A sasea intalnire cu domnul T.

Domnul T. mi-a batut la usa. Am stat mult pe ganduri inainte sa-i deschid. Ninsese si nu ii vedeam exact chipul prin vizorul inghetat, m-am gandit ca o fi vreo fantoma ratacita care imi sperie visele cu un clopot de biserica spart in trei locuri. A batut a doua, a treia si a patra oara i-am dat drumu. Culmea, o masca plutea aiurea printre scaune si sustinea ingamfata ca ar fi domnul T.

"Cucoana, eu sunt, doar ma cunosti prea bine..."
"Auzi cherie, am un coridor plin de domnii T, fiecare si-au agatat cate o batista deasupra zilelor de mai si noptilor de octombrie pierdute aiurea."

Dar masca asta vopsita neglijent a insistat. E domnul T., vrea sa fie el si nu pleaca din bucataria mea pana ce nu o recunosc. Am zis ca poate chiar a revenit, de data asta cu ganduri pasnice, asa ca m-am ridicat de la masa si am scos cheia de sub borcanul cu biscuiti. Am descuiat cu ea cel mai intunecat coridor din toata casa si am mers prin multe odai. Am batut din usa in usa si mi s-au deschis sali de bal cu pantofi calcati, nopti imbracate in haine straine, camere tot mai stramte ce stateau sa mi se prabuseasca in cap. Am deschis sertarele si am aruncat toate camasile pe care mi-am lasat parfumul.

Nimic. Niciun fir de praf nu mi-a soptit de el. Au inceput usile sa se loveasca intre ele urlandu-mi sa ma indepartez. Intr-un final de plictiseala acuta am luat stampila cumparata cu cinci franci de la o copilita si i-am lipit-o pe frunte: 'Inexistent. Caz inchis."

Pentru Andrei Cristea

D: It is written

Prin camera mea trec zeci de drumuri:
drumul pudrei pe care o ia praful
atunci cand fața mea o paraseste;
drumul cafelei ce ma pierde in viciu dulce;
uneori el se intersecteaza cu un altul-
drumul romantei care plange moartea
Bucurestiului de alta data.
Atunci iau drumul tangoului in care ma afund mereu
cand nu stiu incotro sa ma indrept-
doi pantofi si o bifurcatie:
l'amour scria pe o placuta
sau cel putin asa zicea pe harta.
Stiu ca e acolo si totusi mai mereu o pierd.
Prea rar, prea imbatata de parfumul condimentelor
pornesc pe el.
Cineva ii tot fura placuta,
caci atunci cand ma intorc gasesc scris
nu l'amour, ci mult mai simplu: Condoleante.

Prin ochii mei

Am o singura dorinta- sa simt: mangaierea firelor de praf, greutatea perlelor de la gatul unei dame brune, pudoarea oglinzii cand ma ivesc nuda de la dus, proprii-mi pasi de dans alunecand printre tablouri, toate notele unui parfum, razele de soare injunghiindu-ma in apus, buzele tale odihnindu-se pe pielea mea. Si mai vreau sa stiu: tu simti cand te privesc? Pentru da, priveste-ma inapoi. Pentru nu, oricum nu mai conteaza, caci n-ai sa aflii niciodata.

Static

Cosul de gunoi e plin de lucrari vechi, idei si servetelele ramase in urma vreunui film sau zile neobisnuite. Plin ochi, nu mai incape nici gandul unei sticle goale venite tocmai din Orient cu un mesaj inchis de saptamani si expediat pe apa. Am vrut sa arunc soarele si pantofii aurii, amandoua mi-au facut in ciuda luandu-se de mana pe-un tango si lasandu-ma singura cu aminele si o racealea proaspat rasarita.
Imi iau cosul si reciclez toate ideile proaste, foile de fizica si cuvintele aruncate aiurea. As spera la alchimie, dar parca mi-ar ajunge si un zambet sau o cafea proaspata. Putina menta pentru a trece timpul si astept cuminte inca o zi de miercuri sa se arate...

Despre tango si pasiune...

Iubesc pantofii. Toti spun o poveste, toti stiu ceva ce doar unei perechi i se impartaseste.

Iubesc ochii, tamplele si ritmul ce conduc corpurile pe un drum nescris, un drum pe care nu l-am cunoscut de fapt niciodat, desi deseori l-am urmarit si l-am pierdut intr-un acord.

Iubesc fetzele. Dintre toate lucrurile inchise intr-o camera de pe Coresi, iubesc fetzele cel mai mult. Ele sunt cele care danseaza- zambetul putin rotujit si colturile ridicate ale sprancenelor, seriozitatea plutind deasupra unui umar, tamplele care se sprijina pe ultimul acord si pulseaza incheind povestea. Pe toate le-am vazut, prin ele si un zambet larg am respirat tangoul.

Iubesc bandoneonul si chitara, tangoul viu ce isi selecteaza chiar si dansatorii prin povestea depanata. Caci nu suntem noi cei care in Bistro de l'Arte am protestat impotriva meselor, a scaunelor si a pietrei pe care pantofii nu alunecau si nu-si gaseau nici drumul? Tot noi suntem cei ce ne-am speriat. De muzica, de ochi, poate de noi insine. Daca muzica e cea care ne alege, atunci de unde stim ca noi suntem cei invitati? Ea n-are ochi sa ne cheme, nici mana sa ne invite. Ea ii are doar pe cei care in multe nopti tarzii o lasa libera sa isi suspine pasul.

Si daca va vrea vreodata cineva sa stie ce se ascundea in timiditatea celor sprijiniti de scaune, imi voi lua penita si le voi destainui chiar eu: asteptarea. Eterna asteptare ca cei increzatori sa ne deschida drumul, ca ringul sa se umple macar cat sa distraga privirile de la pasii nostri putin stangaci. Sau poate eterna asteptare ca o mana inconstienta sa iti spulbere ratiunea si sa te arunce in valtoarea muzicii. Acea mana apartine mereu altui chip, altui dans si altei nopti. Are totusi cateva caracteristici mereu constante: e condusa de ritm, nu de ratiune, apartine muzicii, nu pasului, ma cuprinde brusc si imi ofera o scena intreaga, eu nepuntandu-i oferi inca decat un tremur vag, un dans si recunostinta. Multumesc si astazi, multumesc ca ai parasit festivalul de salsa si ai asteptat atatea luni ca sa ma gasesti intr-o milonga, intrebandu-ma care dintre chipuri iti apartine.

Iubesc serile de dans pentru ca imi acompaniaza drumul spre casa cu un zambet. Cenusareasa ce alearga pe piatra cubica in pantofii aurii, transformata demult intr-un pastel ce isi intinde povestea. Isi intinde reusitele, pasii pierduti si dansurile, chiar si pe cele neprimite. Pleaca exact ca si acum cateva luni: cu un ultim dans (acum o tanda) furata, in intarziere si hotara sa isi inece zilele in tango, pana cand tangoul o va ineca pe ea in acel dans fara de pata, asteptat inca de multe nopti.

Cu speranta ca imi pot rascumpara greselile si considerabil mai vagul, precum promis, impuls de a ma invinovati, astern cuvinte fara sens si ritmul unei nopti de primavara. Un singur zambet din pacate nu l-am putut privi scaldat in tango. El doarme acum si poate, doar poate, ma va acompania in vis la o milonga.

Mi-e frica sa imi sterg machiajul, caci atunci as renunta la sudoarea si la tamplele ce m-au condus atatea dansuri. Mi-e frica sa imi lepad hainele, caci atunci as lepada mirosul vag de tutun si corp strain care mi-au impregnat propria esenta. Mi-e frica si sa inchid ochii, desi macar asa mai pot aluneca pe ringul unei camere demult uitate in tango. Adorm cu o ultima dorinta: sa fiu acea camera de la etajul unei cafenele din Brasov, sa respir printre panofi si sa se stinga in mine ultimele acorduri ale bandoneului. Sa adorm intr-un pas liber de tango. La multi ani...

Mirelei si ...

unei imbratisari dragi, chipului numit inconstienta care m-a gasit
din nou, unor ochi albastri, unor gene lungi undeva departe

..bandoneonului si chitarei

Corolar

sorbind caldura
te-am vazut plecand din nou.
ghinion. adio.

Consecinta 5 a teoremei lui Lagrange

I-as da fiecarei functii un buton de autodistrugere, uneori cu gandul la zilele in care te cuprinde panica din cauza unei stimabile subunitare privindu-te batjocoritor de pe tabla si refuzand sa se transforme in nul, alteori pentru zilele in care tot ce iti doresti este sa auzi in locul alarmei de orele sase ale diminetii o voce suava spunandu-ti ca azi nu trebuie sa te trezesti. Nu, poti ramane in asternuturile mulate de-a lungul trupului in loc sa citesti versete din biblia matematicii trunchi comun+ curriculum diferentiat a defunctului Ganga. Mircea Ganga. Ar fi fost al treilea Mircea pe care l-am cunoscut... Dar daca apas pe autodistrugere poate, doar poate, azi pot trece pe langa testamente fara sa le mai salut.
Le-as da tuturor cate un buton de autodistrugere, i-as zice pauza si mi-as pastra doua pentru zilele in care nu vreau sa ma vada nici matematica, nici oglinda.

Q.E.D.

Trecut

Fugi cu mine cinci minute din monotonia unei x zile de marti. Iti voi lua degetele intr-ale mele si din firele de praf voi schita in jur pereti. Vom ramane singuri si, in sfarsit, ne vom elibera de reguli, vorbe si minute. Undeva in exteriorul nostru vom arunca tot ce e artificial- stofa, perlele si vorba. Porii ne vor tremura extaziati de libertatea nou descoperita si timp de cateva secunde ni se vor apropia timid genele.

Apoi va incepe ploaia. Iti voi imbata buzele in parfum pana ce ma vei lasa sa desenez cu ele o umbrela. Iar cand ti se va face dor de apa, ma vei saruta pe gat- lipsita de aparare, voi lasa picaturile si pielea sa ma scalde.

Si cand am aflat ce se ascunde sub valul greu de material si interdictie, degetele ni se vor descatusa, iar eu voi pleca. Ti-am cunoscut nudul, in sfarsit te pot uita.

Zambesc

Fericirea nu e intr-un sarut. Nici in doua seri pierdute in brate straine. Poate a inchis-o cineva intr-o sticluta si noi, muritorii, suflam cu toata forta pana ce, candva, o vom dezechilibra si ne va cadea pe buze macar o picatura? Nici atat. Fericirea e inchisa intre doua perechi de pantofi, un tango vechi si doua tample ce se cunosc intr-un accent. Traiesc privindu-le pe toate, ma asez cuminte pe o banca si incep eu insami sa zambesc. Dupa ziua 13 a saptamnii, ma incui in salile pictate in fotografii a Okianului si ma infrupt cu ceea ce, poate, voi trai si eu candva.
Fara pas sau ratiune. Doar tango.

Sentinta

Imi caut destinul in cele mai ciudate locuri: in canitele de portelan pictate de domnisoare batrane, in cartile de tarot ale unei curtezane, in usa incuiata a unui bar, in mirosul pielii pe care il adulmec inaintea somnului. Stiu ce nume va purta, ce culoare de ochi nu ii va lumina zambetul uneori candid, alteori indescifrabil- stiu chiar ca ma voi indragosti de niste ochi straini si ca voi fugi cu ei in lume. Si cand nu voi mai avea unde sa fug, ma voi intoarce la tine. Iti schimbi mereu varsta, vocea si trupul. Tot ce-ti stiu e numele: cateva litere pronuntate laolalta ce calatoresc de la chip la chip doar ca sa imi iasa mereu in cale. Uneori stai, draga fatum, alteori pleci precum ai venit: cu mana goala si gandul indecis.

Patefonul Evei

Sunt un zigot ca oricare altul ce isi lipeste urechea de corpul mamei. Ii simt buricul, sau cel putin asa cred, si in spatele lui aud mereu o incaierare salbatica de soapte. Parca ar fi o placa de vinil zgariata ce imi canta mereu aceeasi romanta inacrita de varsta inaintata.

1. Sa nu minti.
Ba tocmai, vreau sa ma strecor noaptea dupa usa unui domn si sa ii cant dulcea minciuna. O sa tragem valuri de casmir peste luna, sa nu ne vada, nici sa ne auda, ori sa ne devina complice si sub a ei raza amorul sa ni-l ascunda. Doar in tacere imi va inceta minciuna.

2. Sa nu inseli.
Te voi insela, si nu o data. Doar asa pot invata sa nu mai fiu umana, sa decad si apoi sa ma ascund sub un cearceaf. Voi astepta ca noaptea sa nu ma mai vada, caci nuda, scufundandu-ma in lacrimi, voi sti ca nu te merit. Te-am inselat cu un barbat, draga mea luna.

3. Sa nu dezamagesti.
Asta ar insemna sa te ascult intocmai, sa nu mai fiu copil si sa ma nasc seniora. Imi promiti ca-mi vei intineri sufletul? Ce viata trista, sa vad toate momentele frumoase murind in fata-mi. Ochi alunecosi, inima aburdalnica... Te voi dezamagi din prima clipa: voi fi om.

4. Sa nu faci primul pas.
Si sa-mi ratez cel mai frumos tangou? Urmatoarea porunca, te rog.

5. Sa nu fi lacom.
Mi-ai umplut neuronii cu ipocrizia voastra. Voi nu vreti fericire, amor si arta? Voi nu vreti viata? Intotdeauna vom vrea putin mai mult, destul nu vom aveam poate, ca si oameni, niciodata.

6. Sa nu vorbesti cu strainii.
Nici cu placa de vinil a Bucurestiului de altadata ce ma va ademeni intr-o imbratisare si o promenada? Nici cu tine? Ba pardon, tentatia e mult prea mare, iar eu, o simpla pacatoasa.

7. Sa nu ma abandonezi niciodata.
Pe tine? Dar tu cine esti, am vrut sa te intreb mereu.

Acum sare acul si placa o ia de la capat. Ii explic mereu ca nu eu sunt straina lumii, ci ea n-are pic de ratiune, sau poate tocmai, mult prea multa. Nu ma asculta niciodata si uneori, cand imi recita porunca a patra, ma intreb despre corsetele- or fi fiind ele salvarea lumii din afara uterului? Am fost conceputa libera, ma voi naste incorsetata in sapte panglici, sapte noduri de prejudecata acoperite gratios cu o eticheta sententioasa: Societate, sau mai simplu, A fi fata.

Ploua

Ce bine ca avem geamuri! Ne incuiem in custi de sticla si beton, privim afara. Grindina, soare, albine, tot ce nu ne poate atinge. Visam cuminti la un coup de foudre si ne gandim ce bine ca avem acoperisuri, stalpi sa le sustina si usi sa ne incuie. Aici, in interiorul gratiilor mascate in tapet si modemuri, nimic nu ne poate atinge. Nici chiar omul.

De departe, zambind

Draga T.,

A trecut ceva timp de cand nu am mai asternut adresa ta stropita cu putina iasomie pe un plic. Ne-am savurat povestile despre doua vieti tangente datorita unui pachet de tigarete, am golit cana cu ceai de fructe si miere de salcam, am urcat scarile hotelului cufundat in somn si ne-am indreptat intr-un final fiecare spre usa lui. Nu stiu care dintre noi a fugit printre perdelele geamului, dar a doua zi ne-am reluat cafeaua, tigarile, orasul propriu. Lumea era iar a noastra. Nu stiu ce ai facut tu cu ea, eu am inmuiat-o in arta si am presarat cenusa peste gulerul tau indoit stramb, mirosind a lavanda.

Te vei intreba probabil ce vant ti-a dezgolit pasii. Nu stiu cat de bine iti mai aduci tu aminte de mine, dar mie... ei bine, mie imi plac povestile. Ti-am istorisit vreodata ca as fugi in lume cu un ceainic? Oh, as fi esenta ceaiului ce se scurge in cani de portelan si elibereaza aburi de mere si scortisoara. As saruta buze si povesti, as astepta mereu alti oameni sa se aseza la masa noastra, a ceainicului chinezesc si a mea, si as trai privindu-i. Le-as sorbi povestea, le-as savura gustul odihnindu-ma un moment printre papilele lor. As fi ceaiul alunecat intre ochii nostri in ultima seara cand ne-am despartit. Si dupa ce mi-ai sorbit si ultima picatura, ai spus zambind ca e tarziu. "Noapte buna."

Astazi arta m-a facut sa plang. La un moment dat nu mai stiam daca plang de tristete sau de admiratie, aveam pielea calda, o stare febrila si incertitudine: daca voi rezista pana la capat sau voi stinge reflectorul inaintea ultimului act. I-am pus pauza lumii si mi-am indreptat pasii spre oglinda cautand un pachet de servetele. Nu mai fusesem atat de adanc cufundata in lacrimi de acum un an, patru luni si...
Nu mai stiu. Am scotocit prin cutiuta argintie in care imi ascund trecutul in foi, ecusoane si brichete. Uite servetelul pe care ne-am declarat de acord sa impartim... poate nu chiar totul- vieti, obsesii, hamburgeri. Lantul de la mobil pe care il plimbam printre degete cand va priveam pe toti dormind- de fapt, te priveam pe tine dormind langa si gandindu-ma ca o lumanare asezara pe pieptul tau mi-ar da impresia unui revelion funebru. Mi-am infundat rasul in maini- chiar aratai ca "un mort frumos, cu ochii vii...". Of, acum nici nu mai stiu cui scriu: ei, lui sau tie.
Mi-am cautat jurnalul, vroiam doar data din dreptul primei pagini. N-am ajuns sa-ti spun ca fiecare jurnal al meu incepe intr-un punct de criza, de obicei unul de gen masculin... Asa ca i-am ciocanit la piatra si l-am trezit pe acest el apus. "Tie iti voi dedica aceasta prima pagina." Si deasupra 11.11.2007. De un an si, cu ingaduinta de o zi, cinci luni nu am mai plans astfel. Ti-am povestit candva chiar si de noaptea aceea; altii inaintea ta n-aun inteles, cat despre tine, habar n-am.

Si privindu-mi ochii verzi ca de pisica (din cauza plansului, culoarea pe care le-o descriu tuturor ca pe un mit) mi-as fi dorit dupa atata timp sa te fi avut aproape. Doar ca sa iti povestesc ca am mai adaugat un film la lista celor care mi-au starnit lacrimile.

2:39:15. Zambesc in intuneric. Superb.

Noapte buna,
S.

Nud

De ceva timp ma trezesc cu un scaun gol in fata. Intre noi sta o masa si discutie nu avem. Poate ca am innebunit si nu mai vad oamenii, treptat nici nu o sa mai vorbesc- scaunele, ce stiu ele despre cafea, amour si tango? O sa umblu singura, oarba prin universul meu construit pe scaune goale. In haosul dezaxarii, cate unul sta ca piatra de mormant pentru fiecare cuvant pe care nu mi l-ai mai spus.
De vei vrea vreodata sa-ti recapeti libertatea, iti recomand sa ma sufoci in nuditatea mobilei. Taci si, candva, voi tacea si eu.

Ipoteza. Demonstratie. Concluzie?

Fericirea e o cana de cafea cu aroma de menta, savurata cu ochii inchisi si trupul cufundat in acordurile unui tango de la 1933, un zambet rasarit pentru simplul fapt ca habar n-ai ce te asteapta peste mai putin de o ora cand te vei aseza docil inapoi in banca si vei incepe numaratoarea inversa, uneori vegehea asupra mobilului pentru semnul cel de toate zilele de la T. Si toate astea sunt inmuiate intr-0 liniste sfanta, caci nimeni in afara de tine nu mai incordeaza atatia muschi la 7:10 dimineata ca sa zambeasca.

Fericirea ta? Sper sa nu fie aceeasi, caci placa prafuita de vinil si zambetul sunt doar ale mele. Posesiva? Poate.
Q.E.D.

Tango lipsa

Desi calatoria m-a purtat tot mai departe, ti-am pastrat imaginea mereu alaturi si impreuna am vazut Orientul. Te-am purtat nu ca pe o poza, caci singura pe care o aveam am marginit-o cu flori si ti-am daruit-o. In special serile, in linistea patului strain cu asternuturi patate, ma chinuiam sa-ti vad chipul. Abia astazi cand stam iar fata in fata imi dau seama cat de mult te-am schimbat: ti-am rotunjit pometii, chipului palid mai mereu i-am pictat culoare. Tot ce n-a putut insa atinge dorul ti-au fost ochii: albastri inchis ca si acum un an cand i-am lasat citind. Astazi ii gasesc in acelasi loc, aceeasi irisi, alta carte. De ar fi sa te pierd vreodata prin labirintul de strazi al Istanbulului, m-as uita prin fiecare val cautandu-ti fiinta. Sub casmire grele si lumina lunii, la fel de repede ti-as recunoaste ochii.


Aveam o perioada in care fiecare miercuri insemna reconstituirea dansului in cuvinte. In mod ironic, astazi am renuntat la tango (nu de buna voie, inca ma mai enervez cand imi amintesc) si totusi scriu. Mint, au scris altii, eu doar citez:

"Other music exists to heal wounds; but the tango when sung and played is
for the purpose of opening them, for the purpose of sticking your finger in
the wound and to tear them until they bleed."

Autorul nu-l stiu, dar datorita lui Claudiu a ajuns citatul pana la mine.

Despre ritualuri si tango:
"Traditionally the “best” women dancers were seated in the front row around the dance floor. This still takes place in many popular dance halls in Buenos Aires. The men would either be in the center of the dance floor or near the bar from where they could see and be seen by the ladies. The object was to make eye contact and imperceptibly ask a lady to dance with a nod of the head. A lady wishing to accept the invitation would indicate so with a minimal motion of her eyes, her lips, or her head. At this point the man would walk towards the lady without losing eye contact, a sort of reassurance that the eyes he was looking at, were looking back at him and not for some other guy coming from behind him."

Citat cules dintr-un vechi ziar de tango (cei interesati pot da din penita si dezvalui sursa).

Si pentru a incheia, stropim toata compozitia cu o picatura de Parfum de femeie:
"No mistakes in tango, it's not like life. That's what makes tango so great: if you make a mistake, you get all tangled up , you just tango on."

Doar pas

Misterul se dizolva cu mult inainte
ca tu sa termini.
Parfumul tau alearga in spate-
de-ar fi sa cad, m-ar prinde
si mi te-ar propulsa inapoi in brate.

"Ma mai iubesti?"
"Te-am iubit vreodata?"
Chelner, un tango si nota!

Ce naste matematica...

M-oi privi candva in ochi si intre noi se va lasa tacerea.
"Sa zburam pe acel taram al fericirii..."
Impotriva n-as avea nimic,
doar un suspin
ce iti va zice astfel:

Zburam tinandu-ne strans de mana,
caci altfel eu te scap si inca de la inceput
Ne pierdem.

2 intra pe taram, nicidecum 1+1.

Cat e zi noi devenim doi tanci ce se scufunda
unul in ochii celuilalt, doua bule de sapun ce asteapta
ca una sa se sparga .

Mici si fara astampar, una va fugi cu soarele
si-l va ingropa in sticle negre de parfum.
Poate asa se naste seara
Cand in sfarsit inchidem ochii
si pasim.

2 alunecand pe un tango, nicidecum 1+1.

Ca sa ajungem insa acolo
ni se impune sa fim lenesi.
De ne certam, conchidem: nu a fost sa fie.
Inecam trecutul intr-o scoica
Si asteptam.

Pana cand unul dintre noi va incurca directiile
si va ajunge pe alt tarm.
Ne vor trimite acasa
caci doi nu vom mai fi,
ci 1 si inca 1 stand departe.

"Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!..."

Se intampla uneori sa iti rasara in cale ceea ce s-ar putea numi dragoste la prima vedere. O parte hazard, poate coincidenta, doua parti noroc. Intr-o x dupa-amiaza, posibil chiar a unei joi, m-am indragostit de un afis. Poate pentru ca era roz, poate pentru ca era desenat atat de simplu, de fapt e absurd sa incerc sa-mi dau seama.
Intai mai, somn in ochi si un frig cumplit- nu putea rezulta din cele trei decat o minune: am gasit bilete la teatru- in mod normal, doamna de la bilete devinte o placa zgariata care imi repeta rece ca "nu mai avem bilete", eu ma enervez si ma inchid intr-o cafenea in fata unei cani si-a vorbei. Am trecut deci prima proba, ajaungem la a doua- un afis taiat aparent cu rigla isi omora plictiseala atarnand de usa de la intrare. "Nu se mai intra dupa inceperea spectacolului". Ora 19:04, usile incuiate, biletele platite, patru oameni panicati. Aveam doua ganduri care jucau prinselea printre sinapsele mele: pe de o parte ma simteam mandra ca in Romania gasesti atata punctualitate, chiar daca asta insemna ca o sa ajung iar in fata unei cafele- si totusi, mintea mea ma cita pe mine insami cand ziceam plina de furie ca as construi un lagar pentru toti cei care intarzie (probabil ca as fi prima condamnata).
Si au dat fetele din gene cat au dat pana ce au trecut de a doua proba si s-au pomenit mergand pe varfuri din cauza tocurilor si asezandu-se pe locurile altcuiva , in mintea mea dubioasa revenind scene din "Restul e tacere". Ce-a fost apoi... ras si admiratie. Poate ca in acele doua ore m-am indrgaostit de teatru, caci actorii au jucat genial, iar eu am inteles de ce ni se tot zice la curs ca suntem lipsiti de energie. Scena parca era un imens magnet de joc ce imi atragea somnolenta si frustrarea acumulate in putinele ore de constienta, iar spectacolul a jucat rolul cafelei nebaute in ziua aceea. Iubesc cafeaua cu menta, deci iubesc si teatru jucat cu pasiune.
La iesirea din sala ne-au intampinat din nou afisul si frigul serii. Mi-a mai ramas doar zambetul pe care incerc sa il disociez de cele ce vor urma ( poate disocierea e mai usoara in dragoste decat in tango, inca ma mai chinui sa le dau de capat ambelor). Il ascund dupa o masca si ii scriu simplu intr-un colt: d'ale carnavalului...