**

N-am vorbit inca multa vreme, iar inceputul, dupa o indelunga framantare interioara, a fost o intrebare a mea, cu un zambet nedumerit de tot, emotionat.
-Asculta, si iar am privit-o uimit in ochii albastri, sfiosi, de ce mi te-ai dat?
M-a fixat si ea lung si nu mi-a raspuns, avea o liniste induiosata in privire, care ma tulbura.
Am venit peste cuta de cearsaf care se formase intre noi si ne despartea corpurile. O simteam si prin olanda, calda ca un trup de pasare.
Am zambit nedumerit.
-Mi se pare atat de ciudat ca mi te-ai dat. Spune-mi, ma iubesti?
-Nu...
-Atunci?
Din nou m-a invaluit cu privirea, ridicand pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se marise intr-un zambet intristat si trebuie sa spun, desi am vorbit despre el adesea, ca atunci intaia data mi-am dat seama de acel romb vag care-i incadreaza neasemanat de frumos gura indurerata cand surande.
-Nu stiu... n-as putea sa-ti explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul in mine...
-!?
-Traiesc intr-o lume atat de rea... neintelegatoare. Vocea ii parea inlacrimata. Si-a muscat usor buza de jos.
-!?
-O lume cupida, framantata de banuieli meschine... Gestul cam trasnit... asa cu voie buna... m-a cutremurat... Simteam ca trebuie sa-ti raspund cu ce e mai bun in mine...

(Camil Petrescu - Patul lui Procust pagina 264)

Clarificare. Sau stop joc.

Astazi a venit acasa ca de obicei: obosita de la munca, parul proaspat aranjat si intrebandu-ma daca am mancat ceva. Apoi i-am aratat ce am scris. Da, mama citeste ce scriu si ma sustine. Pana la o postare recenta la care a avut loc urmatoarea conversatie:

"Si eu care eram opt ore pe zi la munca, alergam cu tine la gradinita si apoi acasa. Vai ce imagine mi-ai creat.
Vrei sa sterg?
Nu, nu... dar totusi... vai."

Deci nu, nu a umblat vreodata prin sali intunecate de tango (sau prin alte spatii asemanatoare). Mama mea este o femeie respectabila, casatorita de cand lumea cu tata si habar nu are ce este aceea o mulineta, desi stie ce e caminarul pentru ca a fost cu mine la o lectie de dans. Cand tata lipseste din oras, noi doua impartim un fondue au chocolat, bilete la teatru, povesti din tinerete si ocazional o lectie de dans. Apoi imi amintesc ca mama e casatorita si nu de varsta mea, asa ca incetez sa o conving ca trebuie sa accepte invitatiile la dans si o duc la McDonald's ca sa ii amintesc ca a fost si ea candva copil. Sau cel putin am fost eu pe vremea cand s-a inventat McDonald's.
Mama mea poart o dunga foarte subtire de tus la ochi, tocuri inalte si stie ca nu exista picioare care ar arata mai bine in acei pantofi. Ii fur cerceii, imi ia bratarile. O invat sa foloseasca Google Maps, ma intreaba de ce am luat asa putin la bio. Si totusi are incredere in mine ca o sa invat temeinic candva. Nu are incredere in mine ca ma culc noaptea la ore decente, dar are incredere ca intr-o zi imi va veni mintea la cap.

Mama mea este perfect normala, imaginatia mea e cea cu probleme. Va multumesc de intelegere. Daca aveti nelamuriri, lasati un mesaj dupa semnal.

Epilog

Cand ajung acasa, ma dezbrac mereu lent in fatza oglinzii ca sa memorez fiecare piesa.
Bluza: neagra, semidecoltata, cu o pata de fondue au chocolat si asezata la o masa in Bistro de l'Arte, in cealalta parte a camerei fatza de un pian la care un barbat cu o ocupatie perfect normala ziua canta in baruri seara. Cel mai bun barbat cu care poti imparti o incapere in centrul orasul pe ploaie.
Blugii: au parcurs cativa kilometri de piatra cubica, asfalt si salsa. Pentru ca ma declarasem inhibata si inchisesem dansul in scena din sala festiva a liceului de info unde ma schimbam in spatele cortinei inainte de curs. Intotdeauna intarziam, daca ajungeam la timp intotdeauna purtam fusta scurta sau ma lipeam de soba ca sa ma dezghet. Am resuscitat multe grade intre pasi de baza si vuelte.
Pantofii: era sa ii pierd cand m-am ridicat de pe scaun pentru ca primul dans e intotdeauna compromis. Pe acea melodie nu percep ritmul, imi tremura genunchii si incep sa cred ca paharul de martini care s-a spart ca sa mi se ofere dansul a fost poate un sacrificiu prea mare pentru ceea ce ofer la schimb: o semitragedie pe patru timpi.
Bratarile: in numar de patru, precedate de un ceas care merge inainte cu 21 de zile. Cu acele bratari am cantat "la multi ani". Cu fiecare margea care se rotea cand aplaudam si urlam cu o incapere intreaga de necunoscuti si doi semicunscuti ca te iubim.
Palaria: neagra, supradimensionata si cauza primei mele salsa in trei. E un miracol ca dupa o coma atat de lunga, m-am trezit intr-o noapte de aprilie, am dansat din nou si am spus adio. Adio inhibitie. Pot sta si singura in mijlocul atator oameni si sa nu simt ca cineva se uita. Adio frica, se anunta zile splendide in lipsa ta.

Pentru Iza. Bon anniversaire!

Tango... c'est autre chose

Ne ciocnim in zona pieptului si declansam un cutremur in jurul axei. Intre noi e un gol care pulseaza in acelasi ritm cu ambele corpuri, suntem doar copii ale aceleiasi electrocardiograme. Cand dansam, ne apropiem atat de mult incat incep sa cred ca populatia orasului a mai scazut cu o unitate.

**

Cand eram mica, mama pleca de acasa inainte sa adorm. Recunosteam serile de tango dupa ochii ei: dunga neagra atingea grosimea maxima, apoi incepea sa descreasca in urmatoarele zile. Era un flux continuu in jurul ochilor mamei. Imi imagineza ca atunci cand era invitata sa danseze, acestia se dilatau de incantare si dunga parea mai subtire. O intrebam: de ce te machiezi atat? Imi zicea ca in jurul ochilor se aduna toata oboseala si fardurile trebuie sa o acopere. Ochii fug, si cine stie cu cine o sa danseze daca fiecare ochi se duce dupa voia lui. Dungile artificiale subliniaza si educa ochii sa caute o tanda, nu romante.
O intreb pe mama cand o sa imi imprumute si mie dunga neagra din jurul ochilor. Imi zice ca sunt inca mult prea tanara, ca n-are rost sa-mi stric tenul in sali intunecate, inconjurata de barbati pe care ii cunosti doar cinci cantece. Imi place sa cred ca tatal meu e intreaga istorie a tangoului, o discografie care ii dicteaza mamei ritmul caminarului si al mulinetelor in restul zilelor din saptamana, cand tusul din jurul ochilor isi urmeaza fluxul.
Vineri e ziua in care adorm pe sunetul placilor de vinil si al tango valsului.

***

Intotdeauna e intuneric in minte mea. "Nu gandi," imi zice el pe unul dintre cantece. Singurul lucru pe care creierul meu il mai poate procesa e durerea talpilor. Si zambetul incontrolabil, sunt probabil singurul om care zambeste cand i se explica tehnica. Astept sa ma declare cineva nebuna, sa zica "saraca fata, sigur nu intelege nimic, de aceea zambeste asa..." Nu inteleg absolut nimic cand dansez, dar nu eu trebuie sa gandesc in camera asta. Cei care poarta pantofi josi si camasi trebuie sa gandeasca. Tocurile doar se aud pasind si impingand podeaua; ele n-au fost cutate sa gandeasca.

****

Inspira, imbratiseaza si paseste. Amin.

Exhibitionism neuronal

noaptea
am o fantezie in care
iti desprind usor encefalul din ascunzatoare.
daca il desfasor, pot cuprinde cateva mii de oameni
toti dorm linistiti
acoperiti de gandurile tale

se fac sinapse intre vise
neuronii tai se incalzesc
prin corpurile care zac sub ele
fascicule fictive care se intind intre maduva proprie si un necunoscut
fasciculele sunt atat de dense
incat ar inconjura pamantul de n ori
am alerga cu totii catre centrii tai nervosi

deocamdata
suntem un singur stimul
urmarind cai ascendete catre vise diferite.
a-ti saruta sinapsele pe rand
ar dura probabil mult mai mult
decat prevazut in cartile de anatomie.