A fost ce a fost, si punct.

Sa jucam biliard cu sarutari. Eu la un capat al mesei, tu la altul. Stam ascunsi si doar ochii ni se vad. Si parul, ah da, dar totusi, ochii, ai tai albastri, ai mei verzi. Si asteptam. Sa sparg eu, sa spargi tu. Gadilam cu genele haosul si asteptam sa urle. Ale tale lungi, ale mele mov. Clipim accelerat, uitam de ochi si dam din pleoape pana la extaz. Ametim si ne lungim pe jos. Ma iei de mana si imi zici "dar totusi... esti departe iar...".

Sa jucam biliard cu sarutari. Eu la un capat al mesei, tu pe-o latura. Te uiti la geamuri, doar la ele, sunt geloasa. Ma uit la tine insistent, poate poate te destepti. Dar tu nu, geamuri si atat. Sunt trei, ele, eu una. Ma duc sa vad ce te-a atras. Afara-i noapte, asa stiam, si totusi cea din mijloc... lumina! O fi lampa, oi fi eu, om fi noi, m-o fi imbatat tutunul tau... Si imi apropiu ochiul de ea geloasa, ce lumina, ce ceata, vreau afara, vreau sa vad si sa sfasii cu unghiile ce te-a hipnotizat. Era o ceata verde ce se-ndesea cand m-apropiam. Am dat cu ochiul de al meu si l-am spart... ce bine! In lumea asta mica, m-as sinucide doar de gelozie....

Sa jucam biliard cu sarutari. Eu la un capat al mesei, tu langa mine. Sufli usor peste mana mea. Sa ma bruiezi, sa ma distragi, sa ma pierd in guma ta de capsuni... Am mai ramas doar noi, doua opturi ce se bat pe gura opusa, ce se sufoca in tutun si vanilina. Cu manta, simplu, fault, reguli, pe toate le-am sufocat. Am dat foc cuvantului alb, fara numar, fad, cu care te tot loveam timid si-mi raspundeai. Doua opturi, atat. Negre ca si noi, ca si intunericul din jur. Bezna. Te aud zambind, schitand mut cu limba "ai castigat". Dupa atatea jocuri, iti zambesc din nou: "Egal". Ce-a fost apoi, demult uitat...

"Tangoul care s-a învechit..."

"Caipirinha... Caipiroska!" ne recomanda cu nonsalanta ridicand ochelarii din meniu. Ridic o spranceana la el si ne intoarcem amandoua spre chelnerita: " Cu portocale, aveti?" Se stramba la meniu si cateva secunde e liniste. Pesonajul 1 devine impacientat. "Aveti?". Chelnerita se mai incrunta o fractiune de secunda si brusc isi aminteste ca intr-adevar a vazut prin tinerete asa ceva scris la ingrediente. "Bun, atunci cu portocale rosii." "N-avem, ne pare rau." "Atunci sa fie simplu." Specimenul 2, mai mult noroc, "cu mere?", zice ea si si primeste prompt un raspuns afirmativ. Suntem oameni simpli, domle, unii oraseni, altii de pe la tara, dar cine-si permite- adica cine n-are nenorocul sa conduca sau sa ia medicamente, ca sa ramanem in poveste- cocktail, doar e joi seara si mai e si Craciunul!


Insa un pahar cu un lichid umplut cu gheata si ornamentat cu menta nu te poate tine pe niste tabureti de piele la infinit, pe noi in niciun caz. Cand am sosit ne-au cazut fetele si miram-as de nu s-o fi impiedicat pe scari tipul de la intrare de la cati oameni s-au uitat urat la el. "E petrecere de Craciun. Salsa nu se tine nici saptamana asta, nici saptamana viitoare. Oldies." Se auzea o colinda traditionala care ne panicase brusc. Peste o ora, tinand cu manusile negre de epoca un pai am cunoscut cu amuzament reflectia si razbunarea- grupuri de intermediari si avansati oprindu-se exact ca noi la intrare si uitandu-se exact ca noi dezolati in gol. Si exact ca noi au intrat buimaciti si s-au asezat la o masa, inca pierduti in gandul de a pleca. Dar de plecat, unde?

Ce a urmat e o poveste veche de cand lumea. Tot ce-au vrut eroii rasfatati ai dansului s-a intamplat. Nici nu stiu exact ce anume, caci m-am trezit alunecand printre mese intr-un pas necunoscut, dar totusi pas de deux. Tot salsa, tot bachata, tot discofox a fost, un melange cu mireasma invechita. Tot trei fete jucand viitorul in baie pe foarfece, ca un ingeras si un dracusor ce stau pe cate un umar al condamnatului ce ar vrea sa faca primul pas, dar parca-i timid saracul si apoi mai e si fata. Si apoi s-a intamplat.

Tango. Nici al meu, nici al tau. Al nostru. Un tango pierdut in noapte, ratacit printre vibratii prea bruste, prea reci, prea violente. Un tango inghesuit printre atatia naivi si nepasatori. Dar nu conta, nici ce era in jur nu mai stiu- ceata rarefiata, atat. Degeaba as zice ca a fost acel tango din "Parfum de femeie" pe care il am in cap de ieri pe vremea asta, caci as minti- miracolele sunt pentru copii, noi ne infruptam cu realitate. "Cand te vad imi vine sa dansez tango cu tine..." Melancolic s-au apropiat piepturile si au alunecat degetele si iar m-am simtit vinovata pentru toti pasii pe care nu i-am facut, pentru cei pe care i-am facut prea brusc si cei care s-au apropiat prea tare. O fi intotdeauna vina mea, o fi dansul sadic, cu o tenta ascunsa de misoginism, oi fi gandind prea mult? Apoi am alunecat aproape nesimtit in bachata, discofox si in nedefinire, cu doar o esarfa rosie drept martor. Ce-a fost si ce ar mai fi trebuit sa fie, doar ea stie, esarfa ce ne-a departat, ne-a cuprins si s-a incolacit lasciv in jurul taliilor si a gaturilor.

Tot ce am mai constientizat a fost realitatea atingandu-ma pe umar si luand forma unui ceas. Venise timpul precum promis sa ma transform inapoi intr-un pastel ce sta cuminte pe o masa si asteapta sa fie ridicat, sa alunece pe corp strain si sa dea nastere necunoscutului. Am luat totusi inainte un ultim rol, poate cel mai lucid din seara asta. Cenusareasa ce si-a uitat din prea mult zambet si prea multe ceasuri manusile. Si povestea avea dreptate, n-ar fi trebuit sa se intoarca, ar fi trebuit sa le lase pe ele sa se intoarca la ea. Dar femeia azi e emancipata, grabita si lucida. S-a invartit in loc si a fugit dupa ele si s-a intors cu ochii mai deschisi decat atunci cand venise. Ce s-a intamplat ii e dedicat dragei Patratzel, ingerasul de pe umarul meu care m-a avertizat de atatea ori ca ma bate daca nu ma trezesc. Si manusilor... daca Patratzel ar fi fost saten, ar fi luat forma unor manusi negre ce poate prea mult adevar, prea devreme detin.

Restul e poveste.Intreaga zi mi-a curs pe ritm de tango si acum imi rasuna in minte cel al lui Gica Petrescu. Jumatate din fata zambeste, cealalta ridica o sprancean. Imi sterg machiajul, desfac parul, ma apropi de oglinda si tin in mana esarfa. Doar ea a mai ramas dintr-un tango de-o noapte.

Punct.

Ma uit la ceas si zambesc. Nu e un zambet stupid, e un zambet moale, ca o piersica frageda ce se lasa usor sub apasarea degetelor. O piersica-frageda, usor rosiatica, cu puf timid ce-ti vine sa-l atingi usor, sa plutesti cu buricele deasupra lui si sa-i simti suflarea. O piersica stricata caci un zeu se plictisea prea tare si m-a gasit inca treaza tarziu in noapte. Si m-a stricat. Mi-a dat un zambet vag, precis conturat- simt prea bine cum mi se incordeaza doar pometii, ochii raman calmi adapostind ratiunea, in timp ce tamplele se-aprind treptat. Nu ma rostogolesc, doar stau linistita intr-un bol citron de plastic pe rotite si ma uit la ceas. Nici macar nu numar secundele- secundar nu vad, minutarul se misca prea incet si timpul tare n-as vrea sa treaca. O piersica stricata, obiectul amuzamentului unui zeu ludic. Abia acum imi dau seama ca nici nu stiu cand m-a gasit tocmai pe mine, pesemne ca demult, caci ferma, rece si distanta am fost odata...

Zambest tremurandu-mi puful si ma uit la ceas. Ticaie. Ii aud secundarul, l-or fi ascuns cand a fost asamblat, sa nu se-ndragosteasca si sa sara de pe orar. Stiau ei prea bine cat de tare-mi plac brunetii inalti, subtiti ca trasi prin ac ce cu gratie si cu viteza se-nvart neincetat in jurul aceluiasi punct mic si negru si totusi nu se-mpiedica. Pana ii privesc. Se-ntimideaza toti, se inrosesc si fug mai repede, reprede si si mai repede, pana ce sar de pe elipsa roz cu o girafa si un pinguin si ma inteapa drept in ochi. Si acum imi dau seama cati zei s-au plictisit de mine si de ceasuri, si ne-au stricat pe amandoi si ne-au dat cap in cap sa ramanem pe vecie o stafie a unei vieti banale. Ce-a fost e dus si nu va mai fi. Punct.

Dar tie?

Am intors sticlele in jos. Otetul s-a varsat. Uleiul a inceput sa alunece lenes de-a lungul peretilor si somnoros sa picure pe blat. Acetona s-a razbunat- mi-a decolorat cu nonsalanta manuta galbena de catifea pe care sed duminica cu o pipa in mana si privirea-n tavan. Parfumul si-a pierdut capacul, biluta aurie in care se-agita marea de cirese si ghimbir. Doar mierea n-a patit nimic- zaharisita cum era, mi-a ras in fata. Am rupt filele si le-am reasamblat. Ce, doar cromozomii au dreptul sa se-nvarta si sa se ciupeasca, pana ce nu mai stie nimeni ce a fost si ce va fi? Diploma, acum lucrare, una de tehnologie- ce vremuri, ce injuraturi, ce mici eram pe-atunci... Matematica si fizica le-am aruncat direct la cos- prea m-au enervat, si ele si pseudoDEXurile de mii si mii de pagini de algoritmi si integrale, patrate dubioase si delte. Scrisoarea am lasat-o, mi-a fost mila! Saracuta n-are nicio vina, expeditorul n-o stiut ca donsoara-i logodita...

Creioanele, pastelurile, grafitul si carbunii, i-am tocit pe toti. Peretii dau sa cada de atatea pagini foileton, podeaua a crapat sub personajele hilare, dezaxate, geamul s-a spart- m-am sprijinit prea tare cand sa-l scrijelesc si a cedat. Unul singur a ramas, neghiobul- un pastel oranj, s-a suit pe lampa imi rade din penaj.

Dar tie ce sa-ti fac? Sa te sufoc su sarutari, sa te innec in parfum, sa te strivesc sub casmire si safire? Sa-ti dau o palma, s-arunc cu cartea in care m-ai inselat- cu o bruneta, ca era frumoasa, nu neg, dar vorbitul maica strica multe, sa intep cu cornete de hartie copilul furios din tine?

Ma uit la tine si tac. Ce-oi vrea, numai tu stii. De mult timp ma tot chinui sa te inteleg si parca si mai mult ma pierd. Te las, iti zic adio! Ne vedem in cercul al optulea, undeva intre bolgia intai s-a doua caci amandoi suradem in pacat.

Ninge. Atat.

Departe ninge. Ninge, atata tot. E doar apa, picaturi mari si pufoase care se umfla in acelasi ritm cu ceata. Daca ceata ar fi un balon, un balon de guma de mestecat...

A fost odata o fetita.
O chema simplu, Mafalda. Purta zilnic o uniforma neagra cu bleumarin- mergea la scoala, zi de zi, totusi traia intr-o lume frumoasa Mafalda noastra - doar soare, caldura si un ciel bleu in care briza moale impletea suvitele blonde si le innoda . Mafalda iesea din cladirea indesata cu banci, table si figuri inguste, nascute parca demult cu cate o pereche de ochelari cu lentile supradimensionate, subtiri cu o rama mata, deseori neagra, rareori olive, si aluneca pe bara cojita a intrarii elevilor ca de obicei, cu capul indesat de ganduri goale si, practic, neuroni inactivi. S-au trezit cei senzitivi cand a lovit pamantul si si-a rupt strampii. Mafalda s-a inrosit la fata, nuanta i s-a intensificat pana a inceput sa-i tremure tot corpul si a urlat.
Urlatul n-a omorat pe nimeni in lumea asta(nu inca, oricum). Mafalda a scos de sub sortul uniformei un tub lung, turcoaz, a desurubat dopul si a suflat. Si-a suflat toti nervii intr-un balon alb, translucid, instabil ce tremura ca ea. Si a suflat cat a suflat pana ce tot orasul era prizonierul balonului gelatinos. Cu ultimul graunte de stres a sarutat balonul ce, intimidat, a inceput sa se descompuna si sa se scuture pe case, oameni si furnici.
Mafalda a inceput sa rada ca o salvare. Si a simtit ca ii e frig. N-a mai strigat nino, nino. Ger. ger graia. A tacut o secunda, s-a scarpinat in cap, si-a incruntat fruntea si a reinceput sa aplaude : ninoger, ninoger. ninoger, pana si-a primit un bulgare in cap si a tacut.

Poate ca Mafalda iar n-a nimerit sfarsitul scarilor si sufla deasupra noastra, mai nehotarata ca niciodata. Ninsoarea a stat. Cine o fi dand cu bulgari dupa Mafalda, habar n-am. In orice caz, ma duc sa-mi fac o ciocolata calda. E prea frig si prea gol in jur, ceasul ticaie prea regulat si bateria sta sa se termine din nou.

Ia uite. Ninge.

Fara oglinzi

Scenariul scris linie cu linie in amintire zilelor de week-end si de vacanta, a zilelor de joi si de duminica, a zilelor in care ora 22 nu mai face fatza, era jucat din nou. Incredibil, acelasi inceput, alt sfarsit, unul in care permisunea vine pe un norisor alb si iti cade in palme ca un bilet cinema adus de vant. In loc sa fiu fericita ca am obtinut acel prinvilegiat 00, am inceput sa-mi amintesc. Si vedeam din nou scena in care mi se zicea "nu" din cauza orei, "nu" din cauza omului, "nu" din cauza prostiei proprii.

Si a fost odata ca niciodata...
O masa, un suc si o imagine. Si eu, asteptand acel ceva. Un dans. Unul pasiv, unul in care eu contemplez in timp ce altii habar n-au ce gandesc eu sau cum arata dansul lor. Ei danseaza si gata, nu vad ce se intampla mai departe de el-ea, nu-i intereseaza si nici n-o sa-i intereseza cat timp muzica se aude. Nu exista oglinzi in care sa te uiti, exista semintuneric si un partener ca sa nu vezi.

Suntem jucarii stricate de zei plictisiti si unul dintre ei chiar nu ma placea in momentul ala, caci m-a lasat singura intrebandu-ma cum as arata eu in locul celor ce dansau. De paradox mi-am dat seama abia cand am plecat. Se anuntase concurs, premiu o sampanie, participanti niet. And then it hit me: gandesc total aiurea. Cei pe care i-am admirat de atatea ori nu detin raspunsul si putini cred ca-l cauta sau l-au gasit cu adevarat Nu e vina lor, e vina cladirilor. Da, a cladirilor- a salii de la Info unde merg la curs, caci steagul de pe perete, oricat de patriotic ar fi el si oricat de des s-ar spune "baieti fatza la steag", nu reflecta ce se intampla in cei cativa metri patrati; e vina cluburilor care au pereti asfixiati de postere si canapele care nu reflecta decat viata pasiva a cladirii.

Dansul e o lume fara oglinzi. Doar una deformata, cu sexul schimbat si unduirile complementare ce te lasa sa te agati de ea si sa te uiti in ea prea putin.

Testamentul detectivului Arthur

1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să atingi inocenţa. Şi mai trebuie vai, mai trebuie, să salvezi un brusture de la albastru!

2. Un scaun poate fi inima acelor, inima şinelor plutind în păcură — după-amiază cu ghiozdan zvîrlit sub pat — sau un măr, un măr prin care pot trece trenuri sticloase cu franjuri de frică la roţi. Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi-a zilei cu o femeie cărnoasă.

3. Undeva trebuie să ducă aceste cuvinte. Poate la funte de ceară pe-acoperişuri subţiri. Şi iată: pajişti cîrlionţate, vipere-n vînt, picături de aur pe şapcă de înger, fluturi înghesuiţi sub genunchii fecioarelor şi-acolo, departe, o spaimă imensă.

4. Mica mea pungă cu gînduri de veghe, mica mea cheie pentru desfăcut frica! Lîngă o pasăre de orez stă însuşi orezul. Iar faţa sîngeră de amabilitate. E vorba de faţa florilor, de faţa scîndurilor; e vorba de-un cîine ce muşcă crinii, iar crinii turbă şi sfîşie marginea glastrei şi urechea unei doamne-n baticuri, o, numai baticuri, cu sînii de pluş paraşutat.

5. Ce bizare sînt uneori cărămizile! Ele urcă pînă sub streşini, trec din perete-n perete cu teamă! Şi-ntre ele e ceva definit: poate nisip, poate picioare de flutur, poate amanţi ucişi cu beladonă. Iar mai tîrziu ele crapă! Odăi desfăcute nu-s, cu miezul vizibil, cu sîmburi de oameni superbi.

6. Fără linişte, prin ganguri vechi, la ora tîmpită de-azur a amiezii, cînd se încarcă butelii de aragaz şi sufletul cade pe rochii întinse în curţi; fără linişte, în faţa vitrinelor cu lumînări arse de ceară, pe lîngă casele cu uşi de untdelemn, printre nenii cu moartea la butonieră, o, mai ales printre femei (ciudatele oşti adormite în mers) intrate-n ciorapi de mătase ia la coapsele lor fără linişte...

7. Veniţi să vă spun de sînge! E cerul meu din pătlagini, e sufletul vechiului guşter trecînd peste-o fată de smirnă. Amin! Uit să vă spun despre carne. E marşul furnicii prin zahăr, stamba întinsă pe şolduri. Amin!

8. Un om ce bate crini subţiri cu ciocanul în scînduri, ce prinde fîntînile albe de frunze, ce-şi lasă gîndul în stîlpii frumoşi şi eră de lucirea liniilor ferate, un om fără iubire, fără tristeţe, a surîs.

9. Vom juca biliard cu săruturi. Vom flutura-n evantaie subţiri, abia clătinate de-o mînă, vom fi transparenţi. Apoi, nedumeriţi de hainele noastre cu nasturi ucişi în tafta, de tot ce se întîmplă în case, vom risipi regrete din vechile noastre vate. Cîte promisiuni, o, cîte saltele de lene sub suflet! Şi la urmă doar fuga de aceste cuvinte sălbatice...

10. Prins între rochii scrobite sufletul meu povesteşte. Despre fîntîna uitată-n dovleci. Despre-un gard de leaţuri subţiri, cînd roabele-s triste. Prin răsuflătorile beciului se preling rîme de unt slăjit. În cristale scîrţîie poarta numai de umbră ştiută. O femeie îşi spală părul în ceai făcînd ziua să treacă.

11. Dulapuri, mari mistere ale copilăriei, flaute pline cu ceşti. O, zahărul cubic ce-mbată, o, rafturile voastre obscure, dulapuri adînci, cu cotloane de brînză, pline de spaima gîndacilor (ei, lenţii, ovalii, amorfii). Dulapuri, nări moi ce ne-absorb în pereţi, nu sîntem pentru voi decît un parfum? Uşile-acestea de apă, sertarele tremurătoare, nu se închid din cauza sînilor tăi prea albi! Dulapuri de iarbă! Cui să dăruiesc un buchet de mînere de-alamă?

Emil Brumaru