32

Eva s-a urcat in autobuz, si-a cautat un loc retras si a inceput sa planga. Doar pe jumatate plin, autobuzul nu ducea la ora aceea decat batrani care, odata cu varsta, cauta locuri tot mai in fata. Primele scaune sunt locurile de veci ale octogenarilor, fiecare vrea sa fie cat mai aproape de sofer la ultima lor cursa. Niciunul nu se uita in spate, tot ce ii intereseaza pe seniorii acelei ore e avansarea in ierarhia autobuzului.
Cel mai bun loc de a plange e autobuzul, se gandea Eva, doar tu si scaunul, eventual o batista in care iti poti chiar si sufla nasul zgomotos, oricum nu se intoarce nimeni. Si exact asta facea, plangea din cauza unui patinoar.Il vazuse ultima data acum doi anu la una dintre intalnirile cu domnul T cand radea de el intins pe gheata. Regreta ca nu s-a intins si ea langa el, patinele nu aveau decat sa ii ocoleasca. L-ar fi luat de mana si n-ar fi zis nimic, ar fi asteptat doar ca T sa ii spuna ca e o copila si sa ii redea alunecarea bipeda. Prea tarziu, e deja vara (chiar a doua vara) si gheata, ca si T, au ramas undeva in urma.
Se termina cursa si toti batranii se intorc spre iesire. Eva mai ramane putin ca sa isi indese batista in spatele scaunului. Ultimul scaun din stanga si domnul T. Acum isi da seama Eva de ce nu circula de obicei cu 32.

Istoria dansului, de la varsta de 3 la 17 ani

Dansez de mica. Am inceput pe strada cand ma plimbam cu mama si faceam piruete pe sub mana ei. Poate deveni cam stanjenitor sa umbli cu un titirez pe strada asa ca, dupa ce mi-a spus a doua oara sa merg, nu sa topai, m-am calmat si am adoptat o alta tactica.

Domnisoara de onoare- dintii din fata lipsa, incapacitatea de a tine trena corect si un cavaler blond. Cred ca atunci m-am indragostit prima data, insa tot atunci am invatat ca ochii albastri nu danseaza, cel putin nu pe gustul meu. Cand eram mica aveam o regula sfanta in contact cu alti membrii ai generatiei: reflectorul cade pe mine, deci m-am infuriat cand l-am vazut pe partener facand piruete. Imi calcase teritoriul sacru, eu eram cea in rochie cu dantela, el la simplu papion. Primul meu dans in pereche a fost deci cu partenerul nepotrivit, un cleptoman al dansului cu trasaturi nemtesti ce prezenta o slabiciune pentru figurile mele preferate.

Se zice ca am crescut si am devenit mai toleranti: accept sa imi conduc partenerul (ca sa imi dau seama cand trebuie sa reactionez eu), accept piruetele la barbati (caci formeaza opturi cu ale mele), accept chiar si faptul ca ei danseaza mai bine decat mine (la urma urmei, ei au posibilitatea de a dansa si pe toate melodiile de vor, ceea ce nu ma deranjeaza deloc, avand in vedere actuala criza masculina).Uuneori mai tipa un barbat la tine "cine te-a invatat sa pasesti cu varful?!", dar la sfarsitul practicii nu te bat niciodata, ci iti zambesc si multumesc cu o rabdare considerabil sporita.

Dansez in camere imbibate cu miros de narghilea, in bucatarii din Tohan, in studiouri ascunse pe ganguri, desculta pe Thriller (Michael Jackson a fost totusi primul meu idol in cariera de melomana, deci era si normal sa-mi arunc intr-o seara palaria si sacoul spre adolescenti derutati), cand ma spal pe dinti, cand urla Ioana ca nu vrea sa mai auda de bachata ("pornografie mascata"), inainte sa fac febra si sa alerg din nou la orl-istul care rade de mine ca "bolnava, dar esti foarte sexy cu buricul gol". Suntem tineri, ne incurcam in colgade si volcade doar ca sa zambim la sfarsitul dansului si sa strigam si mai inversunati ca vrem la Breaza in septembrie. Daca v-am convins ca merit sa merg la workshopuri, apreciez solidaritatea. La urma urmei, nu e "doar tango", ci, precum a spus Mitza, "fiecare cu obsesia lui".

Q.E.D.

Pas fata, pas spate, incuie

Mai nou raman blocata in usa asteptand. Claxonul unei masini, un geam ramas deschis, ceva venit din exterior sau din interior care sa-mi spuna incotro sa pasesc. Cheia mi-a fost lasata cu instuctiunile anexe: ridici putin manerul (nu se stie de ce coboara cate un milimetru in fiecare an), intorci cheia de doua ori, verifici si o ascunzi pana a doua zi. Si totusi nu mi-a zis nimeni ce se intampla mai departe.

Ma intreb de ceva vreme cum arata noaptea sala noastra de la etaj, cand oamenii isi reiau rolurile cotidiene si pantofii sunt infundati in rafturi. Cu fatza spre sala as putea intai face un pas inainte si abia apoi incuia usa. In intuneric, asezata pe una dintre banci si plimband mingea de burete intre degete, as astepta sa rasune un pas pe parchet. Pas, ii zic generic, caci ar putea fi orice.

Sala miercurilor noastre are peretii marcati de cuie pe care atarna aproape de fiecare data altceva. Icoane, pasteluri, fotografii, cu mici portiuni lasate libere. Te simti ca intr-o sala de asteptare in care nu afli niciodata ce astepti. Imi imaginez ca cei inramati vor exact acelasi lucru: tango. Ziua dansam noi, noaptea locatarii peretilor. I-am visat intr-o noapte coborand de pe cuie si lansandu-se in sens de dans, lasand chiar si urme de ciocniri pe pereti. In special langa soba se pot vedea liniile negre desenate candva pe vopseaua alba.

In spatele sobei insa nu m-am uitat niciodata- lipsa de curiozitate, in fond, fatza sobei e centrul ocazional al atentiei celor neinvitati la dans. M-am gandit deseori ca de acolo porneste muzica, boxele minuscule si ipodul conectat la ele mi se par incapabile de a controla atatia oameni.

E seara totusi si am cheia inca in mana. Astept in continuare, sper ca o sa scartaie cu intarziere parchetul ca sa intru. Dar inaintea mea se incuie schimbul valutar aflat cu zece trepte mai jos si ma obliga sa fac un pas inapoi. Conventia e conventie, chiar daca tanti Cici habar n-avea de ea cand s-a hotarat sa inchida afacerea. Ridic clanta, intorc cheia, verific si plec.

Merit?

Eu merit o palma. Si o plimbare in furtuna, fara umbrela, poate in slapi. Sau poate chiar desculta, sa alerg prin balti si sa imi devoreze picaturile pielea. Merit sa fiu inconjurata de narghilele fara dreptul de a ma atinge de niciuna si fara un stimabil caruia sa ii zic sa ma duca departe. Noaptea, cat adorm pe un cosmar plasat intr-o ora de mate, tantarii sa imi suga tot parfumul din sticle. Poate ca merit chiar doua palme primite de la personajele care ma inspaimanta cel mai tare: clovnul si fostul profesor de dans. Soarta suprema e sa fiu ignora: un tango, perechi avantandu-se in zeci de figuri si eticheta mea de damnata intepenita pe breton. Sa nu am voie nici macar sa calc in spatiul sacru al boleurilor si al volcadelor, izolata total si supusa unui mers pe jumatate de sala. Cam asta merit, dar il rog pe onorabilul care ne mazgaleste destinele sa ma crute. Sunt tanara, dom'le, singura minora din sala. Pe ochi frumosi pot primi o tanda? Multumesc, am auzit ca de maine incepe furtuna.

A patra intalnire cu domnul T.

Respiram sincron, dar tu nu-ti dadeai seama. E doar jocul meu stupid de a urmari suflul alcuiva cu propriu-mi. Era frig in noaptea aceea (tremura chiar si Argentina*), asa ca ma verificam in aburii care treceau pe langa urechea dreapta si se pierdeau printre capete. Ma tineai in brate si fumai tigara dupa tigara, eram atat de geloasa pe niste paie umplute cu nicotina care miroseau groaznic (desi sunt o fumatoare pasiva cu traditie costruita in taxiuri si blocuri, iti spun cu sinceritate acum ca ale tale m-au lasat cam... rece, pardon expresia, dar tremuram cumplit). Cat de ironic, toti domnii T. m-au inselat cu tigarete...

Multumesc Brenda
(semnat Sanpetru, ca sa mentinem nota vesela)

*imi cer scuze pentru inside joke, dar, ca de obicei, ceva trebuie sa ma dea de gol. Noapte buna, B.

Avertisment

Tocmai am aflat cu ce voi inlocui penicilina cat de curand. Nu stiu exact pe cine va pica sarcina moderat de dificila, exagerat de amuzanta (presimt un zbor al pantofilor aurii prin Okian) de a-mi satisface sau curma moftul, dar pana atunci entuziasmul meu nocturn explica ce naiba o fi aia o volcada. Bine, de fapt excitantul entuziasmului meu nocturn explica:

http://www.youtube.com/watch?v=-DOwFqN5Pyo&feature=player_embedded

Si totusi... tango?

Oda penicilinei

In doze marite, penicilina poate face minuni: febra dispare complet, numarul de injurii pe ora scade, vocea ramane totusi dubioasa, dar soldurile si mainile incep sa schiteze modele ritmice in fata oglinzii din baie pe fundalul uscatorului de par. Dar fara penicilina viata s-ar desfasura in mod monoton intre tastatura si somn, miscarea nefiind necesara sau prea agreata. Neinjectata intramuscular, poate deveni chiar suportabila, prelungindu-se de asemenea perioada de activitate normala a muschilor fesieri.
Chiar si in prezenta penicilinei, semiizolarea pe o perioada determinata este totusi necesara. Determinata nu inseamna insa si planificata. Ratarea celor doua seminarii de tango si a serii de milonga poate fi compensata prin vizionarea, respectiv revizionarea Moulin Rouge-ului, asezonat cu doua-trei praline si o limonada, in niciun caz sufocata cu gheata, caci atunci penicilina ridica o spranceana si fuge. Riscuri: exoftalmie la scena de tango, aplauze la final in ciuda faptului ca HBO-ul nu este capabil de plecaciuni, moment de nervozitate superficiala la amintirea seminariilor ratate.

Si atunci cand tratamentul pare a da roade, filmul se incrunta si spune: "Nu-mi place finalul asta!". Dom'le, stai calm, final n-avem inca, caci ziua e abia pe la mijloc. Doua doze s-au dus, a mai ramas a treia.

Alesul alunitei mele

Mai nou, ne-au agatat un orar pe usa. Intalniri prestabilite la fiecare 8 ore, avem dreptul sa intarziem cam 15 minute, desi rar e cazul- in mod straniu, eu ajung la timp, iar tu nici nu te misti de acolo, iti schimbi doar peretii de sticla. Prima data cand ne-au lasat singuri in aceeasi camera am avut o cadere psihica, mi-am privit mainile albindu-se si m-am intins pe pat ametita. Am asteptat sa ajung acasa pentru ca in sfarsit sa plang, dar drumul mi s-a parut prea lung si pana sa urc scarile intreaga intamplare era deja descompusa.
Am incetinit cele 7 ore ramase uitandu-ma la mana mea stanga. Azi ma gandesc in avans la fiecare miscare, ma indepartez un metru de fiecare zid aflat pe partea ei, caci de cand mi-ai atins-o, mi-e frica de orice ar putea sa o sparga. Uneori imi trece prin minte ca in starea de lesin ai fi putut insera in ea o parte din tine, deoarece atunci cand degetele ei ating pompa unui parfum sau topesc ciocolata cu martipan sub ele, sunt strafulgerate de o durere prelunga. Banuiam dintotdeauna ca ai fi gelos, chiar si pe fluturi cand se invart in jurul lor.
Ne intalnim zilnic la ore fixate: 7, 13, 23. De fiecare data ramanem singuri in camera cu orar lipit pe usa si intre noi un minut se lasa liniste. Nu-mi place sa ma holbez la tine, asa ca recitesc de fiecare data denumirile medicamentelor asezate pe rafturi: bergamota, vanilina, vetiver, ambergris, aldehide si, cea care ma sperie mereu, piele. Nu stiu exact ce amesteci in acel moment de tacere, nu m-am chinuit niciodata sa te intreb.
Apoi imi faci semn sa ma apropii, ma asezi pe un scaun invelit in perne albe si-mi ceri mana stanga, suflii usor peste alunita mea si se deschide. Sangele mi se intimideaza usor, iar atunci cand isi da seama ca il privesc prin mica iesire, lasa o bula de aer sa ma stropesca pe gene. E singurul moment al serii cand te vad razand.
Cu o seringa imi astupi alunita si imi introduci in organism substanta ta misterioasa. Isi schimba ocazional culoarea, inca nu stiu sigur in functie de ce anume, dar banuiesc ca e corespondentul cromatic al vitezei suflului tau pe degetele mele. Uneori te emotionezi si iti tremura usor buzele, alteori parca nici nu ti-as fi intersectat cursul vietii.
Cand seringa se goleste, tu imi inchizi alunita si o saruti cu blandete. Imi faci semn sa plec si iti continui privitul in gol pe fereastra. Ma intreb ce vezi, sau daca vezi, caci nu ma privesti niciodata in ochi, imi cauti alunita cu o mangaiere. Intre doua intalnire am vise olfactive, se face ca sunt inchisa in sticle de parfum si ma inec lent in mireasma. Capul tau serveste drept dop ce nu ma elibereaza niciodata. Abia m-am trezit din Bal à Versailles cu nasul infundat de iasomie si alunita pulsandu-mi. Alunitei mele ii place sa viseze, poate mai mult decat mie. Ea e de fapt cea care a stabilit orarul ca sa isi satisfaca placerea sadica si luxoasa de a ma ineca. Cred ca alunita mea e prea timida ca sa iti spuna ca e indragostita de tine.

Episodul Miercuri

Ma uit la televizor pe usa inchisa.
Semnalul e dat de alarma de ceas
care-ti spulbera somnul de luni pana vineri
in boabe de vise prajite cu parfum de cosmar.

Prosoapele baii liciteaza caldura uscata
pentru minutele zilnice de documentar.
Cand esti nuda, oglinda e singurul privitor neautorizat
ce trage cu ochiul prin stropii de apa supraponderali.
In jurul coapselor tale
chiar si parfumul se topeste,
din robinete nu mai raman
decat rauri de ciocolata amaruie
imbibata in coniac. I-ai imbatat pe toti,
gleznele tale trimit mesaje subliminale
ce ard tot restul ecranelor.

In pauza publicitara te imbraci in parfum de tutun
si inaintezi pe mocheta in semn de protest.
Picurii de apa atarnadu-ti de varfuri,
parfumul de piele prea tanar ridata,
albastrul lichid ce iti rumena ochii-
tigareta de foi pe usuca pe toate
pana ce chiar si teleshoppingul
va primi avertisment de la usile casei
sa astupe orbitele minorilor.
Pretul tau e un subiect tabu,
doar a te imbraca in straie de dama
ar costa atatea boabe de ambra
incat am declansa o noua criza mondiala.

Cand in sfarsit ajungi in fata canilor
gasesti sertarele goale.
Auzindu-ti pasii, s-au adapostit cu totii
in spatele meu si iti cresc audienta.
E sezonul final al inca unei zile de miercuri.
Pe tine insa nu te intereseaza.
Iti sorbi ziua direct din ibric
cu tot zatul ultimei clipe.

Dar toate acestea nu sunt decat o reluare
a unei serii zilnice difuzate pe usa camerei noastre.
Rotesc cheia si televizorul se stinge.
Un nou ieri de succes, reluat in fiecare joi, apoi vineri.

Sambata pauza.

Eva inca nu stie...

Eva nu stia sa puna frana.

Prima oprire ratata a aparut iarna, cand avea cu putin peste un metru si mers biped inca nesigur. S-ar fi zis ca nu-i placea sa fie in rand cu ceilalti, problema care propunea pe atunci doua solutii: fie sa iasa din rand, fie sa-l darame piesa cu piesa. Pentru prima era poteca prea stramta, deci nu ii ramanea decat sa rastoare toti piticii aflati in fata ei. Un mic Hitler cu schiuri in loc de mustata.

S-a topit insa zapada si a inceput sezonul nuntilor. Eva era inca prea tanara, deci in loc de buchet, a primit o rochie pe care a urat-o din motive inca necunoscute. Atunci si-a dat seama ca nu o sa intre niciodata in afaceri, caci nu stia sa zica nu unei tranzactii proaste.

Au inceput sa infloreasca fluturii in stomac si Eva a primit o floare. S-a uitat in jur, a rosit putin si a mers mai departe. "Multumesc" in loc de "Nu". Eva inca nu aflase ca timpul nu le rezolva pe toate.

Si anii nici nu schimba Evele din lumea asta. Astazi e la fel ca si la prima oprire ignorata: se agata de un stimbil ca sa isi incetinesca rolele, zambeste nevinovata si aluneca mai departe. Cu timpul si-a construit chiar si o fobie fata de flori, caci dintre toate buchetele primite, unul singur nu i-a stat pe constiinta.

Eva nu stie nici astazi sa puna frana.

Curatatorie de amintiri

"Ma lasi sa experimentez ceva?" Semnele pareau a zice da: un nenea zambea de pe perete intr-o piesa imortalizata alb-negru, caldura patrundea filtrata in bar si abia incepuse Stairway to Heaven.
"Iti aduc altceva in loc de limonada. Daca nu iti place, il consideram din partea casei si iti aduc o limonada. Daca iti place, imi platesti cei 7 ron." 7 ron raman aceiasi in orice colt al barului, iar un pahar... intr-un pahar poti pune multe, de la sambuca si cateva boabe de cafea pana la arsenic simplu, dar duminica nu e tocmai ziua calcului de probabilitati, ci a melangeului de curiozitate latenata si lene inmuiata in caldura, amestec ce poarta un "da" drept eticheta.
Si iata ca apar doua pahare, o sticla si un pai: apa plata cu lamaie pentru domnisoara in rosu, un lichid neindentificat pentru cea in alb. Apoi a fost tacere. El a ramas lanaga masa si a asteptat in liniste verdictul. O portocala decojita aruncata pueril in blender, un parfum strain picurat pe pielea damei in alb, o orhidee cu petalele smulse lasata in fata usii gresite si, peste toate, semnatura "T." razand de mine. Si totusi mai era ceva acolo.
"Deci cum e?"
"E bun..."
"Doar atat poti?"
Mai beau putin din substanta neindetificata. Toate ingredientele in lumea asta au o istorie si un nume. Mi-am inecat ochii in suc, ma asteptam sa se transforme in supa alfabet si sa-mi impinga la suprafata niste litere. Incheiat, poate.
"Chiar imi place."
"Sa inteleg ca renunti la limonada?"
Poate ca trecutul are gust bun. Prezentul poate lua o pauza, macar o duminica pe an cand ma arunc intr-un scaun si imi privesc amintirile limpezindu-se ca in centrifuga unei masini de spalat si invartindu-se in jurul unui pai. A se stoarce bine. La sfarsit, se scutura. Memorie curata, numai buna de a fi umpluta din nou.

Eva nu stia ca...

Obisnuiam sa cred ca pasarilor le cresc noaptea aripi ca sa poata pluti pe langa geamurile salii numarul 8 ale unei cladiri denumite de toti adultii "cresa" . Pasarile, la varsta de 3 ani a Evei, zburau.

Cand am auzit insa povestea cu vaca sarind peste Luna, mi-am zis ca acolo as vrea sa traiesc, pe o planeta facuta dintr-o branza pe care n-aveam voie s-o mancam, numarand vacile ce sar pe deasupra capului meu pana adorm. In pauza de pranz ma asezam la geam si numaram norii. Nu stiam alta varianta de a ajunge pe Luna decat sarind de pe un nor pe altul. Nici pasarile nu pot ajunge atat de sus, desi, pe vremea aceea, ma miram ce salturi mari si ce loopinguri faceau de la un nor la altul. Pasarile, la varsta de 5 ani a Evei, sareau.

La scoala am descoperit bancile. Partea frumoasa a bancilor era colegul, in cazul meu Titi. Ocupa trei sferturi din banca dubla si imi intindea mereu bomboane si bilete cu fragmente din povestile bunicii lui. Intr-una din zile Titi mi-a scris ca nu exista nori, doar niste fabrici construite anume pentru a sparge albastrul cerului pe care niste doctori l-au declarat "obositor". Am fugit la geam si am inceput sa plang. Nu exista nori, si totusi exista pasari... Si eu? Nu o sa vad niciodata vacile sarind peste luna. Pasarile, la varsta de 8 ani a Evei, au fost declarate caz nerezolvat si incuiate intr-un sertar intunecat al emisferei drepte laolata cu luna, vacile si Titi.

Pas minor

Din calcaiul tau nu curge azi

Decat lumina.

E atat de dulce,

Ca-mi culc capul langa o basica

Si o intep usor cu genele

Sa crape,

Toata lumina sa mi se reverse

Intre pleoape.

E o lumina roza

Care se aprinde noaptea pe alei

Si tremura.

De frig, de frica, de pudoare,

Se lasa violat de acordurile

Greierilor beti.

Calcaiul tau e o zaraza,

Nu doar azi,

ci-n fiecare noapte

lumineaza orice

colt de asternut,

orice copse rasarite-n cale.

Doar pe aleea mea

Se stinge.

Interzis minorilor

pierduti in poezie.