Eternul optimism

Raman singura in fatza cortinei si aplaud in continuare. Candva voi cobori cu dignitate si treptele acestei scene cu gandul ca inca mai exista speranta pentru notiunile invechite cum sunt corsetele si trandafirii. Cat timp mai pot tipa si zambi cand deschid cutia argintie cu piese din trecutul meu, imi pot juca in continuare rolul: ridicatul sprancenei, tremurul genunchilor, cartarea buzelor. Imi place sa cred ca nu exista un numar prestabilit de momente in care te judec naiv, in care imi este frica de primul pas al tandei sau in care distanta pana la prima fisura a buzei tale superiore devine neclara. Speranta mea e inventia persoanei a doua singular, a genului masculin si a esteticii irationalului.