Sunt o cleptomana (II)

Si nici nu incerc sa ma vindec. Va intrebati care e sursa patologiei mele. Recunosc ca niciodata nu am vrut sa aflu, pentru simplul fapt ca ar putea exista un tratament. L-as refuza cu nerusinare, domnule doctor. Sunt un om bolnav de o memorie prea plina, umpluta pe cai neserioase, ilegale si puerile. Va rog sa intelegeti ca tot ce puteti scrie in istoria pacientului e ca am o meserie: fur trecutul si il implantez in propria memorie.
Mai puteti completa (si chiar va rog) si sexul: feminin, banuiesc ca ati remarcat asta dupa corset. Descendentele pe ramura feminina a familiei mi-au spus mereu ca barbatii sunt etichetati cu biblioteci si tutun, noi cu talii inchistate in funde, un nor de parfum fin si alte nimicuri fara de care lumea ar putea trai in continuare. Dar spuneti-mi, domnule doctor, fara corsete ce ar mai sfida legile anatomiei umane? Barbatii au fost proiectati cu sistem respirator intact, femeile cu talie si sani.
Tocmai din acest motiv fur corsete. Sunt o femeie de moda veche, inca mai cred ca a purta tricouri largi ar fi o amputare a feminitatii. Vedeti domnule doctor, nu pot decat sa fur hainele unisex din magazine si sa le inlocuiesc cu tot felul de dovezi ale unei feminitati extincte. Nu pot decat sa iubesc corsetele, in special pe cele din magazinele de antichitati si albume de familie.
Stiti de fapt care este problema mea? Ca nu posed, de fapt, niciun corset; le imprumut din trecut, imi construiesc amintiri dupa forma lor si apoi le returnez. Sunt mult prea defeminizata, am cearcane in jurul ochilor si nu m-am mai machiat de atatea zile. In schimb, ma inchid in casa si citesc tot felul de povesti fabuloase cum ca fiecare parte a corpului femeii ar avea de fapt o functie, alta decat sa umple corsete, manusi si palarii. Blasfemii pure. Niciun corset nu m-ar putea iubi cu asemenea povesti in minte.

Sa nu ma credeti superficiala. Eu fur multe lucruri practice, esentiale pentru omenire. In momentele de fericire, fur mese. Ziua imi intind cartile pe ele, dozele de suc si sticlele cu parfum. Seara adorm pe ele intre teancuri de literatura universala si ghiduri de neurologie. Am nevoie de mese largi ca sa imi pot intinde ambele maini si cu degetele sa le cuprind marginile. De obicei e vorba de masa altcuiva, dar cand acel cineva pleaca de acasa, eu o posed in mod stiintific si sentimental. Pe ea adorm crezand ca va cadea tavanul peste noi si va lua forma zambetului meu. Nu-l pot vedea pe Hesse imortalizat decat in dreapta mea, sub vopsea alba si ramasite de moloz. Am crescut mancand, citind si iubind tot ce poate fi asezat pe mese, de la furculita de creveti pana la trupul nud din atlasele de biologie. Si inca mai iubesc mesele, in special mesele altora.

Stiti de ce am venit la dumneavoastra, domnule doctor? Pentru ca simt din nou nevoia de a fura, va spun deja ca va vor diparea halatul si masa de operatie. O sa va imbrac haina si o voi stramta pe talie, apoi voi adormi asa pe masa intre urgente. Voi fi primul pacient care s-a lungit de buna voie in acea sala; stiu ca fericirea unei cleptomane ca mine nu poate fi amputata.

Multumiri pentru inspiratie si colaborare: Musettae
(deja miroase a menta, draga mea Andreea)

Sa lasam sa cada cuvintele

Toate
Cuvintele mele sunt intortochiate
Si s-au imbatat.
Le vezi? Au cazut, s-au sculat.
Au vrut sa alerge si sa joace
Dar betia le-a pravalit incoace.

Eu nu caut frumusete, nu am avut niciodata ce face cu ea. Mi s-au stricat toate cuvintele estetice, buclele din jurul umerilor s-au desfacut si in loc de tocuri incalt pantofi josi si alerg toata ziua prin oras sau ma inchid in casa. Dintre pereti si carti de anatomie nu se astepta nimeni sa ies in lume frumoasa. Eventual obosita, nemachiata si defeminizata. Ceea ce ma incanta enorm. Nu va uitati pe strazi decat dupa estetic, gratios si feminin. Trotuarul e o imensa scena publica, strada o banda rulanta taiata de spectacole umane. Singurele bilete pe care le platim sunt hainele si benzina. Nimeni nu mai merge nud pe strada si prea putini sunt pedestri. Ne imbracam decent si ne urcam in autobuze, pe motociclete sau in fatza unui volan si ne numim oameni. Asta facem toti prin definitie: umblam pe trotuare cu spatele drept si pasul incordat sau privim in jur din ultimul rand al 32-ului sau din spatele unui volan.

Asta faceam toti. Daca problema sunt hainele, masinile si machiajul, atunci ma incui in casa pe o perioada nedeterminata si astept sa mi se altereze toate cuvintele: cele care ma definesc ca femeie, cele care pe hartie sunt lipsite de caligrafie si arata ca ale unui barbat, cele despre inima ca pompa de sange si pompa de irational, dar in special cele despre tine si despre frumos. Vreau sa ies din nou pe trotuar cu toate cuvintele pe care mi le cunosteai stricate si sa ma opresti cu ambele brate, cu o curiozitate adanca si o sete profunda de cuvant. Doar alterandu-mi toate cuvintele vechi pot deveni pentru tine din apa ambrozie.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Din nou si din nou...

Fac parte din acea categorie de oameni care nu crede in fericire pana nu simte nevoia sa tipe din cauza ei. In fatza oglinzii, in somn, cu o cafea cu menta in mana, trebuie sa simta fiecare celula ca sunt fericita. Sa mi se ridice fiecare fir de par si sa urle in aerul steril al incaperii. Sa mi se dilate pupilele si sa cred ca pot saruta toti strainii de pe strada pana cand aluneca si ultimul strop de fericire pe obrajii lor.
Ii vad pe atatia oameni trecand in liniste pe strada si ma gandesc ca viata e un film mut. Asteptam in liniste pe cineva sa inventeze sunetul. Clic. Din nou si din nou, pana cand linistea devine insuportabila. Clic.