Fara oglinzi

Scenariul scris linie cu linie in amintire zilelor de week-end si de vacanta, a zilelor de joi si de duminica, a zilelor in care ora 22 nu mai face fatza, era jucat din nou. Incredibil, acelasi inceput, alt sfarsit, unul in care permisunea vine pe un norisor alb si iti cade in palme ca un bilet cinema adus de vant. In loc sa fiu fericita ca am obtinut acel prinvilegiat 00, am inceput sa-mi amintesc. Si vedeam din nou scena in care mi se zicea "nu" din cauza orei, "nu" din cauza omului, "nu" din cauza prostiei proprii.

Si a fost odata ca niciodata...
O masa, un suc si o imagine. Si eu, asteptand acel ceva. Un dans. Unul pasiv, unul in care eu contemplez in timp ce altii habar n-au ce gandesc eu sau cum arata dansul lor. Ei danseaza si gata, nu vad ce se intampla mai departe de el-ea, nu-i intereseaza si nici n-o sa-i intereseza cat timp muzica se aude. Nu exista oglinzi in care sa te uiti, exista semintuneric si un partener ca sa nu vezi.

Suntem jucarii stricate de zei plictisiti si unul dintre ei chiar nu ma placea in momentul ala, caci m-a lasat singura intrebandu-ma cum as arata eu in locul celor ce dansau. De paradox mi-am dat seama abia cand am plecat. Se anuntase concurs, premiu o sampanie, participanti niet. And then it hit me: gandesc total aiurea. Cei pe care i-am admirat de atatea ori nu detin raspunsul si putini cred ca-l cauta sau l-au gasit cu adevarat Nu e vina lor, e vina cladirilor. Da, a cladirilor- a salii de la Info unde merg la curs, caci steagul de pe perete, oricat de patriotic ar fi el si oricat de des s-ar spune "baieti fatza la steag", nu reflecta ce se intampla in cei cativa metri patrati; e vina cluburilor care au pereti asfixiati de postere si canapele care nu reflecta decat viata pasiva a cladirii.

Dansul e o lume fara oglinzi. Doar una deformata, cu sexul schimbat si unduirile complementare ce te lasa sa te agati de ea si sa te uiti in ea prea putin.