miercuri, decembrie 24, 2008

Testamentul detectivului Arthur

1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să atingi inocenţa. Şi mai trebuie vai, mai trebuie, să salvezi un brusture de la albastru!

2. Un scaun poate fi inima acelor, inima şinelor plutind în păcură — după-amiază cu ghiozdan zvîrlit sub pat — sau un măr, un măr prin care pot trece trenuri sticloase cu franjuri de frică la roţi. Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi-a zilei cu o femeie cărnoasă.

3. Undeva trebuie să ducă aceste cuvinte. Poate la funte de ceară pe-acoperişuri subţiri. Şi iată: pajişti cîrlionţate, vipere-n vînt, picături de aur pe şapcă de înger, fluturi înghesuiţi sub genunchii fecioarelor şi-acolo, departe, o spaimă imensă.

4. Mica mea pungă cu gînduri de veghe, mica mea cheie pentru desfăcut frica! Lîngă o pasăre de orez stă însuşi orezul. Iar faţa sîngeră de amabilitate. E vorba de faţa florilor, de faţa scîndurilor; e vorba de-un cîine ce muşcă crinii, iar crinii turbă şi sfîşie marginea glastrei şi urechea unei doamne-n baticuri, o, numai baticuri, cu sînii de pluş paraşutat.

5. Ce bizare sînt uneori cărămizile! Ele urcă pînă sub streşini, trec din perete-n perete cu teamă! Şi-ntre ele e ceva definit: poate nisip, poate picioare de flutur, poate amanţi ucişi cu beladonă. Iar mai tîrziu ele crapă! Odăi desfăcute nu-s, cu miezul vizibil, cu sîmburi de oameni superbi.

6. Fără linişte, prin ganguri vechi, la ora tîmpită de-azur a amiezii, cînd se încarcă butelii de aragaz şi sufletul cade pe rochii întinse în curţi; fără linişte, în faţa vitrinelor cu lumînări arse de ceară, pe lîngă casele cu uşi de untdelemn, printre nenii cu moartea la butonieră, o, mai ales printre femei (ciudatele oşti adormite în mers) intrate-n ciorapi de mătase ia la coapsele lor fără linişte...

7. Veniţi să vă spun de sînge! E cerul meu din pătlagini, e sufletul vechiului guşter trecînd peste-o fată de smirnă. Amin! Uit să vă spun despre carne. E marşul furnicii prin zahăr, stamba întinsă pe şolduri. Amin!

8. Un om ce bate crini subţiri cu ciocanul în scînduri, ce prinde fîntînile albe de frunze, ce-şi lasă gîndul în stîlpii frumoşi şi eră de lucirea liniilor ferate, un om fără iubire, fără tristeţe, a surîs.

9. Vom juca biliard cu săruturi. Vom flutura-n evantaie subţiri, abia clătinate de-o mînă, vom fi transparenţi. Apoi, nedumeriţi de hainele noastre cu nasturi ucişi în tafta, de tot ce se întîmplă în case, vom risipi regrete din vechile noastre vate. Cîte promisiuni, o, cîte saltele de lene sub suflet! Şi la urmă doar fuga de aceste cuvinte sălbatice...

10. Prins între rochii scrobite sufletul meu povesteşte. Despre fîntîna uitată-n dovleci. Despre-un gard de leaţuri subţiri, cînd roabele-s triste. Prin răsuflătorile beciului se preling rîme de unt slăjit. În cristale scîrţîie poarta numai de umbră ştiută. O femeie îşi spală părul în ceai făcînd ziua să treacă.

11. Dulapuri, mari mistere ale copilăriei, flaute pline cu ceşti. O, zahărul cubic ce-mbată, o, rafturile voastre obscure, dulapuri adînci, cu cotloane de brînză, pline de spaima gîndacilor (ei, lenţii, ovalii, amorfii). Dulapuri, nări moi ce ne-absorb în pereţi, nu sîntem pentru voi decît un parfum? Uşile-acestea de apă, sertarele tremurătoare, nu se închid din cauza sînilor tăi prea albi! Dulapuri de iarbă! Cui să dăruiesc un buchet de mînere de-alamă?

Emil Brumaru

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu