Punkt, Punkt, Komma, Strich...

Aveam atata furie adunata in mine, si totusi nu reuseam sa o storc prin varfurile degetelor. Nici prin pixuri, nici prin creioane, nici prin taste. Am ajuns la concluzia ca, in medie, consum un creion pe zi- sapte ore de scoala, doua de meditatii si inca una de scheme (cele de grafica nu se numara in minute, ci in cantecele care inchid circuitul dintre degtele, planseta si urechile mele).
Ma ghemuiesc miercurea in coltul salii de clasa, langa jaluzelele perpendiculare pe terenul de sport. Si daca as tipa, intotdeuana va fi cineva in apropiere caruia sa nu ii pese. De aceea prefer bancile goale. Nu vorbesc, nu compatimesc, nu iau in brate si nu protesteaza. Intre banci goale si jaluzele astept sa se reverse furia acumulata. Dar la ora 14 in fiecare miercuri ajunge la gunoi sub forma foii pe care tot ce am scris e fie mazgalit cu linii in trei unghiuri, fie neterminat. Femeile de serviciu matura clasa in urma noastra si o dezinfecteaza de toate notele la mate si ramasitele umane.
In ziua in care se va acumula prea multa furie, se va revarsa de una singura prin pielea mea. Pana atunci, imi continui existenta pseudoembrionara: ma sprijin cu degetele de sacul numit fatum, iar imaginea lui mi se imprima pe piele. Intr-una din zile voi avea si eu propria mea amprenta. Si atunci, pe tot ce voi pune mana va ramane imprimata furia.

"Scriu pentru ca sunt furios pe toata lumea, pe fiecare in parte."
(Orhan Pamuk)

...dar in special pe mine.

***

"1 jacheta, 1 bluza, 1 pantalon, 1 dres, 1 chilot, 1 pereche de pantofi, 1 pereche de cercei, 1 ceas de mana. Eram complet goala, am spus.
1 agenda cu adrese, 1 floare de tei presata, 1 trifoi presat, 1 pix, 1 batista, 1 rimel, 1 ruj, 1 pudra, 1 pieptene, 4 chei, 2 timbre postale, 5 bilete de tramvai.
1 geanta.
Totul era scris in rubrici pe o foaie de hartie. Numai pe mine nu m-a scris capitanul Piele pe hartie. O sa ma inchida. Atunci cand m-am prezentat aici, nu a scris pe nici o lista ca aveam 1 frunte, 2 ochi, 2 urechi, 1 nas, 2 buze, 1 gat. Stiu de la Edgar, Georg si Kurt, am spus, ca jos, in pivnita, exista celule pentru arest. Voiam sa-mi fac in gand lista corpului meu, opunandu-o listei lui. N-am ajuns decat pana la gat. Capitanul Piele va observa ca imi lipseste parul. Va intreba unde mi-e parul.
Imbracarea, spuse capitanul Piele.
Aveam senzatia ca ma imbrac cu ce era scris pe foaie si ca foaia se golea dupa ce imi imbracam toate lucrurile. "

(Herta Müller - Animalul inimii, pagina 132)

Telegrama

A venit zi ziua in care nu mai am nimic de zis. In sfarsit, tac.

Cu stima,
S.

Treptele spre K.

Ca sa ajungi la primul etaj, trebuie sa te prefaci ca drumul in sine e mai scurt cu doar cateva secunde decat in realitate. Liftul accelereaza pe traseul sau ascendent, iar pe scari imi indrept privirea intotdeauna spre drepta, de-a lungul balustradei. Stiu ca exista si acel etaj intermediar prin care trebuie sa trec pana in fata usii lui K., dar de mica am incercat sa uit de treptele de mijloc. Aveam impresia ca acolo se ascund cei care nu se saruta pe strazi, in cafenele sau asternuturi si ma gandeam cu rusine si dezgust la intreaga scena. Etajele intermediare au fost si ele create cu un scop, si anume depozitarea; in general e vorba de mobile vechi, o bucatarie dezmembrata, cu vitrina sparta si cioburile raspandite in apropiere. Acolo se ingroapa locatarii tineri (cei care au mai ramas) din bloc, pentru ca octogenarii nu se indeparteaza niciodata de balustrada. Celor din urma le simti rasuflarea trecand prin dreptul urechii tale cand te deplasezi intre etaje, dar niciodata nu le auzi pasii abatandu-se de la traseu. Ei traiesc pe o singura directie, nu mai au timp si nici curaj sa isi cunoasca blocul in dimensiunea sa orizontala.

Imi imaginez intotdeauna ca printre mobile vechi se depoziteaza rebuturile iubirii, cele care nu ajung nici in albume de nunta, nici in paginile fictive. Mi-e prea jena sa intorc capul spre fundul etajului cand in sfarsit de aprinde lumina, pentru ca ideea de amestec al salivei cu mucegai ma dezgusta. Sau cel putin imi era, pana cand K. m-a oprit la limita senzorului de lumina, intre parter si primul etaj, si a inceput sa ma sarute. Ne-am deplasat prin intuneric pana ce am simtit peretele lipit de spatele meu, moment in care mi-am dat seama ca ceea ce inclestez intre degete nu e K., ci mucegaiul fiintei lui decazute undeva intre parter si primul etaj. Am intins mana in aer si am pocnit din degete. In sfarsit s-a facut lumina si am vazut clar ce asteapta la etajul intermediar: cosmarul din copilarie cu noi in centru.

"E doar mobila veche", a zis K. si m-a luat de mana.
Mobila veche vei ajunge si tu, depozitat in blocul unde te-ai nascut printre batrani, la un etaj nemarcat pe lista de langa interfon si agatat cu egoism de manerul meu.
"E doar mobila veche si tu paranoica."

Sa nu te pui niciodata cu o femeie care citeste. Cand saruta, ea poseda ceva ce tu inca nu poti intelege: intelect, sau frustrarea de a sti ca pana si saruturile se transforma in praf si mobile vechi.

Rebut

Intotdeauna vom vrea putin mai mult, fie ca e vorba de viata sau de Mozartkugel. De la o vreme insa, majoritatea lucrurilor sunt create in cantitati bine definite: notele la mate nu mai sunt 8 sau 10, ci 9,49; relatiile au inceput intr-o zi de 29 si s-au incheiat intr-o zi calduroara, cu 24 de grade si presine atmosferica scazuta; epoca revistelor s-a adunat intr-un teanc de 53 de centimetri si stagneaza. Dupa ce ne-am depasit termenul de valabilitate, prezenta ta devine un narcotic: conversatiile plate, imperfectiunea corpurilor noastea si privirile care ne fug dupa alte persoane din sala demonstreaza ca ceea ce as fi denumit intr-o zi "noi" e expirat inca din fabrica.

M.: si acum gandesc cu litere mari. cred ca s-a spart firul.. si curge net pe undeva... Poate ar trebui sa ma declar octogenara prematura si sa pun capat exuberantei aparente, "de salon". Inserata inainte de vreme, exista undeva in corpurile noastre o fisura pe unde se scurg bataile accelerate ale inimii si sunt inlocuite cu ridurile intelectuale de pe frunte. Nu mai sunt gluma, ci doar rasul din fundalul camerei ce se retrage zilnic intr-un colt si isi descarca pasivitatea pe taste. Scriu pentru ca sunt furioasa pe toata lumea, pe fiecare in parte.