Fanteziile unui asasin timid (partea I)

As inchide-o intr-o baie izolata fonic cu o usa care se dizolva singura dupa intrarea ei. Cand i s-ar face foame, probabil ca ar incepe sa parcurga peretii ca sa isi ingurgiteze pasii. Narcisista sau pur si simplu dependenta de oameni, si-ar lichefia talpile si ar deveni in cele din urma un cerc ce se rostogoleste pe cele sase laturi ale camerei. Viteza ei crescand in acelasi ritm cu disperarea, ar curba si subtia peretii pana ce ar transforma incaperea intr-o sfera. Atunci nu mi-ar mai ramane decat sa ii leg un snur de inchisoare si sa ma plimb cu ea pe strada. Sa vada toata lumea ca am iubit-o pana cand nevoia de liniste a devenit prea mare.

Va rugam asteptati

La sfarsitul zilei ajungem la concluzia ca toti cautam cam acelasi lucru. Se distribuie in portii limitate, neretunabile, programate in timp, insa fara un orar exact afisat pe usa sediului central de distributie, probabil pentru a masca intarzierile obisnuite. In ceea ce priveste modul de impachetare, exista doar exceptii de la regula (avand in vedere faptul ca regula surprinde doar cateva cazuri la atatea milioane, a fost desfiintata notiunea si s-a concluzionat: Qué será, será).
Uneori e trimisa printre randuri scrijelite aiurea pe hartie sau asfalt, alteori e inchisa in scoici si isi asteapta linistita sfarsitul. Cel mai des e taiata in doua parti inegale ce, sectioanate din nou, formeaza buzele. L'amour... dupa data de expirare nu mai raman decat povesti jucate seara inaintea somnului sau cand pe strada trece un individ cu aceleasi gene sau acelasi parfum ca si domnul T.
Le adun fila cu fila si treptat imi asamblez autobiografia: librairie du temps perdu...

Amore?

Si acum ultima intrebare inainte de a agata eticheta de Sfarsit si de a reveni la vietile noatre normale: a fost, asta am inteles, dar totusi cum?

A: scurt.
Da, intr-adevar, candva a fost si somnul. In portii reduse care variau in functie de durabilitate si varsta (am mai imbatranit si noi, macar in cifre), noaptea sau la pranz, fiecare individ a picat intr-unul dintre paturi, al lui sau strain daca era intuneric si, de la prea multa bere, curiozitate sau prea putin somn, nu a mai nimerit propria camera. Dar la urma urmei, si asta e un scop al venirii aici: sa schimbam, sa interschimbam, sa ne amestecam si sa ametim pana cand nu ne mai nimerim nici identitatea, nici varsta, nici camera. Un Apfelsaft in cinstea celor care pleaca de aici, speram ca undeva adanc a mai ramas ceva din cel ce venise cu doua saptamani in urma. Noroc!


B:When the moon hits your eye
Like a big-a pizza pie
That's amore...
Cantam de cand m-au etichetat si au inchis portile. Amore... Poate ca m-am indragostit de praf, parea mai putin decat anul trecut si incepeam sa ii duc lipsa. Lipid de talpile mele cand dansam aiurea prin sala, s-a scurs tot in dusurile de la capatul coridorului. Anul acesta am ramas cuminte incaltata pana cand mi-au disparut pantofii. Amore, te caut din nou desculta.


C: Said adieu to love
Don't ever call again.
For I must have you or no one
And so I'm through with love.
Uneori umblam printre camere in intuneric si cantam. Adieu ce a fost, amore si praful de anul trecut. Alt parfum, alta sticla. Acelasi loc, aceleasi paturi. Alte buletine, din nou amore...

D: Genial.
Destul de concis, insuficient de vast, urmatorul.

E: Habar nu am. Suna un prieten?
Chiar si mai multi. Pana la treizeci si peste, daca incepem sa cantam cu totii YMCA poate se sperie soarta de noi si da timpul inapoi, macar cat sa ne faca sa tacem. Inca doua saptamani in Waldmünchen, cu exact aceiasi indivizi si fire de praf, macar cat sa mai aud inca o data:

Bine ati venit in Waldmünchen unde cam totul e facut din oameni, un canibalism al artei in care teatrul ne devoreaza lent. Savurati...

Continuarea

Ii ziceam ghinion, cam asa numesc in general seara in care stai pe scaun si nu stii incotro sa privesti. Mi-am amintit ca am in urechi cerceii x, pe seama carora pun toate intamplarile nefericite in zilele cand sunt purtati. Asa ca i-am dat jos si i-am aruncat undeva in geanta unde zac chiar si acum. Cred ca o sa le pun un semn de abandonati pe inchizatoare si poate, dupa ce se aseaza un strat de praf pe ei, nu va mai resufla ghinionul.
Cu urechile nude, mi-am continuat seara exact in acelasi fel: asteptand, descurajand si blestemand soarta cu hotararea de a pleca la 11. Si iata ca tocmai atunci a venit si el: neprogramat, in intarziere si imposibil de definit- ultimul dans, o traditie nescrisa a serilor in care incalt pantofii aurii si duc munca de lamurire cu genunchii ca nu trebuie sa tremure in fata niciunui mascul cu gratie. Cam aici ar fi sfarsitul, caci nu am nici cea mai vaga idee cum sa descriu si acest ultim dans. Banuiam totusi ca o sa imi fac candva curaj sa ma indragostesc, habar nu aveam insa ca de a fi condusa. Amore... dansezi?

Epilog II

Subsemnata, xxx, demisionez. Va las in urma povesti cu parfum pe care s-a asezat un strat semnificatv de praf (cu speranta ca il veti sufla cu forta), sticle de Shalimar nedeschise, domni T. care intre timp au pasit gratios in afara bulei mele, butoaie pline cu cafea de menta, tigari cu aroma de capsuni oferite prin taxiuri, scari si cafenele, pantofi de tango cu bretele rupte si o confuzie care intre timp s-a condensat si pluteste in jurul foii. Le las pe toate primului venit, daca el nu va vrea nimic, urmatorului, ma descompun in cateva randuri si sper ca ce ramane in urma va ajunge pe birourile sau sub pernele celor ce n-am fost niciodata: blondelor, geniilor, orasenilor, Andreelor (nume irosit aiurea in buletinul meu, probabil din pura pasiune pentru asortare cu cei ce mi-au rasarit in cale), canilor, Bounty-urilor, patefoanelor. As fi vrut sa fiu fiecare pe rand, sa mai si supravietuiesc ca sa pot povesti cum am fost confundata cu o muza, cum am furat un premiu Nobel si l-am ingropat in spatele bibliotecii, cum in buletinul meu scria oras in loc de comuna, cum am luat un Andrei de mana si le-am facut tuturor in ciuda ca ne asortam la buletine, cum am fost compusa 90% din ceai de piersici si lime, cum m-am intimidat atat de tare la primul sarut, incat m-am topit de jena, si, in final, cum m-a lovit un pas de tango, mi-a sarit placa Zarazai si am amutit de singuratate. As fi vrut sa le pot povesti pe toate, dar a venit momentul de a demisiona prea repede. Fara preaviz, fara sa-mi strang lucrurile si fara sa urlu la creioane ca m-au intepat. Nu plec, ci doar dispar cateva zile, mi-a dat propriul meu cotidian un sut in derrierre si mi-a zis sa-mi iau concediu ca altfel ma concediaza. Doar de dragul de a avea din nou ultimul cuvant: demisionez.

Inca mai visand la Provence,
S.

A se continua...

Candva ma voi indragosti de tine, chiar putin prea mult si o sa regret. Dar dupa doua zambete stupide o sa-mi zic ca asta-i viata. La vita e bella, cu sau fara ca tu sa iti dai seama. Pana imi voi aduna curajul sa ma indragsotesc, se va face deja iarna si ne vom tine de mana printre rafturi de manusi. Cam asa visasem eu odata si tot vroiam sa-ti povestesc, dar imi era frica mereu ca iti vei da seama. De ce? Ca de mult eu tot vreau sa ma indragostesc, dar nu stiam de cine.

Piesa nocturna

Pe toti cei curiosi de ce se intampla in mintea mea ii astept cu urechile deschise. Intrati, vizitati, portile se inchid la ora 1 cand ma culc. Atunci incepe o piesa in doua acte, despartite intre ele de o pauza in care, pe jumatate adormita, devorez nocturn o ciocolata. Visele mele continua in direct pana la ora 11 cand, in sfarsit, mi se descuie urechile si toti actorii sunt invitati sa plece. Multumesc pentru seara minunata, va astept si maine la aceeasi ora intr-o formatie, de obicei, diferita, caci pe zi ce trece aud tot mai multe zvonuri despre filme horror ce ruleaza in mintea mea. Eu nu oblig pe nimeni sa le joace, fiecare intra de curiozitate si ramane pentru ca nu reuseste sa imi ciupeasca neuronii suficient de tare cat sa ma trezesc. 00:57, in trei minute incepe inca un vis. Va astept curiozitatea.