luni, decembrie 20, 2010

Cliseu romantic

Mi-a spus candva senin: prima oara cand te indragostesti imprimi un model tuturor celorlalte romante. M-am intristat brusc si m-am gandit cu groaza ca el, cel care imi va cuprinde talia maine sau cel care ma va saruta peste multi ani, va fi exact ca cel care al carui parfum imi impregneaza amintirile liceului. Nu eram nici tineri, nici naivi. Nici macar nu stiu daca era iubire, cuvant pe care inca sunt incapabila sa il rostesc. Ma cuprinde o groaza inexplicabila si ma opresc dupa prima litera.

Fac referire la prezent printr-un X nesugestiv si sunt intrebata de oameni, daca nu are si un nume. Ba da, dar ce rost? Il voi rosti candva, dar nu azi. Prima oara cand te indragostesti iti condamni intreaga viata la aceeasi greaseala, sustin ei. Vorbesc de tipare din nou si din nou. Vor sa ma incadreze intr-o rama si sa ma denumeasca tablou anonim, mediocru, pictat de o singura persoana in mai multe straturi. Eu ma revolt si zic: fiecare perechi de buze pe care le-am atins au avut un alt gust, si fiecare corp alta textura. Au fost fundaluri de iarna, de depresie si de inconstienta pura. Alternau scene cu mine zambind sau bufnind in plans in masina. Nu a fost un tipar, ci munca celor de sex masculin de a ma face umana. Eu sunt o perfectionista. Ei au inteles si mi-au zambit subtil. Apoi s-au apropiat tot mai mult, dar am incercat sa neg distanta scazanda si am continuat sa vorbesc despre arta si perfectiune. Au apelat la sarut ca la o metoda de resuscitare, sa imi faca inima sa pompeze din nou acea idee numita sentiment (prost amplasata din punct e vedere fiziologic de altfel). Eu le-am spus: totul trece prin creier, iar ceea ce mangai tu acum nu este pielea mea fina. Ar fi un mod superficial de a-mi descrie corpul. Ceea ce simti sub degete sunt senzorii mei tactili coplesitit de frica de a ma sprijini de pieptul tau cand dansam. Nu vreau sa iti dai seama cat de mult imi accelerezi bataile. In timpul tangoului suntem doua electrocardiograme care se suprapun perfect cateva cantece.

duminică, octombrie 10, 2010

Art Nouveau

Ma intrebati curiosi de unde anume vin si ma blochez de fiecare data. Astazi trebuie sa imi incep povestea marturisind ca trec zilnic pe langa un anume bar, fie ca abia m-am despartit la semafor de zambetul unui tanar intimidat ca l-am vazut pierzandu-si palaria, fie ca pur si simplu ma bucur de liniste cand ma intorc tarziu spre casa. Noaptea vad mereu barbati imbracati in camasi albe, stand in fatza barului si fumand tigari aromate. Simt mereu nevoia sa cobor de pe bicicleta, sa ma indrept spre ei zambind, sa ma apropii de buzele lor doar ca sa le adulmec aroma tigarilor si apoi sa ma asez pe un scaun la bar si sa comand un pahar de vin rosu. Sa fiu imbracata in rochia neagra in care m-am indragostit acum un an, sa fie un fel de talisman si sa ma indragostesc din nou si din nou cand o simt alunecandu-mi pe piele. Sa fie atat de simplu sa ma indragostesc, incat sa fie nevoie doar sa cobor noaptea la barul cu muzica veche si sa comand un pahar de vin. As ajunge dependenta de vin rosu si ar fi nevoie de o mie de maini ca sa imi mai poata separa rochia de trup.

Candva m-am nascut din tango. Purtam o floare imensa in piept si ma gandeam cu jena cum il va incomoda pe cel care ma va invita la dans. Ne-am promis sa ne reintalnim in Buenos Aires, asa visam cand eram inca minora. Eram convinsa ca voi cutreiera toate serile de milonga si genunchii nu imi vor mai tremura. Pe aceea o numeam pasiune si era motivul pentru care ma asezam in fatza ecranului gol in fiecare miercuri, uneori si vineri si incepeam sa scriu. In acea epoca fericita ma renasteam continuu din tango si uite asa mi-am petrecut eu adolescenta, abandonandu-l pe domnul T. in fatza unei cafele ca sa imi pot purta pantofii de tango. Recunosc, il iubeam pe el in fiecare corp, fie ca era vorba de cel care mi-a numarat toate cutele buzelor pentru prima oara sau de cel care inca mai parcurge in paralel cu mine holurile facultatii, dar de care fug oricand vine momentul sa ne intersectam cursurile. Dar inca mai cred ca intr-unul dintre trupurile masculine care se plimba prin barurile de tango e si domnul T., poate ca de aceea pot transforma dansul uneori intr-o obsesie.

Nu demult m-am nascut dintr-o carte de psihologie. El statea in spatele unei perechi de ochelari negri cu rama groasa si vindea carti. A facut marea greseala de a zambi si a ma intreba de unde sunt. In acel moment eram pur si simplu din acel loc, renascuta atunci si inca in curs de constructie. Eram atat de sigura ca imi va tremura cardul in mana cand voi incerca sa imi platesc cartile, incat aproape ca blestemam soarta pentru eroarea initiala. As fi putut trai in continuare linistita, fara sa stiu de existenta lui de nu mi-as fi uitat psihologia cu cateva saptamani in urma. Intotdeauna am fost catastrofala cand vine vorba de matematica rudimentara, fie ca e vorba doar de numaratul cartilor la inceputul toamnei.
Imi amintesc cum eram hotarata sa parasesc localul cand s-a apropiat in sfarsit de mine si a zambit. Mi-a cuprins bratul, si-a lipit buzele de obrazul meu si mi-ai spus ca arat si miros exact ca o sarbatorita. Atat de mult iubeam lumea adunata in local si galagia din jur, pentru ca il obliga sa se apropie prea mult de buzele mele cand vorbeam. Eram convinsa ca in sfarsit imi voi estima in mod exact momentul si locul nasterii: 27 septembrie, doua perechi de buze intr-un bar plin de straini. Nu peste mult timp insa mi-am luat haina de la garderoba si am parasit singura barul cu barbati imbracati in camasi albe si fumand tigari aromate. Imi place sa cred ca mi-am descoperit in acel bar langa inca un domn T. locul nasterii, dar ca nu voi stii niciodata de fapt momentul exact in care ma voi indragosti din nou.



Multumesc Maya ca m-ai convins sa scriu din nou

joi, iunie 17, 2010

Sunt o cleptomana (II)

Si nici nu incerc sa ma vindec. Va intrebati care e sursa patologiei mele. Recunosc ca niciodata nu am vrut sa aflu, pentru simplul fapt ca ar putea exista un tratament. L-as refuza cu nerusinare, domnule doctor. Sunt un om bolnav de o memorie prea plina, umpluta pe cai neserioase, ilegale si puerile. Va rog sa intelegeti ca tot ce puteti scrie in istoria pacientului e ca am o meserie: fur trecutul si il implantez in propria memorie.
Mai puteti completa (si chiar va rog) si sexul: feminin, banuiesc ca ati remarcat asta dupa corset. Descendentele pe ramura feminina a familiei mi-au spus mereu ca barbatii sunt etichetati cu biblioteci si tutun, noi cu talii inchistate in funde, un nor de parfum fin si alte nimicuri fara de care lumea ar putea trai in continuare. Dar spuneti-mi, domnule doctor, fara corsete ce ar mai sfida legile anatomiei umane? Barbatii au fost proiectati cu sistem respirator intact, femeile cu talie si sani.
Tocmai din acest motiv fur corsete. Sunt o femeie de moda veche, inca mai cred ca a purta tricouri largi ar fi o amputare a feminitatii. Vedeti domnule doctor, nu pot decat sa fur hainele unisex din magazine si sa le inlocuiesc cu tot felul de dovezi ale unei feminitati extincte. Nu pot decat sa iubesc corsetele, in special pe cele din magazinele de antichitati si albume de familie.
Stiti de fapt care este problema mea? Ca nu posed, de fapt, niciun corset; le imprumut din trecut, imi construiesc amintiri dupa forma lor si apoi le returnez. Sunt mult prea defeminizata, am cearcane in jurul ochilor si nu m-am mai machiat de atatea zile. In schimb, ma inchid in casa si citesc tot felul de povesti fabuloase cum ca fiecare parte a corpului femeii ar avea de fapt o functie, alta decat sa umple corsete, manusi si palarii. Blasfemii pure. Niciun corset nu m-ar putea iubi cu asemenea povesti in minte.

Sa nu ma credeti superficiala. Eu fur multe lucruri practice, esentiale pentru omenire. In momentele de fericire, fur mese. Ziua imi intind cartile pe ele, dozele de suc si sticlele cu parfum. Seara adorm pe ele intre teancuri de literatura universala si ghiduri de neurologie. Am nevoie de mese largi ca sa imi pot intinde ambele maini si cu degetele sa le cuprind marginile. De obicei e vorba de masa altcuiva, dar cand acel cineva pleaca de acasa, eu o posed in mod stiintific si sentimental. Pe ea adorm crezand ca va cadea tavanul peste noi si va lua forma zambetului meu. Nu-l pot vedea pe Hesse imortalizat decat in dreapta mea, sub vopsea alba si ramasite de moloz. Am crescut mancand, citind si iubind tot ce poate fi asezat pe mese, de la furculita de creveti pana la trupul nud din atlasele de biologie. Si inca mai iubesc mesele, in special mesele altora.

Stiti de ce am venit la dumneavoastra, domnule doctor? Pentru ca simt din nou nevoia de a fura, va spun deja ca va vor diparea halatul si masa de operatie. O sa va imbrac haina si o voi stramta pe talie, apoi voi adormi asa pe masa intre urgente. Voi fi primul pacient care s-a lungit de buna voie in acea sala; stiu ca fericirea unei cleptomane ca mine nu poate fi amputata.


Multumiri pentru inspiratie si colaborare: Musettae
(deja miroase a menta, draga mea Andreea)

marți, iunie 15, 2010

Sa lasam sa cada cuvintele

Toate
Cuvintele mele sunt intortochiate
Si s-au imbatat.
Le vezi? Au cazut, s-au sculat.
Au vrut sa alerge si sa joace
Dar betia le-a pravalit incoace.

Eu nu caut frumusete, nu am avut niciodata ce face cu ea. Mi s-au stricat toate cuvintele estetice, buclele din jurul umerilor s-au desfacut si in loc de tocuri incalt pantofi josi si alerg toata ziua prin oras sau ma inchid in casa. Dintre pereti si carti de anatomie nu se astepta nimeni sa ies in lume frumoasa. Eventual obosita, nemachiata si defeminizata. Ceea ce ma incanta enorm. Nu va uitati pe strazi decat dupa estetic, gratios si feminin. Trotuarul e o imensa scena publica, strada o banda rulanta taiata de spectacole umane. Singurele bilete pe care le platim sunt hainele si benzina. Nimeni nu mai merge nud pe strada si prea putini sunt pedestri. Ne imbracam decent si ne urcam in autobuze, pe motociclete sau in fatza unui volan si ne numim oameni. Asta facem toti prin definitie: umblam pe trotuare cu spatele drept si pasul incordat sau privim in jur din ultimul rand al 32-ului sau din spatele unui volan.

Asta faceam toti. Daca problema sunt hainele, masinile si machiajul, atunci ma incui in casa pe o perioada nedeterminata si astept sa mi se altereze toate cuvintele: cele care ma definesc ca femeie, cele care pe hartie sunt lipsite de caligrafie si arata ca ale unui barbat, cele despre inima ca pompa de sange si pompa de irational, dar in special cele despre tine si despre frumos. Vreau sa ies din nou pe trotuar cu toate cuvintele pe care mi le cunosteai stricate si sa ma opresti cu ambele brate, cu o curiozitate adanca si o sete profunda de cuvant. Doar alterandu-mi toate cuvintele vechi pot deveni pentru tine din apa ambrozie.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

sâmbătă, iunie 12, 2010

Din nou si din nou...

Fac parte din acea categorie de oameni care nu crede in fericire pana nu simte nevoia sa tipe din cauza ei. In fatza oglinzii, in somn, cu o cafea cu menta in mana, trebuie sa simta fiecare celula ca sunt fericita. Sa mi se ridice fiecare fir de par si sa urle in aerul steril al incaperii. Sa mi se dilate pupilele si sa cred ca pot saruta toti strainii de pe strada pana cand aluneca si ultimul strop de fericire pe obrajii lor.
Ii vad pe atatia oameni trecand in liniste pe strada si ma gandesc ca viata e un film mut. Asteptam in liniste pe cineva sa inventeze sunetul. Clic. Din nou si din nou, pana cand linistea devine insuportabila. Clic.

vineri, mai 14, 2010

Adieu

Nu avem timp de vorbit. Buzele le folosim doar la sarut, desi ne iubim dupa un calendar, la ore fixe sau in perioade scurte, tot mai rapide si previzibile. Cand ma saruti o faci cu egoism; nu pentru ca vrei, ci ca sa nu iti fie dor mai tarziu, sa nu te uiti pe geam nestiind cum ar fi fost sa ma saruti in ploaie, sub acoperisuri inguste sau in intarziere. Sunt o parte din calendarul tau digital, am alarma proprie si reminder pentru joi la ora doua . Impart data cu inca o zi de nastere si o simulare, te impart pe tine intre cat mai multe mesaje si dedicatii diluate. De fapt ne diluam amandoi pana cand aleile pastreaza doar urme vagi ca am pasit sincron vreodata.
Sunt fragmentata in etichete de carti si dedicatii pe prima pagina, antetul lucrarilor, acte de identitate si mesaje. Trebuie sa ma adun seara din toate colturile camerei si sa ma reasamblez pe perna inainte sa adorm . Nu mai am timp sa fiu un singur om, nu mai am nici macar timp sa fiu in toate zilele de joi din calendarul tau. Poate ca a venit momentul sa imi mai amputez o identitate. Adieu.

sâmbătă, mai 01, 2010

BAC- balul atotcomentatorului Calinescu. George Calinescu, desigur.

Langa birou se aduna sticlele: sprite, apa plata,
o cana de cafea. In dreapta am un teanc de penare, strugurele si comentarii, in stanga un colt intreg format din coloane de carti. "Experienta razboiului este una necesara arhitecturii sale sufletesti", zice critica despre Gheorghidiu. Si eu ma aflu in plin razboi, in confruntare directa cu moartea pe mai multe fronturi: constient, pentru ca va pieri in curand efectul cafelei si voi reveni de unde am pornit, adica intr-un pat; fizic, pentru ca sunt la al treilea eseu scris (3 x 6 = 18 pagini, plus/minus 2 pagini); cerebral, pentru ca, ca orice "expozant al speciei" denumita elev, imi place sa cred ca examenele sunt un genocid impotriva ariei de memorie a creierului. Barbatul de pe coperta cartii "Das Leben der anderen" are fruntea incruntata si privirea nelamurita in directia mea. Ca si Ion, eu ma zbat intre Florica aka pasiunea sfasietoare pentru a sta in fatza unui suc si a privi Republicii, si Ana aka locul la facultate, pentru ca sase ani de facultate inseamna apoi "locuri si case si vite multe".
Foile dupa care imi mulez retelele neuronala au incetat de mult sa fie operele unor critici sau profesori. Ele sunt memorate, scrise si rostite de atatia elevi, incat si-au pierdut originile si au devenit o parte a literaturii populare.
"Opera eminesciana subliniaza imposibilitatea implinirii erotice a geniului". Va rog frumos, pe toti cei cu "masculin" scris in pasaport in dreptul sexului, sa imi evitati aria vizuala pana la sfarsitul lui iulie. Daca nu au unde sa imi fuga ochii in afara de "Plumb" si pixul nu are de ce sa-mi tremure in mana, poate am o sansa sa trec cu bine bacul.

Cu stima,
domnita Ruxand(r)a

miercuri, aprilie 28, 2010

**

N-am vorbit inca multa vreme, iar inceputul, dupa o indelunga framantare interioara, a fost o intrebare a mea, cu un zambet nedumerit de tot, emotionat.
-Asculta, si iar am privit-o uimit in ochii albastri, sfiosi, de ce mi te-ai dat?
M-a fixat si ea lung si nu mi-a raspuns, avea o liniste induiosata in privire, care ma tulbura.
Am venit peste cuta de cearsaf care se formase intre noi si ne despartea corpurile. O simteam si prin olanda, calda ca un trup de pasare.
Am zambit nedumerit.
-Mi se pare atat de ciudat ca mi te-ai dat. Spune-mi, ma iubesti?
-Nu...
-Atunci?
Din nou m-a invaluit cu privirea, ridicand pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se marise intr-un zambet intristat si trebuie sa spun, desi am vorbit despre el adesea, ca atunci intaia data mi-am dat seama de acel romb vag care-i incadreaza neasemanat de frumos gura indurerata cand surande.
-Nu stiu... n-as putea sa-ti explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul in mine...
-!?
-Traiesc intr-o lume atat de rea... neintelegatoare. Vocea ii parea inlacrimata. Si-a muscat usor buza de jos.
-!?
-O lume cupida, framantata de banuieli meschine... Gestul cam trasnit... asa cu voie buna... m-a cutremurat... Simteam ca trebuie sa-ti raspund cu ce e mai bun in mine...

(Camil Petrescu - Patul lui Procust pagina 264)

luni, aprilie 12, 2010

Clarificare. Sau stop joc.

Astazi a venit acasa ca de obicei: obosita de la munca, parul proaspat aranjat si intrebandu-ma daca am mancat ceva. Apoi i-am aratat ce am scris. Da, mama citeste ce scriu si ma sustine. Pana la o postare recenta la care a avut loc urmatoarea conversatie:

"Si eu care eram opt ore pe zi la munca, alergam cu tine la gradinita si apoi acasa. Vai ce imagine mi-ai creat.
Vrei sa sterg?
Nu, nu... dar totusi... vai."

Deci nu, nu a umblat vreodata prin sali intunecate de tango (sau prin alte spatii asemanatoare). Mama mea este o femeie respectabila, casatorita de cand lumea cu tata si habar nu are ce este aceea o mulineta, desi stie ce e caminarul pentru ca a fost cu mine la o lectie de dans. Cand tata lipseste din oras, noi doua impartim un fondue au chocolat, bilete la teatru, povesti din tinerete si ocazional o lectie de dans. Apoi imi amintesc ca mama e casatorita si nu de varsta mea, asa ca incetez sa o conving ca trebuie sa accepte invitatiile la dans si o duc la McDonald's ca sa ii amintesc ca a fost si ea candva copil. Sau cel putin am fost eu pe vremea cand s-a inventat McDonald's.
Mama mea poart o dunga foarte subtire de tus la ochi, tocuri inalte si stie ca nu exista picioare care ar arata mai bine in acei pantofi. Ii fur cerceii, imi ia bratarile. O invat sa foloseasca Google Maps, ma intreaba de ce am luat asa putin la bio. Si totusi are incredere in mine ca o sa invat temeinic candva. Nu are incredere in mine ca ma culc noaptea la ore decente, dar are incredere ca intr-o zi imi va veni mintea la cap.

Mama mea este perfect normala, imaginatia mea e cea cu probleme. Va multumesc de intelegere. Daca aveti nelamuriri, lasati un mesaj dupa semnal.

duminică, aprilie 11, 2010

Epilog

Cand ajung acasa, ma dezbrac mereu lent in fatza oglinzii ca sa memorez fiecare piesa.
Bluza: neagra, semidecoltata, cu o pata de fondue au chocolat si asezata la o masa in Bistro de l'Arte, in cealalta parte a camerei fatza de un pian la care un barbat cu o ocupatie perfect normala ziua canta in baruri seara. Cel mai bun barbat cu care poti imparti o incapere in centrul orasul pe ploaie.
Blugii: au parcurs cativa kilometri de piatra cubica, asfalt si salsa. Pentru ca ma declarasem inhibata si inchisesem dansul in scena din sala festiva a liceului de info unde ma schimbam in spatele cortinei inainte de curs. Intotdeauna intarziam, daca ajungeam la timp intotdeauna purtam fusta scurta sau ma lipeam de soba ca sa ma dezghet. Am resuscitat multe grade intre pasi de baza si vuelte.
Pantofii: era sa ii pierd cand m-am ridicat de pe scaun pentru ca primul dans e intotdeauna compromis. Pe acea melodie nu percep ritmul, imi tremura genunchii si incep sa cred ca paharul de martini care s-a spart ca sa mi se ofere dansul a fost poate un sacrificiu prea mare pentru ceea ce ofer la schimb: o semitragedie pe patru timpi.
Bratarile: in numar de patru, precedate de un ceas care merge inainte cu 21 de zile. Cu acele bratari am cantat "la multi ani". Cu fiecare margea care se rotea cand aplaudam si urlam cu o incapere intreaga de necunoscuti si doi semicunscuti ca te iubim.
Palaria: neagra, supradimensionata si cauza primei mele salsa in trei. E un miracol ca dupa o coma atat de lunga, m-am trezit intr-o noapte de aprilie, am dansat din nou si am spus adio. Adio inhibitie. Pot sta si singura in mijlocul atator oameni si sa nu simt ca cineva se uita. Adio frica, se anunta zile splendide in lipsa ta.

Pentru Iza. Bon anniversaire!