Amintirea unui apus de soare

Drumul pare lung, e deja seara si imi aduc aminte de prima data cand am urcat cele zece trepte si am stat in fata usii ascultand muzica. Era una dintre acele zile apuse de septembrie in care te indragostesti, sau poate doar iti dai seama ca dupa usa aceea te asteapta ceva. Acum pasesc cu o oarecare frica pe trotuarul marginit de vitrine si fast-fooduri, prind curaj amintindu-mi de cea din septembrie, hotarata sa se remarce sau poate hotarata pur si simplu, cea care zambea cand i se adresa un compliment sau un simplu buna seara, domnisoara.

Intotdeauna imi rasare cineva in cale, un necunoscut care a calcat parchetul antic inaintea mea. Grabesc pasul sau il raresc, niciodata nu pot ajunge la timp, pe ceasul meu sta scris prea tarziu sau prea devreme, pe frunte-mi contratimp. Curtea liceului e plina de masini, elevii zilei ce isi ascund pe gang tigara s-au transformat in motoare manjite de noroiul rutinei si abandonate de-a lungul zidurilor interioare. Intru pe gang si imi revine frica, incerc sa imi inghet expresia in nepasare inca 30 de secunde pana cand voi deschide usa si voi putea plage sau zambi usurata de una singura. Ma apropii de colt si imi imaginez cum iti aluneca degetele de-a lungul bratului ei stang, cum ii saruti buzele rose intr-un film mut la care s-au incuiat usile intocmai ca sa nu pot fugi de sfarsitul persiflant. Dar drumul se termina, e o seara de iarna in care pustiul rasuna vag in lumina coridoarelor abandonate si a lampilor curtii interioare.

Cele zece scari si sunetul clantei metalice ma abandoneaza unui coridor al pasilor orbi ce urca de-a lungul unor geamuri nude. Haosul se scalda in fadele raze ale lunii, un haos al scaunelor de lemn cu tapiserie roasa, un haos care dezamageste ochiul copilaros al celui ce a deschis usa asteptand banchetul.

O a doua usa duce la scena izolata printr-o cortina olive candva, azi avand aerul unui teatru ce-si respira ultimele fire de praf inainte ca timpul sa-i descompuna masca in liniste si oglinzi. O amintire atat de veche, Patratel si cu mine intarziind ca de obicei, razand cu Eva printre tocuri si dantele. Eram mici si visatoare, ne invaluiam in voie buna si porneam. Azi scena e speranta, locul in care cizmele si costumele sunt abandonate pentru fuste largi, pantofi si teatru in doi. Uneori ramane cortina usor desfacuta si ii privesc pe incepatori... cate vise ni se scurgeau printre gene, cati pasi gresiti ne-au facut gleznele sa tremure.

In final pasesc in sala fada, bordata cu scaune aidoma celor de pe coridor, cu o soba de care imi lipesc trupul in serile depresive de iarna si un steag in loc de oglinda. Imi amintesc cand ne-am reintalnit in fata mesei de care te sprijineai studiind cursantele, m-ai cuprins cu un brat cu aceeasi masca de aroganta si ti-ai sprijinit buzele cu un moment mai mult decat era necesar pe obrajii mei rositi, si tu, si eu alunecand spre colturile zambetelor. Ma lasai sa sper, in bratele tale eram o marioneta care nu simtea ca sforile i s-au rupt.

Si uite ca am ajuns aici, cinci luni mai tarziu si exact cum mi-ai prezis: dansand tango, cel putin incercand, caci la finalul orei a pornit melodia de salsa si umerii, soldurile mele au uitat complet de distanta si respingere.

Abia acum imi dau seama de ce scriu, ca sa iti spun ca distanta m-a facut sa ma indragostesc de umbra ta. Caci doar atat mi-ai fost, un etre invaluit in aroganta caruia doar o data am reusit sa ii cuprind esenta. Poate reusesc astfel sa-ti multumesc- din cauza ta si-a unui tango de vara am intrat in sala asta si mi-am schimbat pasii. Vreau sa fie vara tarzie si sa te revad sprijinindu-te de masa din fata scenei. Speram atunci ca ma vei lua la dans sa ma incurajezi fara cuvinte, sa-mi schitezi in vuelte aprobarea. Dar inca mai astept dupamasa inecata in sunetul ventilatoarelor in care ma vei invita sa ne pierdem in suspinul unei romante...