Treapta de reculegere

Uneori se intorc toate impotriva mea: soarele, volanul si para pe care o aud devorata in fiecare marti si joi pe locul din dreapta. La fiecare stop astept sa fiu asaltata de stropi imensi ce incearca sa scape de mutilare si, intr-un final, de disparitie. El nu mananca fructele, acestea se lichefiaza cand ii ating buzele si apoi sunt sorbite zgomotos pana la samburi. Le ascult pe jumatate atenta la soarta lor, pe jumatate la asfaltul din fatza. Niciodata nu aflu ce se intampla cu samburii, caci atunci cand le vine randul, in masina se lasa liniste.
Semaforul se face verde si, inconjurata de injurii, abandonez ramasitele perei pentru ambreiaj. Accelerez tulburata si omor motorul in numele perei devorate. Inca un deces aromat in istoria carnetului meu.

Prolog

Buzele sunt folosite la inceput pentru a schita o conversatie usoara ce s-ar numi, in mod traditional, introducere. Cum te cheama, te-ai pierdut?, stinge lumina.
Ochii pentru a da de gol orice intentie, caci prea putine gene s-au nascut actrite veritabile. Deasupra si sub irisi are loc un adevarat spectacol de teatru, bazat pe improvizatie, confuzie si inconstienta pura.
Nasul, la randul lui, savureaze aroma corpului. Parfumul tipic fiecarui individ, stilizat de secole cu ajutorul unor sticlute produse in cele mai ciudate forme si marimi, poate declansa adevarate vanatori. Fiecare corp cauta un nas care sa il adulmece si, inaintea ochilor sau in absenta lor, sa ii reconstituie curbele dupa esenta.
Dar acestea nu sunt decat simple preludii. Buzele, ochii, genele, nasurile, unghiile si buricele, toate se cauta intre ele. Dar tu nu gandesti asa departe. Crezi in continuare ca tu ma saruti, nu ca noi ne sarutam parte cu parte.

"A doua zi in zori
Ca doi trecatori
S-au despartit razand
Si ambii fredonand"

(Cristian Vasile- Saruta-ma)

Extinctor nemtesc

Era liniste pe coridor, locul ideal pentru a fuma o tigara cand afara ploua si colegii se declara ferm impotriva tutunului. Lasa-i in pace, sa moara sanatosi calcati de o masina sau ultimii ramasi pe planeta, plamanii lui puteau sa fie zbrobiti si maine ca macar sfarseau fericiti.
Si-a infasurat strans tigara, a scos de sub mocheta traditionala bricheta rosie (lucra intr-0 companie de nemti cu o frica exagerata de fum, interzicand intrarea in cladire cu orice sursa de foc) si i-a blestemat pe sefi cu degetul intepenit pe bricheta. Avea o fantezie in care cladirea era cuprinsa de un incendiu si cei doi sefi (Hans si Schmidt) ar fi pus totul la cale pentru banii de asigurare. Ipocritii, cica nimeni sa nu ii banuiasca tocmai pe ei, cei mai dedicati oameni exterminarii tigarilor si a chibriturilor. Vina ar fi fost a angajatilor, "vreun tembel a fumat pe coridor si ne-a dat foc la fabrica". Chiar ar merita sa le dea cineva foc, si cu gandul asta isi aprindea, in sfarsit, tigara. Cand o fuma isi imagina ca Hans si Schmidt erau niste extinctoare ce il cautau innebunite la toate etajele, iar cand in sfarsit il gaseau si vroiau sa il stinga, isi dadeau seama ca erau vechi si goale. Intr-un final ardeau chiar si ei.
Statea sprijinit de usa 201 a fabricii de lemn si isi imagina ca ne da foc la toti cu o tigara. Un fel de genocid in care erau exterminati toti nefumatorii. Il priveam prin vizorul usii de vizavi zilnic la aceeasi ora si mi se parea chiar simpatic omul care lupta impotriva nemtilor si care vroia, in secret, sa ma omoare.

Say

Unul dintre cele mai triste lucruri e sa te uiti singur la un film. Am o mica fantezie ascunsa undeva adanc intre neuroni: cand iti voi mai intepa bula cu o unghie si vom deveni din nou tangenti, sa fugim impreuna pe o canapea unde te voi bate cu o perna, iar tu imi vei imobiliza mainile si ma vei privi de sus. Descriind procesul pas cu pas deja imi stramb nasul si le zic tastelor "la ce te asteptai, sunt mica si blonda". Si iata ca ma sprijin de tine (sau imi sprijin perna de tine si iti zic ca umarul tau a fost special creat pentru ea) si radem amandoi primele cinci minute din film. In final nu plange niciunul, caci tu o sa zici ca esti barbat, iar eu o "emancipata". Dar lasa, nu-i nimic, am plans de una singura asa ca m-am gandit sa iti scriu.

Un film despre liste. Un film in care e nevoie de treizeci de minute pentru a se depasi inceputul si cinci pentru a se termina brusc. Si dintre toate finalurile, acesta e cu o cutie de cafea si, culmea, "Say".Ce bine ca nu vei citi aceste randuri, altfel iar ar trebui sa ma gandesc la tot ce ti-ar fi putut trece prin minte. Daca se aseaza totusi cineva in partea muzei si te redirectioneaza spre cele scrise aici, lasa-mi un bilet cu ultimul film la care ai plans. Pana atunci, inchei simplu:

1:32:15. Superb.

Cu prietenie,
S.

"In the end it's better to say too much than never to say what you need to say."

Cadou tarziu

In seara asta ai dreptul la toate fetele din sala. Pe o melodie, pe doua, pe oricate accente vor ocupa pasii pana in imbratisarea ta si inapoi pe marginea salii.
Ai dreptul chiar si la tablouri, rom si pungi. Ordinea e stabilita doar de viteza de patrundere a degetelor tale in ambalajul celor primite si se vede clar in succesiunea pozelor. Zambesti langa fiecare corp care ti-a atins degetele, fie el uman sau de sticla.
Mult mai simplu decat orice, ai dreptul la urari , in medie cam doua legate intre ele prin conjunctia si de la fiecare persoana. E ziua din an in care numarul celor originale e cel mai scazut, cu tot efortul meu de a teroriza pixul in baia de la parterul restaurantului sa mazgaleasca ceva decent. Ca sa imi rasumpar lipsa de inspiratie si sa nu fiu nevoita sa pastrez secretul inca un an minus o zi: i-am pus tangoului din Ice Age 3 un semn de rezervat pentru unul dintre cei mai pasionati oameni ai dansului. La multi ani, Claudiu!

Impotriva crizei

Nu imi doresc in mod special sa ies din casa. Nici sa dorm. Ideal ar fi sa raman in fata unui film, pe o perna imensa care scuipa puf atunci cand sar pe ea sau tip, si, cel mai important, sa raman singura. Din patru in patru luni vreau sa raman singura, nu o perioada indelungata sau total izolata, ci cu un domnul T care sa ma scoata la o limonada sau la un ceai cu miere (in functie de sezon) si sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in bula lui abia tangenta cu a mea. Totul e atat de simplu in perioada asta: 1+1+2*limonada(ceai)=0,9+0,9+"multumesc, mi-ajunge ca suntem doar noi".

Criza e contagioasa. Cred ca a facut cineva experimente dubioase, i-a stors esenta ca dintr-o lamaie irosita intr-un pahar si a varsat-o in rezerva de apa. Asa am ajuns sa bem toti din ea, sau macar sa o lasam sa ne intre prin pori: robinete, sticle, nori, pana si parfumul ajunge sa ne raspandeasca in, pe si printre corpuri criza.

Au trecut patru luni si banuiesc ca a facut si el dush sau s-a plimbat prin ploaie. Domnul T, generic spus, lipseste. O sa ma plimb noaptea pe toate strazile cu un ac gros si cativa metri de guma de mestecat. Cand toate strazile sunt goale, o sa sparg becul de culoare verde de la trecerea de pietoni din dreptul Scolii 5. Pana cand termin, vor adormi si toti soferii micului nostru oras si, fara pic de jena, le voi infunda claxoanele cu guma. Cand un posibil domnul T va astepta la nesfarsit sa se faca semaforul verde, nimeni sa nu-i poata zice ca sta degeaba. Din trafic i se vor sufla baloane in loc de sunete de enervare, sau, cum se zice mai nou, "de avertizare ca are vizibilitate redusa", iar disperarea lor nu va reusi decat sa il scuipe cu mici fragmente roz de guma.

Pe la ora 12 o sa montez un nou bec verde si o sa traversam impreuna.

Guerilla Milonga

Probabil ca aceasta e cea mai naturala forma a tangoului: in mijlocul lui Republicii, cu un iPod si un casetofon imens, in sandale si alunecand pe piatra cubica. Acum zambesc amintindu-mi de bancnotele de 1 ron pe care le-am primit in mijlocul dansului, Serkan in buzunar, eu sub breteaua stanga a rochiei. Pentru o jumatate de ora centrul orasului a fost tangoul. Inca un motiv ca sa iubim Brasovul.

P.S. Promit o guerilla milonga la sfarsitul lui septembrie, prima mea milonga in calitate de majora. Nici nu e nevoie de pantofi, ne ajunge muzica si prezenta, asa ca pe oricine se afla prin Brasov si e dornit de inca un tango neconventional, il astept cu drag.

De ce iubim tangoul...

Si m-a lovit in cele mai neasteptate feluri. Intai printr-o sala aproape goala in care, inca de la intrare, am avut parte de o invitatie cu recunoastere inclusa. Stateam in parti opuse ale salii, ne-am privit un moment si am pornit spre centru. Ne-am intalnit la mijlocul ringului pustiu si, in loc de prelungirea invitatie prin imbratisare si, inevitabil, prin pas, ne-am privit in continuare.
"Eu te cunosc de undeva..."
"Si eu pe tine. Cred ca din acea seara in Bistro..."
O seara de tango live in Bistro de l'Arte aparent nu are limite temporale. Ea isi extinde vibratiile bandoneonului undeva departe si, intr-un moment nespecificat, se face din nou simtita. De aceea iubesc Bistro de l'Arte...

Apoi scaunele au inceput sa se umple de genti si pantofi adapotiti sub ei, si, odata cu ele, si ringul de dans. Incepe capitolul doi, desfasurarea actiunii, care decurge ca un film: iti alegi un scaun alaturi de cineva cunoscut cu care sa imparti impresii despre figuri, pantofi si planuri, si privesti cuplurile consacrate sau in curs de afirmare. Asta e partea din povestea nocturna in care personajul e supus, psihic, unei alegeri crunte: sa renunte pentru ca se gandeste ca nu au cum sa arate miscarile lui ca cele desfasurate in fata ochilor, sau sa se enerveze si sa isi jure ca o sa exerseze si acasa in fata oglinzii ca sa ajunga si el, intr-o zi, unul dintre personajele principale din mijlocul salii care isi cer spatiul si aplauzele prin cele mai complicate figuri (printre care si volcada, ca sa pot zambi eu fericita).

Punctul culminant aduce cu el o selectie. Alexandru (bandoneon) si Horia (chitara) continua sa invie tangourile clasice in timp ce cuplurile ramase pe ring devin tot mai putine. Cand numarul lor ajunsese la doua, o esarfa turcoaz si un zambet m-au invitat la dans. Milonga, mai exact. Genunchii imi tremurau cu intreruperi, caci de fiecare data cand le simtea vibratia, el ma plimba pe ringul de dans cu o relaxare incredibila. S-a terminat ceea ce ar fi trebuit sa fie ultima melodie si asteptam sa ma conduca inapoi la locul meu. Dar am ramas pe ring si el a strigat spre Alexandru si Horia: " three more!" ca sa fie, intr-adevar, o tanda.

Deznodamantul nu e happy end-ul clasic, ci e sfarsitul buimacit in care ti se sopteste cuvantul "frumos", ti se saruta mana uneori si esti condusa la loc unde intampini fetze poate mai confuze decat a ta. Pe mine m-au intampinat cu "Mi-a placut!". Sincera sa fiu, si mie.

Poate ca m-am indragostit. Incerc sa ma demachez in fata oglinzii si nu reusesc decat sa sar tipand de entuziasm, spre nenorocul celorlati locatari de pe Calea Linistita a Sinpetrului Numarul 11. Am tot dreptul sa ma dau mare: punctul culminant mi-a oferit cea mai frumoasa "ultima tanda". Recunosc ca, intr-un fel, m-am indragostit de Murat, sau poate ca de noi amandoi dansand.

Maine (II)

Stiu ca ma va lovi. Voi fi intr-o sala aglomerata, fie stand pe scaun cu un pahar in mana dreapta, fie alunecand printre perechi. Inevitabil voi zambi, chiar prosteste minute in sir. Probabil ca voi fi, din nou, singura minora din sala. Nu ca ar intreba cineva, nu ca i-ar pasa cuiva. Interesul va fi lipsit de comunicare verbala. Maine seara pe vremea asta va fi abia prima milonga dintr-un weekend de tango. Transylvania Tango Fest. Inevitabil, ma va lovi si el.

A mai murit un bec

Ridica o spranceana si se apropie. Deja ii vad detaliile craterului ramas in amintirea ultimului cos pozitionat marginal sub buza inferioara. Varfurile genelor, in lipsa oricarui fard, se pierd in umbra pleoapelor care capata o nuanta mai inchisa la fiecare cinci secunde in prezenta mortii iminente a becului. E in fond duminica, ziua de doliu a tot ceea ce este estetic, ziua in care pana si camera incearca sa ascunda decaderea saptamala a fetzei. Isi dilata brusc narile si se ridica pe varfuri. Acum nu a mai ramas decat un miros de incinerare a luminii venite odata de deasupra oglinzii. Inca o duminica in care nu ma mai cunosc zicandu-mi sa ma culc la loc pana maine.

Dream a Little Dream of Me

Noaptea verifici totul: robinetele, cuptorul cu mirounde, geamul daca inca se mai vede trabantul vechi. Cand stingi lumina si te culci nu banuiesti ca tevile nu dorm. Se conecteaza la ramasitele zilei trecute si prin ele incep sa curga vise pana ce iti inunda camera. Urechile iti functioneaza ca niste scurgeri care inghit toate filmele proaspat aduse si le duc la destinatia finala a tuturor deseurilor: mintea ta care amesteca toate amintirile si le mai joaca inca o data inainte sa iti sune alarma - un fel de centru de reciclare care le transforma ocazional in cosmaruri. Poate intr-o seara o sa ma ascund in teava de esapament a trabantul si o sa ma uit la geam asteptand sa stingi lumina. Nici nu stiu daca o sa-ti mai intru in cap- ma gandesc sa raman pe perna si cand se face dimineata sa fug prin teava creionul mecanic. Sper sa ma opresti a doua zi pe strada ca sa ma intrebi de unde imi recunosti parfumul si in sfarsit sa iti apar in somn ca ramasita a zilei de ieri.

Interzis pe timp de vara

Zece litere si o senzatie de panica urcandu-mi din stomac pana in otita externa. Prima oara le-am auzit stand pe scunul de control al orl-istului si asteptand sa se apropie lingura careia i-am declarat ura eterna de la primul control medical pana la sfarsitul fericit al tuturor bolilor, in numele senectutii. Din halatul alb, putin patat la spate, suna un mobil. "Da, puteti veni, in mod oneoficial nu nimic... dar nici oficial." Si apoi l-a rostit. Cuvantul de care se teme un procent considerabil din populatie, cel interzis rostirii in aceasta perioada ca garantie a unor luni calme, lipsite de stres sau cosmaruri despre calculul matematic. Unicul cuvant care imi trezeste mai multa panica decat insusi moldaminul: septembrie.