incuie usa. Al doilea sunet al cheii, clanta. Apoi vine momentul perfect sa ies din camera si sa ma opresc in dreptul scarilor. Adulmec aerul neutru al casei si incep sa cobor, accentuand treaptele. Pe fiecare din ele imi desfasor ritualul sacru al diminetilor cand eu imi iau liber si tu pleci tarziu: inspir lent ca sa imi simt plamanii umplandu-se de Montblanc; ma intreb daca asa miros toate femeile sau daca esti doar un accident al sticlelor grupate in ultimul sertar din fatza oglinzii (nu stiu niciodata cu ce anume te dai, intre 6:45 si 6:53 te incui in baie si iesi de acolo relativ aceeasi, cu pometii putin mai proeminenti si genele chiar mai lungi decat in starea lor naturala, dar mirosi de parca abia ti-ai fi ucis latura umana si ar fi ramas doar perfectiunea olfactiva care imi intinde o cana de cafea; te numesc simplu: Montblanc). Conchid mereu ca savantii nu au fost decat barbati care s-au chinuit sa desluseasca simturile ca sa ajunga pe urmele unei femei frumoase cu esenta dulce culeasa de pe strazile Vienei. "Vezi ca imi iau doar rezerva." Oricum nu te voi suna, te las in liniste sa iti desfasori ritualul zilnic prin oras. La cinci kilometri de scarile unde iti adulmec umbra probabil ca ai si uitat cat de bine mirosi. Acolo oricum nimeni nu are timp sa se apropie de tine si in liniste sa isi dilate narile, acolo nimeni nu stie cum miroase linistea. Aici insa in lipsa ta, intreaga casa amuteste. Pana la ora trei nu se mai aud decat pori care te cauta. Pe tine, la femme de Montblanc...
Exista un loc de depozitare a tuturor dorintelor cu eticheta de neadecvate, imposibile sau inutile: in sticle. Din plictiseala sau curiozitate, cate un individ intinde mana si culege una. Descifreaza cele cateva cuvinte si construieste in jurul lor o intreaga poveste cu intriga prea lunga si concluzie nula. Se intampla sa fie ales mesajul meu, inchis intr-o sticla din cea mai simpla si mai stupida cauza: timiditate. Tot ce nu am avut curajul sa iti spun vara incui toamna intr-o fosta sticla de parfum cu speranta ca cineva isi va da seama ce vreau, va scrie o piesa in patru acte, ne va lua pe amandoi de mana si ne va obliga sa jucam rolurile principale. Uneori insa imi dau demisia pe scena, in fatza unui intreg public, imi parasesc povestea si propriul mesaj din sticla de Mitsouko. Prea mult chin pentru un final care soseste oricum prea tarziu. Plec in lume in cautarea unui sistem de telegraf care sa imi simplifice viata. M-am saturat de 1+1+drum=2, vreau 1+1=2. Matematica pura, nu litere.
Opt minute. Astept la distanta egala de telefon, modem si geam. Pe oricare poate intra in forma vocala, digitala sau nocturna. Banuiesc ca se afunda tot mai adanc in sticle si corpuri, nopti in care nu m-am inchipui niciodata. Sa ma tina ametit de mana si sa cante, nu ca in povestile siropoase in urechea stanga, ci sa urle din toate puterile. Urletul si cu mine, anexele fericirii lui intre patru pereti si acoperisul mansardei.
Cinci minute. Se declanseaza alarma de la telefon pentru mai multe zile de nastere. Una dupa alta le anulez cu aratatorul drept. Cat praf mi s-a adunat pe ecran, curand nici nu o sa mai aud alarma. Voi vedea doar firele cum se ridica din cauza vibratie si cad la loc in exact acelasi punct. De unde sar, acolo cad. Asa sunt si eu: am sarit dintr-o fantezie de iarna in care statea in randul din spatele meu la piesa, voi cadea probabil in aceeasi mansarda a Aliantei Franceze. Fara cortina sau scaune, doar cu niste cuvinte intr-o limba straina, cel mai probabil germana. Exact ca atunci, fara a ne apropia unul de altul si gandindu-ma ce ochi albastri are. Da, ce ochi, chiar si iarna in semiintuneric m-am putut indragosti de ei.
Trei minute. Imi intind degetele pe taste si incui usa. De atatea zile am si uitat cum se simt literele. Zambesc monitorului si mi se sterg toate ideile din minte, ca si cum mi s-ar da restart de fiecare data cand ma apropii de un loc prin care a trecut. Se incalzesc tastele si cele din numele lui incep sa fiarba. Toate substantele au un punct de fierbere, si tastele, si cartile, si trandafirul care sta de trei saptamani pe biroul meu. Si punctul lui de fierbere? Un trotuar inca nedeschis publicului unde zambeste in urma cuiva si fierbe.
Un minut. Ma doare gatul numarand invers prin inghitituri. Iau o lingura de miere si simt gustul unui sarut. In loc sa imi linisteasca gatul, imi amesteca ultimele ore ca o supa alfabet in care rasar aleator cuvinte. Arunc lingura in chiuveta si imi dau seama ca nu are nici numarul meu, nici adresa, nici habar de unde stau. Doar un nume si speranta mea ca ma va cauta intr-o x seara la o ora fixa.
De cand n-ai mai venit am o viata absolut normala. N-am nicio grija- uite, chiar acum imi beau cafeaua si in sfarsit, dupa atatea saptamani, ii simt din nou aroma. Ma uit pe geam- e intuneric, lumnitele palpaie din cand in cand si pe fundal se aude o romanta veche. Poate cateodata ma mai gandesc la tine. Poate nu. Inca mai gresesc si eu- sunt om, asta sunt si punct.
Postări
