Haos

Mintea mea e un loc ciudat in care seara, cand insomnia imi da tarcoale si pupilele imi raman larg deschise tintuind tavanul tuciuriu, mi-e frica uneori sa umblu singura. In dulcea decadere in nestiinta a noptii ma pierd printre miraje pe care stiu oricand ca pot sa le sfaram. In mintea mea treaza pasesc mai intai insa cu grija, apoi inconstient, pe sinapse care se formeaza la intamplare doar pentru a se inchide indata in urma-mi. Asa ratacesc eu ore in sir, in noaptea insomniei in care ajung sa nu mai stiu nici care mi-a fost scopul, nici care mi-e calea.

Umblu prin necunoscut fara a mai numara secudele, traversez bolgii si nivele pe care Dante le-a cuprins candva in lugubrul sau Infern. Uneori o dama in varsta innecata in volane si parfum de mosc imi apare intr-un popas neuronal; pierduta-n egotism, ea saruta lung o tigareta si imi sufla printre gene cercuri albe de capsuni. Inchid ochii si inspir adanc, gust pacatele in mod pasiv sorbindu-le voluptatea cu candoare.

In mintea mea la intervale regulate se asterne plictiseala. Fiecare circumvolutiune ascunde atunci turnuri instabile de carti cu poezii, absurditati si lucruri ce asteapta inca a fi scrise, si perne mari umplute cu puf si paiete pe care stau turceste neuronii si se infrupta cu literatura si o narghilea de menta.

Uneori mintea mea ma sperie si ma incanta mai mult decat ar fi decent. Imi las papucii la intrare atarnand de o ureche, pasesc tiptil pana la un axon mai singuratic si ma ascund in mielina lui. Deseori am vazut de acolo lucruri ciudate de care intr-un moment mi-e frica, in urmatorul ma atrag ca frumoasa Lorelei si daca nu ma concentrez destul, risc sa-mi ies din ascunzis si sa pier pe veci intr-un vartej de pas de doux. Nebanuindu-mi indiscretia, neuronii isi abandoneaza asexualitatea si devin ce foarte simplu s-ar numi femeie si barbat. Isi incalta pantofii inalti, cu toc subtire si talpa rigida, camasa si esenta de liliac si transforma vacuitatea in cele doua sali cu parchet masiv de la Okian. Brusc se aprind si lumanarile ce ardeau candva de-a lungul peretilor sufocati de uleiuri si pasteluri ; mintea mea devine atunci locul inca strain, dar cu iz de dragoste timida ce intotdeauna imi va pastra un dans. O milonga, va rog, imi incalt pantofii aurii si ma afund tot mai adanc in noaptea tangoului si-a amintirilor.

Mintea mea, o denumesc generic, insa tot mai des cand stau pe un taburet si pupilele-mi ratacesc aiurea pe tavan ma intreb in zadar care a cui e.

Nictofobie

Era tarziu in noapte cand m-am auzit tipand. Luminile palpaiau neregulat si pupilele imi devenisera proeminente, stabatute de mici vase ce stau din clipa in clipa sa pocneasca. Doua unghii zgariind o tabla circulara imi strapungeau urechile, la intervale regulate auzeam creta urland si ramasitele lacului rosu plangand pe zgarietura alba. Rana pe rana, apoi tacere. Nu mai recunosteam linistea si incepeau sa-mi tiuie urechile ca s-o astupe. Ghemuit sub trepte tremuram de frig si sete. Incercam sa imi inghit propriile lacrimi, sa le intrerup caderea si cu limba rapindu-le sa imi stapanesc setea. Mana dreapta tremura violent si in jur se formase o balta de apa statuta din canile si ligheanul aflate undeva in dreapta mea. Buzele nu au atins-o, dar corpu-mi era imbibat in lichid si intuneric, unul sacadat, intrerupt de becul ce se legana deasupra.
Si din nou sunetul lugubru al unghiilor.
Si cand toate cele de mai sus incetau macar o clipa, mi te asezai alaturi. Fata in fata, ghemuiti pe gresia nuda, imi suflai fiori intr-o ureche, pe cealalta o astupai ca sa nu mai ascult ploaia cum cade. Imi sopteai niste lcururi fara sens, povesti perverse si imi ziceai ca firul de la becul atarnand mi-ar contura splendid grumazul. Corpul si chiar genele imi tremurau , de frig, de frica, de oglinda-mi translucida gemuita pe podea.

Nu mai am putere nici sa tremur. Tip si-mi tipi alaturi. Piei din fata mea, te-as injunghia chiar eu de n-ai fi umbra-mi. Cu tine as pieri si eu, daca as putea macar o data sa inchid ochii si in locul intunericului pixelat sa vad albul tavanului scaldat in razele de vara. Ai tacut si tu intr-un final, am ramas doar eu si intunericul ce ma ingurgiteaza. Si nu mai stiu de cat timp zac intinsa pe podeaua nuda, fara umbra si plangand.

Maine

"Si cu tine ce-i?"

Uitasem pret de cateva minute ca am ochi, ca e nevoie sa imi dilat putin mai mult pupilele, sa ridic vag o spranceana si sa clipesc mai rar ca sa ma pot ascunde.

"In ce sens?"
"Te uiti asa pierduta la foaie."

Ochii mei sunt actori jalnici, mici copii care nu se pot concentra mai mult de un minut inainte sa uite iar de norme si de oameni.

"Astept sa se faca 00 si sa inceapa maine."

A clipit scurt, apoi pleoapele si-au recapatat pozitia initiala. Buzele i s-au miscat independet de restul fetei.

"Si cine a zis ca maine va fi mai bine?"

La vie en rose

Tot ce a mai ramas din povestea mea e inceputul, intriga mi-a emancipat-o si continuarea si-a scris-o singura. C'est la vie...

Sase roti si un abandon. O liniste ce curge dintr-un cantec in altul prin voia hazardului. Irisi verzi ce se odihnesc pe siluetele pietonilor. Sticla si unul din cele 42 de scaune imi permit sa ma afund in cele 13 minute de absenta. Statie dupa statie, privesc pe geam si tac, las fiarele sa ma conduca.
O mana calda mi se aseaza pe brat. "Merge la gara?", atat de simplu mi s-a destramat povestea.

Ridata de viata, impovarata de farduri si sufocata de perle, vorbele ei imi apasa tot mai greu pe umeri. Nici nu cred ca era constienta de prezenta mea fizica, eram doar o ureche care se apleca usor si doi ochi ce se pierdeau in zare. Vorbind a inceput sa se contureze, nu mai era o oarecare batranica ce ocupa locul cedat de un tinerel cu bun simt, avea acum o fata, un ginere, speranta unei nepotele peste sase luni, frica de Dumnezeu si dezorientare cumplita printre autobuze. Se descarca si treptat i se stergeau fardurile si masca de nepasare pe care o poarta fiecare calator singur in 51. Nu mai era 1, eram 2 carora li se atingeau manecile si li intersectau cararile. Destinul o fi fost creat si el ca noi toti, singur, ramificandu-se in indivizi si refacandu-se prin coincidente, uneori pret de o secunda la momentul T0-variabil. Nu e matematica, e hazard. 1+infinit=1, macar aici am dreptul sa zic asa ceva si sa nu-mi zboare un 2 pe langa ureche.

Cobor din autobuz si ma indrept ca-n toate zilele spre pasaj, e tarziu si grabesc pasul prin parcul imbibat cu ce mai ramas din fulgii fiecarei dimineti, cazuti doar pentru a saruta prelung pamantul inainte de a pieri sub razele dupa-amiezii. Fara sansa de a ocoli apa, ma ridic usor pe varfuri si ma afund pret de cateva secunde in ea. Picaturile imi amintesc de copiii abia intrati in clasele primare, cei care cunosc bucuria ploii in balta lasata in urma. Sarind peste ea, fiecare isi asteapta randul si, inevitabil, momentul in care va cadea in apa si va iesi din joc. Caci fiecare cade la un T0-nedefinit.


Povestea mea se sfarseste precum a inceput- doua casti si un cantec. La vie en rose de Louis Armstrong, timp de trei minute totul incetineste si viata curge in ritmul ei.
"N-ai observat, chiar si eu conduc mai incet." Da, chiar si tu...

Confidential

Te-am cunoscut exact acum trei luni. Stateam la masa ascunsa in spatele condimentelor etichetate in Bistro, taceam macar cu randul. Ne cunosteam abia din cateva cuvinte, si ele transmise indirect, umpleam cu politete distanta de doua pahare si o tigara. Ti-am insirat cateva basme, preferinte si un zambet. Apoi tacere. Schitam lasciv marginea paharului de vin cu aratatorul, cochetarie pura care ti-a atras privirea. Povesteai totusi in continuare.
Ma jucam cu candoarea si radeam, ras pur si uneori incontrolat. Normal ca stiam mai multe decat imi povesteai. Intrebasem, ti-am ascultat cuvintele si plasmuiam scenarii, chiar m-au agasat papusile cu sfori rupte din trecutul tau. In fata tuturor mi-am jucat rolul de nestiutoare si naiva, chiar si-n fata ta. Inainte sa ne intalnim in parc sperasem ca vei fi plictisitor, fad si inestetic, poate chiar lubricu. Acum trei luni erai exact opusul, stimulent ca sa imi joc rolul mai convingator si zambetul mai ingenuu. Tu te descarcai emotional, eu devoram tacerea.

Au trecut trei luni, acum trei luni si o ora de atunci si stiu ca ar fi trebuit sa tac si sa-ti traiesc prezentul. Pe trecut scria confidential. M-a facut curioasa.

À moi

Cand avea nevoie de liniste, se aseza intotdeauna pe podeaua proaspat lustruita si isi sprijinea capul de un armoire tacut de secole. O seara de martie, impregnata de amintiri si analgezice.

Si-a lasat degetul greoi sa alunece deasupra ecranului crapat: o secunda tulburase abia ceasurile sase ale serii. Un fior i-a inaltat umerii si s-a asternut din nou intuneric peste zeroul dublu. Si-a apropiat genunchii de piept si a incercat sa alunge din aerul statut al camerei sunetul inavariabil al calculatorului. (Si ecranul lui e spart. Si al mobilului. Totul e supus aneantizarii odata intrat in bula mea.) I se acutiza treptat durerea de cap, respira sacadat concentrandu-se pe ridicarile ritmice ale pieptului. (Bancile albe sufocate de grafit, certurile dintr-un colt indepartat al clasei in timp ce foile gazetei cad violent dintr-o extremitate a catedrei in alta sub mana dreapta a femeii de serviciu, cea stanga sprijinindu-i expresia cioplita de monotonie. Funingimea de pe mainile si caietele din vremea copilariei. Palaria rosie de la gradinita, ura pentru ambele).

Si-a aruncat din nou privirea peste ecran, 18:18. A sorbit zgomotos din ceai si a ridicat de data asta usor din umeri. (Mai vorbim, un zambet stupid si-o noapte lunga inainte.) Oglinda centrala a masutei de machiat reflecta teancul de carti ce zace pe una dintre noptiere. Le aduna pe toate, dupa cum ii porunceste plictiseala sau curiozitatea, prea rar o termina pe una, dar stand ca acum langa usa ce duce la veranda si sprijinindu-se de armoireul de nuc, o ia pe cea mai recenta, o aseaza langa cana de ceai si traieste privind-o. ( Vrajitorul din Oz, prima carte. Pantofii rosii purtati la teatru. O mana luand-o pe a ei, pasi intercalati cu piruete, caderea esarfei. A adormit cu ea in brate si se rasfata in egotism, mirosea a pielea ei, n-a fost violata de tutunul impregnat adanc in porii lui. Cum ii aluneca degetul prin cretul lui perfect buclat. Ningea din nou si trebuia sa-si puna inca o data chapeaul roz, mult prea roz pe frunte. Esarfa rose in care isi ingropase zambetul schitandu-i conturul inca proaspat al buzelor. Era din nou copila, gemuita pe pardoseala rece, mirosindu-si pielea ca sa culeaga si ultimele particule ramase din parfumul lui. Plangea adanc in noapte si scria. Odata am fost foarte fericit aici, printre carti, condeie si picturi. Apoi m-am indragostit si, in urma acestei intamplari, am fost izgonit din Rai.)

O casuta verde apare pe ecran. (Partial e boala, partia lenea de a ma ridica si de a aduce incarcatorul.) Descarcare completa. (Ce bine, mai pot savura cinci minute linistea.) Cu un deget isi apropie castile albe pana la o distanta de unde le poate ridica fara efort si le pune ca intotdeauna invers in urechi. (Sa fie acelasi cantec? A la façon que tu as d'être belle. Zi-mi ca e frumoasa blonda, altfel te reneg. Are un corp frumos, dar tu ai pupilele atat de mari si albastre... Ningea rar, tocurile ii alunecau pe zapada si o cuprindea o forma usoara de panica atunci cand zarea strampii subtiri, caramel ce ii acopereau picioarele. Ti se schimba culoarea ochilor, cum naiba?! Ningea, fuma in capul scarilor, pleoapele i se apropiau cand tragea cu sete din tigara. Asa il gasea in fiecare saptamana.)

Podeaua a vibrat vag si s-a uitat din nou la mobil. (Mai bine acum decat mai tarziu, sunt inca indiferenta si pot uita usor. Revedea strada iluminata artificial, aveau pasi egali si ea mandrie sfaramata. El ramanea in urma, isi intorsese capul dupa masina in care ea isi odihnea gandurile. Autobuzul 50. Norah Jones. Bancheta impartita intre ei de lumina lunii. Insomnie. Tusul de pe perna.)

Durerea de cap se oprise de mult timp cand a scartait usa de la camera impregnata in parfum de cirese.O pereche de tocuri i-au schitat fonic drumul de cativa pasi pana la dulap, i s-a asezat alaturi si o mana rozalie a cuprins-o pe a ei.
"Parca trebuia sa mai intarzii."
"Asta a fost ieri, dar nu ma mir ca ai uitat, refuzi calendarele cu incapatanare. Stii ca esti ipocrita?"
"Moi?"
"Ti-e lene sa incercuiesti date de nastere in calendar, dar esti dependenta de ceas. Inca mai astepti sa sune?"
"O sa mor de speranta, mai bine scriu pe bilete ce vreau sa se intample si mi le lipesc pe fata. Poate asa le citeste cineva si-mi face un bine."
"Te stiam mai cu initiativa. Febra ti-a devenit brusc inhibitor?"

A moi
A la folie dont tu es la raison
A mes colères sans savoir pourquoi
A mes silences et à mes trahisons
Quelquefois

Ar fi vrut sa fie in Infernul lui Dante, sa se coboare in cercuri culegand pacate. A respirat adanc si a intins mana sa bea din ceai, insa nu mai ramasese decat un praf alb strans intr-o picatura prea mica pentru a merita efortul de a inclina cana. Nu se uitau una la alta.

a nous
aux souvenirs que nous allons nous faire
A l'avenir et au present surtout

(Prezentul e marginit, isi are granitele in peretii astia pictati strident carora n-am avut niciodata curajul sa le zic in fata ca sunt urati. Nici ei n-au avut curajul sa ma dea vreodata afara pentru ca ii manjeam cu sangele tantarilor de vara. Traim intr-o relatie de politete rece, ei ma gazduiesc din obligatie si eu le reinnoiesc periodic vesmantul de schite si pasteluri. Fericire si pictura. Ciocolata cu lime si piper verde. Parfumul dulce pe care il lasa in urma in subsolurile Waldmünchenului. Bretonul tuns intr-o camera straina din Berlin. Nu e roz, e zmeuriu. O copila, doar atat.)

A toi
A la petite fille que tu étais
A celle que tu es encore souvent
A ton passé, à tes regrets
A tes anciens princes charmants

"Curajul?...Omul de rand, la urma urmei, nu moare cu speranta in brate?"

Cugetare II

Mai tii tu oare minte cat de mici eram? Ningea cumplit pe Victoriei si se ingramadeau fulgii sa ne ingroape in uitare, caci in fata ochilor imi inghetasera si genele si parca lumea intreaga sta sa cada. Trageam doi la o sanie si tot doi alunecam pe o poteca. Ni se pareau minute pe atunci si in goana noastra ne speriam sa nu pierim printre fiarele gonind pe strada.

Stau pe locul intunecat din colt si privesc spre strada. Azi nu a mai e decat o panta vag inclinata ce se lasa treptat sub greutatea picaturilor acide. Cu zece ani in urma eram 2 si o poteca. 1+1 si un autobuz in descompunere, atat a mai ramas.

Ia uite, ninge.

Formular

www.kfc.ro
Telefonul clientului: (021) 2 039 030

Locatia: intre patru lampi si o carte
Casier: domn inalt, ochi inramati si un cos care zvacneste cand pronunta "1.5 RON"
Data: o x seara, y joi a celor z intrevederi
Ora: plimbata de-a lungul unei vitrine, oprita in dreptul unei librarii si indragostita de niste gene

Cum apreciati astazi- cu multa condescendenta

1. Ospitalitatea: sarmanta, a inceput timid cu un buna seara stas, aruncat doar de confuzie, caci in fata ochilor bleu phtalo treptat mi s-au imbujorat pometii, la Altceva? ti-am spus panicata un sos, sa ridici o spranceana si sa-ti vad pupilele mai bine.

2. Ambianta: teatrala, mi-am intins plina de tact picioarele sub masa ca sa umplu golul locului pour deux, tu nu venisesi inca si mi-am scos pixul de intimidare, muscam rar dintr-un cartof si scrijeleam pe o hartie doar ca sa iti las impresia ca frumusetea scenei s-a asternut neplanuita

3. Servirea: unor ochi in fata carora as vrea sa fiu un fluture, sa ii sarut macar o data printre gene

4. Produsele: putin ketchup, doua tavi si un sarut timid pe varful nasului

5. Curatenia: prin poveste, doua basme si o noapte

6. Promotia in derulare: eu iti las bricheta rosie, tu iti pierzi mingiuta antistress in spatele banchetei

7. Sugestii: mai mult spatiu pe formulare si mai putin timp asteptand sa se umple locul la o masa pour deux


Client - moi petite?!
Nume: insolence, peut-être
Telefon: nu multumesc, prefer tangoul si-o ambrozie.

C'est tout?
O cafea cu menta as mai dori.

Scriu

Am mainile patate de cerneala. Mi-a alunecat pana prin disperare, confuzie si haos. Pe toate le-am manjit in litere si toate mi-au cuprins foaia pana cand mi-au asaltat ratiunea. Minutele mi se scurgeau prin vene si mina de la creion se rupea ritmic si zbura prin sala. Tic tac. Si din nou panica.
Trei ore de cosmar si trei pete de cerneala.
Punct si de la capat.

Amintirea unui apus de soare

Drumul pare lung, e deja seara si imi aduc aminte de prima data cand am urcat cele zece trepte si am stat in fata usii ascultand muzica. Era una dintre acele zile apuse de septembrie in care te indragostesti, sau poate doar iti dai seama ca dupa usa aceea te asteapta ceva. Acum pasesc cu o oarecare frica pe trotuarul marginit de vitrine si fast-fooduri, prind curaj amintindu-mi de cea din septembrie, hotarata sa se remarce sau poate hotarata pur si simplu, cea care zambea cand i se adresa un compliment sau un simplu buna seara, domnisoara.

Intotdeauna imi rasare cineva in cale, un necunoscut care a calcat parchetul antic inaintea mea. Grabesc pasul sau il raresc, niciodata nu pot ajunge la timp, pe ceasul meu sta scris prea tarziu sau prea devreme, pe frunte-mi contratimp. Curtea liceului e plina de masini, elevii zilei ce isi ascund pe gang tigara s-au transformat in motoare manjite de noroiul rutinei si abandonate de-a lungul zidurilor interioare. Intru pe gang si imi revine frica, incerc sa imi inghet expresia in nepasare inca 30 de secunde pana cand voi deschide usa si voi putea plage sau zambi usurata de una singura. Ma apropii de colt si imi imaginez cum iti aluneca degetele de-a lungul bratului ei stang, cum ii saruti buzele rose intr-un film mut la care s-au incuiat usile intocmai ca sa nu pot fugi de sfarsitul persiflant. Dar drumul se termina, e o seara de iarna in care pustiul rasuna vag in lumina coridoarelor abandonate si a lampilor curtii interioare.

Cele zece scari si sunetul clantei metalice ma abandoneaza unui coridor al pasilor orbi ce urca de-a lungul unor geamuri nude. Haosul se scalda in fadele raze ale lunii, un haos al scaunelor de lemn cu tapiserie roasa, un haos care dezamageste ochiul copilaros al celui ce a deschis usa asteptand banchetul.

O a doua usa duce la scena izolata printr-o cortina olive candva, azi avand aerul unui teatru ce-si respira ultimele fire de praf inainte ca timpul sa-i descompuna masca in liniste si oglinzi. O amintire atat de veche, Patratel si cu mine intarziind ca de obicei, razand cu Eva printre tocuri si dantele. Eram mici si visatoare, ne invaluiam in voie buna si porneam. Azi scena e speranta, locul in care cizmele si costumele sunt abandonate pentru fuste largi, pantofi si teatru in doi. Uneori ramane cortina usor desfacuta si ii privesc pe incepatori... cate vise ni se scurgeau printre gene, cati pasi gresiti ne-au facut gleznele sa tremure.

In final pasesc in sala fada, bordata cu scaune aidoma celor de pe coridor, cu o soba de care imi lipesc trupul in serile depresive de iarna si un steag in loc de oglinda. Imi amintesc cand ne-am reintalnit in fata mesei de care te sprijineai studiind cursantele, m-ai cuprins cu un brat cu aceeasi masca de aroganta si ti-ai sprijinit buzele cu un moment mai mult decat era necesar pe obrajii mei rositi, si tu, si eu alunecand spre colturile zambetelor. Ma lasai sa sper, in bratele tale eram o marioneta care nu simtea ca sforile i s-au rupt.

Si uite ca am ajuns aici, cinci luni mai tarziu si exact cum mi-ai prezis: dansand tango, cel putin incercand, caci la finalul orei a pornit melodia de salsa si umerii, soldurile mele au uitat complet de distanta si respingere.

Abia acum imi dau seama de ce scriu, ca sa iti spun ca distanta m-a facut sa ma indragostesc de umbra ta. Caci doar atat mi-ai fost, un etre invaluit in aroganta caruia doar o data am reusit sa ii cuprind esenta. Poate reusesc astfel sa-ti multumesc- din cauza ta si-a unui tango de vara am intrat in sala asta si mi-am schimbat pasii. Vreau sa fie vara tarzie si sa te revad sprijinindu-te de masa din fata scenei. Speram atunci ca ma vei lua la dans sa ma incurajezi fara cuvinte, sa-mi schitezi in vuelte aprobarea. Dar inca mai astept dupamasa inecata in sunetul ventilatoarelor in care ma vei invita sa ne pierdem in suspinul unei romante...

De pe un balon

Uneori incui usa si inchid jaluzelele ca sa ramanem doar noi doi, eu si intunericul celor patru pereti de sticla. Ma asez pe maeginea cazii si ascult sunetul ritmic al aerotermei, numar secundele pana cand se va opri din suflu. Uneori imi arunc papucii si pasesc lent pe gresia rece doar ca sa imi amintesc ca am talpi. Alteori ma pierd prin sticle cu sampon de caise si parfum de grepfruit, adorm in cada inspumata ca sa trezesc plutind pe un balon de migdale. Dar totdeauna as vrea sa fiu frunze de capsuni, sa plutesc la suprafata apei cu aroma de roze pe fundalul unei vechi romante si a aburilor. La vie en rose...

pentru pepu, fanteziile mele cu baloane pe post de sechele