A fost. Intermezzo.

Poate cea mai grea parte din a fi om e sa accepti ca, fundamental, niciunul dintre noi nu e diferit. Intotdeauna va exista un inainte si un dupa fiecare eu, la fel cum fiecare dintre euri va trece prin toate cele trei etape ale incrucisarii destinelor. Prefaza, cand individul nu are alta activitate mai buna decat sa isi distraga atentia cu lucruri minore in timpul eternei asteptari ca ceva sa se schimbe. La un moment bine fixat (desigur, dupa reguli pe care inca nu reusim sa le descifram) incepe si intermezzo-ul, adica perioada limitata in care buzele personajului principal isi lasa mirosul pe fularul tau si toti neuronii iti sunt asediati de imaginea, sunetul si aroma lui. Aceea este perfectiunea, frumusetea pura sau arta de a reconstrui din doua programe zilnice seci un intreg oras.
Si in sfarsit postfaza sau dezindividualizarea. Nimic nu se termina, ci se reia acelasi cadru cu mesajele si buzele tipice, dar cu un actor schimbat. Negare, furie, negociere, depresie si, in sfarsit, acceptare a faptului ca niciunul dintre noi doi nu e unic, ca tu vei cobora pe Muresenilor cu o alta ea, iar eu imi voi debanaliza serile cu un alt domn X. Niciodata nu suntem singuri, ci doar nu stim exact cine e langa noi.