Punct.

Ma uit la ceas si zambesc. Nu e un zambet stupid, e un zambet moale, ca o piersica frageda ce se lasa usor sub apasarea degetelor. O piersica-frageda, usor rosiatica, cu puf timid ce-ti vine sa-l atingi usor, sa plutesti cu buricele deasupra lui si sa-i simti suflarea. O piersica stricata caci un zeu se plictisea prea tare si m-a gasit inca treaza tarziu in noapte. Si m-a stricat. Mi-a dat un zambet vag, precis conturat- simt prea bine cum mi se incordeaza doar pometii, ochii raman calmi adapostind ratiunea, in timp ce tamplele se-aprind treptat. Nu ma rostogolesc, doar stau linistita intr-un bol citron de plastic pe rotite si ma uit la ceas. Nici macar nu numar secundele- secundar nu vad, minutarul se misca prea incet si timpul tare n-as vrea sa treaca. O piersica stricata, obiectul amuzamentului unui zeu ludic. Abia acum imi dau seama ca nici nu stiu cand m-a gasit tocmai pe mine, pesemne ca demult, caci ferma, rece si distanta am fost odata...

Zambest tremurandu-mi puful si ma uit la ceas. Ticaie. Ii aud secundarul, l-or fi ascuns cand a fost asamblat, sa nu se-ndragosteasca si sa sara de pe orar. Stiau ei prea bine cat de tare-mi plac brunetii inalti, subtiti ca trasi prin ac ce cu gratie si cu viteza se-nvart neincetat in jurul aceluiasi punct mic si negru si totusi nu se-mpiedica. Pana ii privesc. Se-ntimideaza toti, se inrosesc si fug mai repede, reprede si si mai repede, pana ce sar de pe elipsa roz cu o girafa si un pinguin si ma inteapa drept in ochi. Si acum imi dau seama cati zei s-au plictisit de mine si de ceasuri, si ne-au stricat pe amandoi si ne-au dat cap in cap sa ramanem pe vecie o stafie a unei vieti banale. Ce-a fost e dus si nu va mai fi. Punct.