Eternul optimism

Raman singura in fatza cortinei si aplaud in continuare. Candva voi cobori cu dignitate si treptele acestei scene cu gandul ca inca mai exista speranta pentru notiunile invechite cum sunt corsetele si trandafirii. Cat timp mai pot tipa si zambi cand deschid cutia argintie cu piese din trecutul meu, imi pot juca in continuare rolul: ridicatul sprancenei, tremurul genunchilor, cartarea buzelor. Imi place sa cred ca nu exista un numar prestabilit de momente in care te judec naiv, in care imi este frica de primul pas al tandei sau in care distanta pana la prima fisura a buzei tale superiore devine neclara. Speranta mea e inventia persoanei a doua singular, a genului masculin si a esteticii irationalului.

Re-constructie

O franghie atarna de afisul electoral ramas intact de la ultima alegere. Trec zilnic pe sub el si ma intreb a cui sinucidere a fost programata la cativa metri sub zambetul fals al politicii de ieri. Spre sfarsitul franghiei se vede un nod, chiar de el imi voi strangula toate inhibitiile pe care vreau sa le las in urma. Complexele, timiditatea, blocajele intelectuale, frica, toate se vor separa de trupul meu si vor atarna deasupra solului. Singura problema este ca ma voi relovi zilnic de ele pe drumul spre oras si imi voi aminti ca inhibitiile nu pot ramane inerte sub un afis electoral, ci doar latente in spatele rutinei si a momenteleor de inconstienta. Sunt imperfecta, deci exist.

Q.E.D.

Post-scriptum

Si cand nu raspunzi la telefon din camera tapitata cu biblioteci, unde pleci? S-a intors bunicul spre mine si mi-a zis ca esti in patul de la geam, stai sprijinita de pervaz si te uiti in gol. Mancam in capatul mesei si stropii mi se revarsau din lingura: unu, doi. Am vazut-o de pe coridor, mergeam spre camera de injectii, dar ea deja nu mai are ce face acolo, a continuat bunicul, asa ca sta la geam si asteapta. Am numarat in continuare: trei, patru. Cand mai mergi la injectii, spune-i ca mi-e dor de ea, am tacut si am revarsat intreaga lingura.
Si cand parasesti pervazul, e clar ca nici imaginea lumii de afara nu te mai ajuta. Lucrul care ma inspaimanta nu e ca ai plecat din camera tapitata cu biblioteci, din spitale si din toate locurile in care ai pasit pe lumea asta, ci ideea ca maine nu o sa mai plang. In curand prea putini vor mai plange, pentru ca ne obisnuim cu tot ce e rau si devenim imuni, din ce in ce mai rezistenti la momentele triste, cu un timp de reactie tot mai bun si o putere de a merge mai departe tot mai mare. Si intr-o zi vom uita chiar ca suntem oameni, vom lua toate ziarele, toate lucrarile corectate cu pix rosu si toate dictionarele ca sa ne amintim ce am fost in fiecare zi a calendarului, dupa cine am plans si ce a insemnat in ziua publicarii foii de ziar sau de dictionar a muri. Abia cand e prea tarziu aflam unde sa te cautam cand pleci din camera tapitata cu biblioteci.

avem cate un prieten in fiecare bucatica de nor
de fapt asa sunt prietenii cand e atata spaima pe lume
mama spunea si ea ca e normal si ca nu accepta sa ma fac prieten
mai bine m-as gandi la ceva serios

Gellu Naum

Ziua 366

Dupa un an de zile, inca n-am aflat ce caut. Dar totusi ma machiez, imi pun merele in urechi si in mijlocul decolteului, imi temperez inteligenta, ies pe strada si deschid ochii. Abia atunci pot spune ca privesc si caut: cartea pentru admitere, frumusetea masculina, parfumul Mitsouko, o cana de cafea cu fundal jazzy. Caut, de fapt, dragostea. Cand nu o am, scriu. Am crezut candva ca am gasit-o si n-am mai avut ce zice. Pentru ca tot mai bine scriu inainte sau dupa ce te-am avut, oricine ai fi tu: un tango perfect, o pereche de ochi albastri, stapinire asupra propriei ratiuni. La un an de blog, conchid: poate ca te-am iubit, si pentru asta iti multumesc. Poate ca nu, dar macar m-am apropiat al naibii de mult de a descoperi in sfarsit ce inseamna.

Episodul vineri

Poate ca din constructie ni se implementeaza un anumit tipar la care raspunde o parte a creierului nostru. O anumita culoare a parului care ne aminteste de un personaj din trecut, alaturi de o culoare a ochilor din cauza carora ni se ridica vag colturile buzelor. Apoi mai sunt si blugii, hanoracele, tricoul verde cu un mesaj cel mai probabil narcisist, elemente din cauza carora uitam replicile in mijlocul scenei sau ne impiedicam de covor. Semnul distinctiv ca eul nostru a reactionat la un corp strain ce se muleaza pe tipar este ca habar n-avem ce sa zicem si, in consecinta, contemplam in continuare. In loc sa ma tina de mana chiar acum, voi mai astepta un an, timp in care chiar si o persoana atat de insensibila la subtilitati precum prevede sablonul meu va descifra ca ceva din mine a reactionat la parul, ochii si mesajul lui narcisist.

"And just like that I lost my head."

Blanc in patru parti

Cand citim, suntem antisociali, cand nu citim, doar inculti.

*

Sa citesti, imi zicea toata ramura feminina a arborelui genealogic. Cand randurile se intrepatrund, inseamna ca in sfarsit poti renunta. Nu pentru ca ar ajunge, e doar corpul tau care se impotriveste cartilor si isi revendica sexul: un corset, pudra, manusi lungi si doua bilete la o comedie. Zilnic trebui sa raspunzi si menirii de femeie: sa fii inactiva intelectual si cu un ten perfect. In lipsa barbatilor, iti poti reactiva insa girusurile si redeschide cartea la pagina la care ai ramas. Dar niciodata sa nu ii lasi sa vada ca stii cum se foloseste un creier sau ca Dumnezeu a facut greseala de a-ti cuta unul.


Cand sa fiu gravata in randul descendentilor de gen feminin al arborelui, mi-am dat seama cat de asexuata am devenit. Nu am dus pana la capat jumatate din cartile incepute, dar mi-am manjit buzele cu rosu aprins si m-am amestecat printre actorii teatrului. De pe scena le-am iubit pe toate: cartea adaptata ca piesa, satenul manusilor din rolul principal si pe domnul T. care lasa un trandafir rosu pe locul rezervat in public. El e cred singura mea scuza sa mai fiu denumita femeie.

**

Literatura inseamna moarte, sustine Lola cand ne intalnim intre cursuri. Hartia, in general, inseamna moarte; in jungla urbana, defeminizata, copacii se valorifica in functie de reincarnarea lor: uneori un scaun, alteori un roman, dar cel mai adesea risipa.

***

Orice s-ar intampla, citeste. Cand nu sunt barbati in preajma si imi pot demachia ridurile de pe frunte, redeschid fantezia in care toate cartile sunt arse intr-un foc comun, neimpartit pe genuri sau ordonat alfabetic, iar eu ma arunc in numele doamnei T in mijlocul lor si urlu "vive la vie bohème!". Literatura inseamna moarte cu scuza unui scop bun.

****

Orice s-ar intampla, sa ai un creion ascuns intre sforile corsetului si o rochie pe care sa o poti folosi drept foaie. Nuda, sa iti scrii autobiografia, in vazut tuturor si lipsita de orice inhibitie. L'art pour l'art, cu demnitate sa fii arsa pe rug pentru exhibitionism literar.

Chiar si pe rug, sa iti citesti singura ultimele rugaciuni. Orice s-ar intampla, citeste.

Chanson triste

Cand se stinge lumina, intreaga lume se aseaza intr-un local linistit, isi scoate o tigara de foi si fumeaza lent. Cam asa se opreste timpul si tot ce era forma devine nonculoare. Dau vina pe ninsoare, din cauza ei stam acum in paturi separate. In intuneric nu pot desena nici macar conturul buzei tale superioare, caci se confunda cu toate umbrele amorfe. Inchid ochii si incerc sa recompun poza ei ascunsa intr-un fisier (de altfel singura parte din tine ramasa inca intacta pe calculatorul meu), dar totul arata identic si e cufundat in cea mai morbida liniste. Ma trezesc din ora in ora si ma uit obsesiv la mobil in aceeasi rutina: apas pe un buton, se aprinde ecranul gol, apas pe un altul si se stinge. De cand a inceput ninsoarea, nu mai irosesti 8 centi pe noapte ca sa imi asiguri lectura tardiva, narcotizanta. Neg totul, faptul ca as vrea sa te vad, sa mi se deschida fereastra cu numele tau si, cand urmele tale devin prea evidente, sa iti aud vocea. Nu mai suntem oameni, ci doua umbre care vor cumva sa se suprapuna crezand ca singurul corp pe care il pot poseda e al celuilalt.
Cand se stinge lumina, totul pare identic, mai putin jazzul, singurul lucru care se aude mai clar in lipsa corpului tau. De cand a inceput ninsoarea, ascult prologul de cateva ori pe noapte ca sa pot adormi din nou. Voi imbatrani asteptandu-te intr-un bar de jazz. Si afara ninge. Imbatranim cu totii. Afara ninge peste toate umbrele, chiar si peste a ta.

Antipovestitor

Lumea se imparte in doua tabere: fumatori- nefumatori, Fat Frumos - Muma Padurii, cafenele literare - biblioteci judetene, colerici - zen, 1+1= 2 sau 1+1= nimic, Bistro de l'Arte - Britania. Si totusi majoritatea populatiei prefera tigarile aromate savurate pasiv, vanzatorii estetici ascunsi printre raioanele de electronice, cenacluri de poezie tinute duminica in ceainarii,, hiperenergicii simpatici care se descarca dansand, 1+1=1,5 in locul romantei diluate pana la moarte (in sistemul celor 10 ani de mate obligatorii), Starbucksul savurat din mers pe pietonala si multe alte lucruri pe care basmele sau miturile urbane nu le mentioneaza. Pentru ca niciunul dintre noi nu provine dintr-un stilou si o supradoza de optimism, ci dintr-o maternitate, un supermarket, un birou de inregistrare a populatiei si o uniforma scolara.
Cu toate acestea, continuam totusi sa existam si sa iubim tot ce e imperfect: nasul supradimensionat, narcisismul, lipsa de reactie la subtilitati, inghetul asociat cu ninsoare, scrisul inestetic al celui care iti semneaza cadoul. Ne nastem diformi, singuri si inca mai speram sa ajungem amorfi, asexuati si fericiti, orice ar insemna de fapt ultima. Bonne voyage!

Scopul vostru

Este, in primul rand, medical. Fie ca e vorba de necunoscutul domn de la radiologie sau de mult prea tanarul si sarmantul asistent de la raionul de electronice, pupilele mi se dilata si febra imi scade treptat. Printre atatea acte curative aveti totusi timp sa imi zambiti, moment in care si termometrul, si eu, rosim.
Aveti darul de a ma intimida, de a-mi speria chiar si spranceana ridicata sau replicile culese din carti, filme sau colegi de banca. Uneori imi este frica si sa va intalnesc pe strada sau in fatza unei cesti de cafea, caci atunci se naste pericolul umilitor pentru orgoliul feminin: tremurul mainii. "Ai o guma?" Intotdeauna am, dar nu iti dau pachetul, ci il asez pe banca tocmai ca sa nu il ridic. In confruntarea dintre ochii albastri si mainile mele, ultimele se sperie mereu si se retrag in buzunare sau pe un punct stabil de sprijin.

Chiar mai perfida decat distrugerea orgoliului feminin este distrugerea intelectualitatii. Nu pot gandi in preajma voastra, pentru ca, intre cartea de biologie si firele blonde, ultimele castiga in majoritatea cazurilor. Desprinse de trup nu ar avea nicio sansa, dar, per ansamblu, ele declanseaza un intreg proces de analiza: incepand cu buclele tunse scurt privirea imi aluneca la ochii albastri, apoi asupra gatului cu un mic semn rosu ascuns sub urechea dreapta, si, in sfarsit, trupul ascuns in haine care sunt proiectate intentionat atat de largi cat sa mi se piarda imaginatia printre fibrele lor. Undeva in acest proces imi uit replicile pentru scena X si incep sa blestem in gand.
Partea mea rationala nu are nicio vina, ea e doar victima admiratiei pentru frumos. Voi sunteti, la urma urmei, o piesa de arta. Unele exponate sunt plasate in capul scarilor de pe alee, altele printre aspiratoare, filtre de cafea si sisteme home cinema. Si de fiecare data cand ma intalnesc intamplator cu cate unul, ma abtin de la a aplauda si doar zambesc. Recunosc ca arta iti insenineaza ziua. La fel si voi ma binedispuneti si imi amintiti ca inca ma mai pot indragosti. De arta, desigur, poate chiar de cea mai rudimentara forma a sa.

Mai este apoi si partea mult mai simpla, concreta a problemei. Buzele de pe care pot gusta aroma infuziei fierbinti. Respiratia lenta ce tine loc de conversatie. Mainile carora le pot schita portretul intre propriile degete. Cuvintele nerostite de teama ca ar fi prea siropoase, denigrante, nemasculine, dar care sunt eliberate prin poezie sau proza si lasate sa pluteasca sub un nume anonim pe internet. Uneori nici nu imi dau seama cand ma indragostest de doua ori de acelasi individ.

Si scopul vostru fundamental totusi care este? Sa oferiti trandafiri domnisoarelor timide, bomboane de ciocolata copilelor blonde si carti de filozofie damelor intelectuale. Sa deveniti o obsesie pentru fiintele orgolioase care cred ca pot cuceri intreaga lume prin gene lungi si doctorate in drept. Sa duceti discutii interminabile despre motoare si sa desfaceti sticle care necesita o forta suprafeminina.
Cat despre mine, inca il mai astept pe acel domn T. care sa imi ofere cartea lui Süskind, sa imi spulbere concentrarea asupra randurilor acesteia si care sa inteleaga complicatele instructiuni ale corsetelor.

Sfarsit de stagiune

Mai aveam o singura intrebare pe care daca nu ti-as fi pus-o acum, riscam sa nu obtin niciodata un raspuns concret. M-ai luat in brate si am inceput sa zambesc. Parca asteptam sa ne revedem ca sa o luam de la capat, nici nu intelegeam exact in acel moment de ce nu ma sarutai. Apoi mi-am amintit unde ne aflam si mai ales in care bucla temporala: in cea posttraumatica, in care totul e negat cu speranta ca intr-una dintre dimineti vom deschide ochii si brusc strazile paralele pe care le parcurgem zilnic se vor intersecta din nou la ore fixe. Dar nimic nu mai era normal: tu conduceai seara in statia de autobuz o forma deformata a mea; cat despre mine, eu eram doar deformata si incercam, in lungi sesiuni de inconstienta si ras, sa ma remodelez.

-Zi-mi de ce nu eu.

De ce nu ma conduceai pe mine spre statia de la 31, de ce nu imi apareai noapte la poarta si mai ales de ce iti consumai tot creditul pe numarul altcuiva. De ce zambeai daca nu eram eu cea pe care o sufocai in brate. Sau simplu, de ce inca mai zambeai.

-Pentru ca... nu stiu. Devenise pur si simplu prea complicat.
Mi-am dus mana prin parul lui inca o data.

-"Prietena ta e adorabila, Hubbell."
-Nu ma prind.
-Niciodata nu te-ai prins.

A fost. Intermezzo.

Poate cea mai grea parte din a fi om e sa accepti ca, fundamental, niciunul dintre noi nu e diferit. Intotdeauna va exista un inainte si un dupa fiecare eu, la fel cum fiecare dintre euri va trece prin toate cele trei etape ale incrucisarii destinelor. Prefaza, cand individul nu are alta activitate mai buna decat sa isi distraga atentia cu lucruri minore in timpul eternei asteptari ca ceva sa se schimbe. La un moment bine fixat (desigur, dupa reguli pe care inca nu reusim sa le descifram) incepe si intermezzo-ul, adica perioada limitata in care buzele personajului principal isi lasa mirosul pe fularul tau si toti neuronii iti sunt asediati de imaginea, sunetul si aroma lui. Aceea este perfectiunea, frumusetea pura sau arta de a reconstrui din doua programe zilnice seci un intreg oras.
Si in sfarsit postfaza sau dezindividualizarea. Nimic nu se termina, ci se reia acelasi cadru cu mesajele si buzele tipice, dar cu un actor schimbat. Negare, furie, negociere, depresie si, in sfarsit, acceptare a faptului ca niciunul dintre noi doi nu e unic, ca tu vei cobora pe Muresenilor cu o alta ea, iar eu imi voi debanaliza serile cu un alt domn X. Niciodata nu suntem singuri, ci doar nu stim exact cine e langa noi.

Mitul urban

A fost odata, de doua ori, in unic sau multiple examplare, o persoana x a carei poveste incepe direct pe pietonala orasului. Fara procesul de creatie, reutsare si mascare de la inceputul zilei, direct ora 7:45, un soare abia rasasit si un Starbucks in mana stanga. Urca linistita Republicii, ocoleste fantana, arunca un ochi dupa cunoscutii pe care din pura intamplare sau premeditare minutioasa i-ar putea intalni pe traseu si, intr-un final, se aseaza in banca. Sau la catedra. Sau birou, orice veti vrea sa va imaginati pe post de masa cu un penar, doua carti, un mobil deschis la o y lectura si sprijinit de penar cat sa nu poata fi vazut de la distanta, si, desigur, un scaun pe care acea x persoana sa se aseze pentru a le savura pe toate.
Pana la randul 5 de pe pagina 24 e cliseu. Citeste, tabla se umple de derivate. Isi schimba lectura, inca o tabla se umple de derivate. E oricum iunie si nimeni nu va mai avea timp sa verifice tot ceea ce mintea ei ignora pentru o lectura de dimineata. Inca un next, inca o tabla. La pagina 24, jumatatea randului 5, numele lui T. ii intrerupe lectura. Dupa atatea luni sau atatea zile sau doar cateva ore T. traieste, mai bine zis o include si pe ea in ziua lui. Un mesaj scurt, cu semn de punctuatie la sfarsit, chiar semnul intrebarii. Sau poate ordonanta concisa "iesi la poarta". Si brusc, dragi aspiranti, fiinta umana a incetat sa mai fie stupida, sa se gandeasca de zeci de ori inainte sa trimita un mesaj si sa analizeze situatia din toate unghiurile inainte de a marturisi ca tot ce ii trebuie e o mana pe care sa o tina in pauze si pe Republicii (in viziunea utopica in care fiecare fiinta umana are din dotare un card de credit care se umple singur, pinul inca in memorie, haine care nu se sifoneaza, respiratie vesnic proaspata si 10 la mate).
Si, ca sa mergem si mai departe, persoana x a reusit sa se concentreze in continuare la activitatile legate de invatat, scotandu-si-l complet din minte pe T. in momentul in care a inchis mesajul de la el.
Utopie pura sau mitul urban: inceput de vara, impacare neasteptata in pauza de dupa ora de mate, haine care inca mai stau exact ca in fatza oglinzii, un Starbucks cu aroma de ciocolata si un creier care ii poate cuprinde pe genericul T. si pe neinteligibila derivata in acelasi timp. Daca nimeni nu te-a vazut traind-o, atunci se va sustine in continuare ca nu exista.

Q.E.D.

P.S. Si Starbucksul in Brasov tot un mit urban ramane (preferatul Ioanei, de altfel:P).