Poême

Cliseu romantic

2010-12-20T13:36:00.000-08:00

Mi-a spus candva senin: prima oara cand te indragostesti imprimi un model tuturor celorlalte romante. M-am intristat brusc si m-am gandit cu groaza ca el, cel care imi va cuprinde talia maine sau cel care ma va saruta peste multi ani, va fi exact ca cel care al carui parfum imi impregneaza amintirile liceului. Nu eram nici tineri, nici naivi. Nici macar nu stiu daca era iubire, cuvant pe care inca sunt incapabila sa il rostesc. Ma cuprinde o groaza inexplicabila si ma opresc dupa prima litera.

Fac referire la prezent printr-un X nesugestiv si sunt intrebata de oameni, daca nu are si un nume. Ba da, dar ce rost? Il voi rosti candva, dar nu azi. Prima oara cand te indragostesti iti condamni intreaga viata la aceeasi greaseala, sustin ei. Vorbesc de tipare din nou si din nou. Vor sa ma incadreze intr-o rama si sa ma denumeasca tablou anonim, mediocru, pictat de o singura persoana in mai multe straturi. Eu ma revolt si zic: fiecare perechi de buze pe care le-am atins au avut un alt gust, si fiecare corp alta textura. Au fost fundaluri de iarna, de depresie si de inconstienta pura. Alternau scene cu mine zambind sau bufnind in plans in masina. Nu a fost un tipar, ci munca celor de sex masculin de a ma face umana. Eu sunt o perfectionista. Ei au inteles si mi-au zambit subtil. Apoi s-au apropiat tot mai mult, dar am incercat sa neg distanta scazanda si am continuat sa vorbesc despre arta si perfectiune. Au apelat la sarut ca la o metoda de resuscitare, sa imi faca inima sa pompeze din nou acea idee numita sentiment (prost amplasata din punct e vedere fiziologic de altfel). Eu le-am spus: totul trece prin creier, iar ceea ce mangai tu acum nu este pielea mea fina. Ar fi un mod superficial de a-mi descrie corpul. Ceea ce simti sub degete sunt senzorii mei tactili coplesitit de frica de a ma sprijini de pieptul tau cand dansam. Nu vreau sa iti dai seama cat de mult imi accelerezi bataile. In timpul tangoului suntem doua electrocardiograme care se suprapun perfect cateva cantece.

Art Nouveau

2010-10-10T16:15:00.000-07:00

Ma intrebati curiosi de unde anume vin si ma blochez de fiecare data. Astazi trebuie sa imi incep povestea marturisind ca trec zilnic pe langa un anume bar, fie ca abia m-am despartit la semafor de zambetul unui tanar intimidat ca l-am vazut pierzandu-si palaria, fie ca pur si simplu ma bucur de liniste cand ma intorc tarziu spre casa. Noaptea vad mereu barbati imbracati in camasi albe, stand in fatza barului si fumand tigari aromate. Simt mereu nevoia sa cobor de pe bicicleta, sa ma indrept spre ei zambind, sa ma apropii de buzele lor doar ca sa le adulmec aroma tigarilor si apoi sa ma asez pe un scaun la bar si sa comand un pahar de vin rosu. Sa fiu imbracata in rochia neagra in care m-am indragostit acum un an, sa fie un fel de talisman si sa ma indragostesc din nou si din nou cand o simt alunecandu-mi pe piele. Sa fie atat de simplu sa ma indragostesc, incat sa fie nevoie doar sa cobor noaptea la barul cu muzica veche si sa comand un pahar de vin. As ajunge dependenta de vin rosu si ar fi nevoie de o mie de maini ca sa imi mai poata separa rochia de trup.

Candva m-am nascut din tango. Purtam o floare imensa in piept si ma gandeam cu jena cum il va incomoda pe cel care ma va invita la dans. Ne-am promis sa ne reintalnim in Buenos Aires, asa visam cand eram inca minora. Eram convinsa ca voi cutreiera toate serile de milonga si genunchii nu imi vor mai tremura. Pe aceea o numeam pasiune si era motivul pentru care ma asezam in fatza ecranului gol in fiecare miercuri, uneori si vineri si incepeam sa scriu. In acea epoca fericita ma renasteam continuu din tango si uite asa mi-am petrecut eu adolescenta, abandonandu-l pe domnul T. in fatza unei cafele ca sa imi pot purta pantofii de tango. Recunosc, il iubeam pe el in fiecare corp, fie ca era vorba de cel care mi-a numarat toate cutele buzelor pentru prima oara sau de cel care inca mai parcurge in paralel cu mine holurile facultatii, dar de care fug oricand vine momentul sa ne intersectam cursurile. Dar inca mai cred ca intr-unul dintre trupurile masculine care se plimba prin barurile de tango e si domnul T., poate ca de aceea pot transforma dansul uneori intr-o obsesie.

Nu demult m-am nascut dintr-o carte de psihologie. El statea in spatele unei perechi de ochelari negri cu rama groasa si vindea carti. A facut marea greseala de a zambi si a ma intreba de unde sunt. In acel moment eram pur si simplu din acel loc, renascuta atunci si inca in curs de constructie. Eram atat de sigura ca imi va tremura cardul in mana cand voi incerca sa imi platesc cartile, incat aproape ca blestemam soarta pentru eroarea initiala. As fi putut trai in continuare linistita, fara sa stiu de existenta lui de nu mi-as fi uitat psihologia cu cateva saptamani in urma. Intotdeauna am fost catastrofala cand vine vorba de matematica rudimentara, fie ca e vorba doar de numaratul cartilor la inceputul toamnei.
Imi amintesc cum eram hotarata sa parasesc localul cand s-a apropiat in sfarsit de mine si a zambit. Mi-a cuprins bratul, si-a lipit buzele de obrazul meu si mi-ai spus ca arat si miros exact ca o sarbatorita. Atat de mult iubeam lumea adunata in local si galagia din jur, pentru ca il obliga sa se apropie prea mult de buzele mele cand vorbeam. Eram convinsa ca in sfarsit imi voi estima in mod exact momentul si locul nasterii: 27 septembrie, doua perechi de buze intr-un bar plin de straini. Nu peste mult timp insa mi-am luat haina de la garderoba si am parasit singura barul cu barbati imbracati in camasi albe si fumand tigari aromate. Imi place sa cred ca mi-am descoperit in acel bar langa inca un domn T. locul nasterii, dar ca nu voi stii niciodata de fapt momentul exact in care ma voi indragosti din nou.

Multumesc Maya ca m-ai convins sa scriu din nou

Sunt o cleptomana (II)

2010-06-17T07:32:00.000-07:00

Si nici nu incerc sa ma vindec. Va intrebati care e sursa patologiei mele. Recunosc ca niciodata nu am vrut sa aflu, pentru simplul fapt ca ar putea exista un tratament. L-as refuza cu nerusinare, domnule doctor. Sunt un om bolnav de o memorie prea plina, umpluta pe cai neserioase, ilegale si puerile. Va rog sa intelegeti ca tot ce puteti scrie in istoria pacientului e ca am o meserie: fur trecutul si il implantez in propria memorie.
Mai puteti completa (si chiar va rog) si sexul: feminin, banuiesc ca ati remarcat asta dupa corset. Descendentele pe ramura feminina a familiei mi-au spus mereu ca barbatii sunt etichetati cu biblioteci si tutun, noi cu talii inchistate in funde, un nor de parfum fin si alte nimicuri fara de care lumea ar putea trai in continuare. Dar spuneti-mi, domnule doctor, fara corsete ce ar mai sfida legile anatomiei umane? Barbatii au fost proiectati cu sistem respirator intact, femeile cu talie si sani.
Tocmai din acest motiv fur corsete. Sunt o femeie de moda veche, inca mai cred ca a purta tricouri largi ar fi o amputare a feminitatii. Vedeti domnule doctor, nu pot decat sa fur hainele unisex din magazine si sa le inlocuiesc cu tot felul de dovezi ale unei feminitati extincte. Nu pot decat sa iubesc corsetele, in special pe cele din magazinele de antichitati si albume de familie.
Stiti de fapt care este problema mea? Ca nu posed, de fapt, niciun corset; le imprumut din trecut, imi construiesc amintiri dupa forma lor si apoi le returnez. Sunt mult prea defeminizata, am cearcane in jurul ochilor si nu m-am mai machiat de atatea zile. In schimb, ma inchid in casa si citesc tot felul de povesti fabuloase cum ca fiecare parte a corpului femeii ar avea de fapt o functie, alta decat sa umple corsete, manusi si palarii. Blasfemii pure. Niciun corset nu m-ar putea iubi cu asemenea povesti in minte.

Sa nu ma credeti superficiala. Eu fur multe lucruri practice, esentiale pentru omenire. In momentele de fericire, fur mese. Ziua imi intind cartile pe ele, dozele de suc si sticlele cu parfum. Seara adorm pe ele intre teancuri de literatura universala si ghiduri de neurologie. Am nevoie de mese largi ca sa imi pot intinde ambele maini si cu degetele sa le cuprind marginile. De obicei e vorba de masa altcuiva, dar cand acel cineva pleaca de acasa, eu o posed in mod stiintific si sentimental. Pe ea adorm crezand ca va cadea tavanul peste noi si va lua forma zambetului meu. Nu-l pot vedea pe Hesse imortalizat decat in dreapta mea, sub vopsea alba si ramasite de moloz. Am crescut mancand, citind si iubind tot ce poate fi asezat pe mese, de la furculita de creveti pana la trupul nud din atlasele de biologie. Si inca mai iubesc mesele, in special mesele altora.

Stiti de ce am venit la dumneavoastra, domnule doctor? Pentru ca simt din nou nevoia de a fura, va spun deja ca va vor diparea halatul si masa de operatie. O sa va imbrac haina si o voi stramta pe talie, apoi voi adormi asa pe masa intre urgente. Voi fi primul pacient care s-a lungit de buna voie in acea sala; stiu ca fericirea unei cleptomane ca mine nu poate fi amputata.

Multumiri pentru inspiratie si colaborare: Musettae
(deja miroase a menta, draga mea Andreea)

Sa lasam sa cada cuvintele

2010-06-15T10:37:00.000-07:00

Toate
Cuvintele mele sunt intortochiate
Si s-au imbatat.
Le vezi? Au cazut, s-au sculat.
Au vrut sa alerge si sa joace
Dar betia le-a pravalit incoace.

Eu nu caut frumusete, nu am avut niciodata ce face cu ea. Mi s-au stricat toate cuvintele estetice, buclele din jurul umerilor s-au desfacut si in loc de tocuri incalt pantofi josi si alerg toata ziua prin oras sau ma inchid in casa. Dintre pereti si carti de anatomie nu se astepta nimeni sa ies in lume frumoasa. Eventual obosita, nemachiata si defeminizata. Ceea ce ma incanta enorm. Nu va uitati pe strazi decat dupa estetic, gratios si feminin. Trotuarul e o imensa scena publica, strada o banda rulanta taiata de spectacole umane. Singurele bilete pe care le platim sunt hainele si benzina. Nimeni nu mai merge nud pe strada si prea putini sunt pedestri. Ne imbracam decent si ne urcam in autobuze, pe motociclete sau in fatza unui volan si ne numim oameni. Asta facem toti prin definitie: umblam pe trotuare cu spatele drept si pasul incordat sau privim in jur din ultimul rand al 32-ului sau din spatele unui volan.

Asta faceam toti. Daca problema sunt hainele, masinile si machiajul, atunci ma incui in casa pe o perioada nedeterminata si astept sa mi se altereze toate cuvintele: cele care ma definesc ca femeie, cele care pe hartie sunt lipsite de caligrafie si arata ca ale unui barbat, cele despre inima ca pompa de sange si pompa de irational, dar in special cele despre tine si despre frumos. Vreau sa ies din nou pe trotuar cu toate cuvintele pe care mi le cunosteai stricate si sa ma opresti cu ambele brate, cu o curiozitate adanca si o sete profunda de cuvant. Doar alterandu-mi toate cuvintele vechi pot deveni pentru tine din apa ambrozie.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Din nou si din nou...

2010-06-12T12:10:00.001-07:00

Fac parte din acea categorie de oameni care nu crede in fericire pana nu simte nevoia sa tipe din cauza ei. In fatza oglinzii, in somn, cu o cafea cu menta in mana, trebuie sa simta fiecare celula ca sunt fericita. Sa mi se ridice fiecare fir de par si sa urle in aerul steril al incaperii. Sa mi se dilate pupilele si sa cred ca pot saruta toti strainii de pe strada pana cand aluneca si ultimul strop de fericire pe obrajii lor.
Ii vad pe atatia oameni trecand in liniste pe strada si ma gandesc ca viata e un film mut. Asteptam in liniste pe cineva sa inventeze sunetul. Clic. Din nou si din nou, pana cand linistea devine insuportabila. Clic.

Adieu

2010-05-14T09:02:00.000-07:00

Nu avem timp de vorbit. Buzele le folosim doar la sarut, desi ne iubim dupa un calendar, la ore fixe sau in perioade scurte, tot mai rapide si previzibile. Cand ma saruti o faci cu egoism; nu pentru ca vrei, ci ca sa nu iti fie dor mai tarziu, sa nu te uiti pe geam nestiind cum ar fi fost sa ma saruti in ploaie, sub acoperisuri inguste sau in intarziere. Sunt o parte din calendarul tau digital, am alarma proprie si reminder pentru joi la ora doua . Impart data cu inca o zi de nastere si o simulare, te impart pe tine intre cat mai multe mesaje si dedicatii diluate. De fapt ne diluam amandoi pana cand aleile pastreaza doar urme vagi ca am pasit sincron vreodata.
Sunt fragmentata in etichete de carti si dedicatii pe prima pagina, antetul lucrarilor, acte de identitate si mesaje. Trebuie sa ma adun seara din toate colturile camerei si sa ma reasamblez pe perna inainte sa adorm . Nu mai am timp sa fiu un singur om, nu mai am nici macar timp sa fiu in toate zilele de joi din calendarul tau. Poate ca a venit momentul sa imi mai amputez o identitate. Adieu.

BAC- balul atotcomentatorului Calinescu. George Calinescu, desigur.

2010-05-01T13:00:00.001-07:00

Langa birou se aduna sticlele: sprite, apa plata,
o cana de cafea. In dreapta am un teanc de penare, strugurele si comentarii, in stanga un colt intreg format din coloane de carti. "Experienta razboiului este una necesara arhitecturii sale sufletesti", zice critica despre Gheorghidiu. Si eu ma aflu in plin razboi, in confruntare directa cu moartea pe mai multe fronturi: constient, pentru ca va pieri in curand efectul cafelei si voi reveni de unde am pornit, adica intr-un pat; fizic, pentru ca sunt la al treilea eseu scris (3 x 6 = 18 pagini, plus/minus 2 pagini); cerebral, pentru ca, ca orice "expozant al speciei" denumita elev, imi place sa cred ca examenele sunt un genocid impotriva ariei de memorie a creierului. Barbatul de pe coperta cartii "Das Leben der anderen" are fruntea incruntata si privirea nelamurita in directia mea. Ca si Ion, eu ma zbat intre Florica aka pasiunea sfasietoare pentru a sta in fatza unui suc si a privi Republicii, si Ana aka locul la facultate, pentru ca sase ani de facultate inseamna apoi "locuri si case si vite multe".
Foile dupa care imi mulez retelele neuronala au incetat de mult sa fie operele unor critici sau profesori. Ele sunt memorate, scrise si rostite de atatia elevi, incat si-au pierdut originile si au devenit o parte a literaturii populare.
"Opera eminesciana subliniaza imposibilitatea implinirii erotice a geniului". Va rog frumos, pe toti cei cu "masculin" scris in pasaport in dreptul sexului, sa imi evitati aria vizuala pana la sfarsitul lui iulie. Daca nu au unde sa imi fuga ochii in afara de "Plumb" si pixul nu are de ce sa-mi tremure in mana, poate am o sansa sa trec cu bine bacul.

Cu stima,
domnita Ruxand(r)a

**

2010-04-28T12:17:00.001-07:00

N-am vorbit inca multa vreme, iar inceputul, dupa o indelunga framantare interioara, a fost o intrebare a mea, cu un zambet nedumerit de tot, emotionat.
-Asculta, si iar am privit-o uimit in ochii albastri, sfiosi, de ce mi te-ai dat?
M-a fixat si ea lung si nu mi-a raspuns, avea o liniste induiosata in privire, care ma tulbura.
Am venit peste cuta de cearsaf care se formase intre noi si ne despartea corpurile. O simteam si prin olanda, calda ca un trup de pasare.
Am zambit nedumerit.
-Mi se pare atat de ciudat ca mi te-ai dat. Spune-mi, ma iubesti?
-Nu...
-Atunci?
Din nou m-a invaluit cu privirea, ridicand pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se marise intr-un zambet intristat si trebuie sa spun, desi am vorbit despre el adesea, ca atunci intaia data mi-am dat seama de acel romb vag care-i incadreaza neasemanat de frumos gura indurerata cand surande.
-Nu stiu... n-as putea sa-ti explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul in mine...
-!?
-Traiesc intr-o lume atat de rea... neintelegatoare. Vocea ii parea inlacrimata. Si-a muscat usor buza de jos.
-!?
-O lume cupida, framantata de banuieli meschine... Gestul cam trasnit... asa cu voie buna... m-a cutremurat... Simteam ca trebuie sa-ti raspund cu ce e mai bun in mine...

(Camil Petrescu - Patul lui Procust pagina 264)

Clarificare. Sau stop joc.

2010-04-12T09:42:00.001-07:00

Astazi a venit acasa ca de obicei: obosita de la munca, parul proaspat aranjat si intrebandu-ma daca am mancat ceva. Apoi i-am aratat ce am scris. Da, mama citeste ce scriu si ma sustine. Pana la o postare recenta la care a avut loc urmatoarea conversatie:

"Si eu care eram opt ore pe zi la munca, alergam cu tine la gradinita si apoi acasa. Vai ce imagine mi-ai creat.
Vrei sa sterg?
Nu, nu... dar totusi... vai."

Deci nu, nu a umblat vreodata prin sali intunecate de tango (sau prin alte spatii asemanatoare). Mama mea este o femeie respectabila, casatorita de cand lumea cu tata si habar nu are ce este aceea o mulineta, desi stie ce e caminarul pentru ca a fost cu mine la o lectie de dans. Cand tata lipseste din oras, noi doua impartim un fondue au chocolat, bilete la teatru, povesti din tinerete si ocazional o lectie de dans. Apoi imi amintesc ca mama e casatorita si nu de varsta mea, asa ca incetez sa o conving ca trebuie sa accepte invitatiile la dans si o duc la McDonald's ca sa ii amintesc ca a fost si ea candva copil. Sau cel putin am fost eu pe vremea cand s-a inventat McDonald's.
Mama mea poart o dunga foarte subtire de tus la ochi, tocuri inalte si stie ca nu exista picioare care ar arata mai bine in acei pantofi. Ii fur cerceii, imi ia bratarile. O invat sa foloseasca Google Maps, ma intreaba de ce am luat asa putin la bio. Si totusi are incredere in mine ca o sa invat temeinic candva. Nu are incredere in mine ca ma culc noaptea la ore decente, dar are incredere ca intr-o zi imi va veni mintea la cap.

Mama mea este perfect normala, imaginatia mea e cea cu probleme. Va multumesc de intelegere. Daca aveti nelamuriri, lasati un mesaj dupa semnal.

Epilog

2010-04-11T12:16:00.000-07:00

Cand ajung acasa, ma dezbrac mereu lent in fatza oglinzii ca sa memorez fiecare piesa.
Bluza: neagra, semidecoltata, cu o pata de fondue au chocolat si asezata la o masa in Bistro de l'Arte, in cealalta parte a camerei fatza de un pian la care un barbat cu o ocupatie perfect normala ziua canta in baruri seara. Cel mai bun barbat cu care poti imparti o incapere in centrul orasul pe ploaie.
Blugii: au parcurs cativa kilometri de piatra cubica, asfalt si salsa. Pentru ca ma declarasem inhibata si inchisesem dansul in scena din sala festiva a liceului de info unde ma schimbam in spatele cortinei inainte de curs. Intotdeauna intarziam, daca ajungeam la timp intotdeauna purtam fusta scurta sau ma lipeam de soba ca sa ma dezghet. Am resuscitat multe grade intre pasi de baza si vuelte.
Pantofii: era sa ii pierd cand m-am ridicat de pe scaun pentru ca primul dans e intotdeauna compromis. Pe acea melodie nu percep ritmul, imi tremura genunchii si incep sa cred ca paharul de martini care s-a spart ca sa mi se ofere dansul a fost poate un sacrificiu prea mare pentru ceea ce ofer la schimb: o semitragedie pe patru timpi.
Bratarile: in numar de patru, precedate de un ceas care merge inainte cu 21 de zile. Cu acele bratari am cantat "la multi ani". Cu fiecare margea care se rotea cand aplaudam si urlam cu o incapere intreaga de necunoscuti si doi semicunscuti ca te iubim.
Palaria: neagra, supradimensionata si cauza primei mele salsa in trei. E un miracol ca dupa o coma atat de lunga, m-am trezit intr-o noapte de aprilie, am dansat din nou si am spus adio. Adio inhibitie. Pot sta si singura in mijlocul atator oameni si sa nu simt ca cineva se uita. Adio frica, se anunta zile splendide in lipsa ta.

Pentru Iza. Bon anniversaire!

Tango... c'est autre chose

2010-04-07T13:03:00.000-07:00

Ne ciocnim in zona pieptului si declansam un cutremur in jurul axei. Intre noi e un gol care pulseaza in acelasi ritm cu ambele corpuri, suntem doar copii ale aceleiasi electrocardiograme. Cand dansam, ne apropiem atat de mult incat incep sa cred ca populatia orasului a mai scazut cu o unitate.

Cand eram mica, mama pleca de acasa inainte sa adorm. Recunosteam serile de tango dupa ochii ei: dunga neagra atingea grosimea maxima, apoi incepea sa descreasca in urmatoarele zile. Era un flux continuu in jurul ochilor mamei. Imi imagineza ca atunci cand era invitata sa danseze, acestia se dilatau de incantare si dunga parea mai subtire. O intrebam: de ce te machiezi atat? Imi zicea ca in jurul ochilor se aduna toata oboseala si fardurile trebuie sa o acopere. Ochii fug, si cine stie cu cine o sa danseze daca fiecare ochi se duce dupa voia lui. Dungile artificiale subliniaza si educa ochii sa caute o tanda, nu romante.
O intreb pe mama cand o sa imi imprumute si mie dunga neagra din jurul ochilor. Imi zice ca sunt inca mult prea tanara, ca n-are rost sa-mi stric tenul in sali intunecate, inconjurata de barbati pe care ii cunosti doar cinci cantece. Imi place sa cred ca tatal meu e intreaga istorie a tangoului, o discografie care ii dicteaza mamei ritmul caminarului si al mulinetelor in restul zilelor din saptamana, cand tusul din jurul ochilor isi urmeaza fluxul.
Vineri e ziua in care adorm pe sunetul placilor de vinil si al tango valsului.

***

Intotdeauna e intuneric in minte mea. "Nu gandi," imi zice el pe unul dintre cantece. Singurul lucru pe care creierul meu il mai poate procesa e durerea talpilor. Si zambetul incontrolabil, sunt probabil singurul om care zambeste cand i se explica tehnica. Astept sa ma declare cineva nebuna, sa zica "saraca fata, sigur nu intelege nimic, de aceea zambeste asa..." Nu inteleg absolut nimic cand dansez, dar nu eu trebuie sa gandesc in camera asta. Cei care poarta pantofi josi si camasi trebuie sa gandeasca. Tocurile doar se aud pasind si impingand podeaua; ele n-au fost cutate sa gandeasca.

****

Inspira, imbratiseaza si paseste. Amin.

Exhibitionism neuronal

2010-04-04T03:00:00.000-07:00

noaptea
am o fantezie in care
iti desprind usor encefalul din ascunzatoare.
daca il desfasor, pot cuprinde cateva mii de oameni
toti dorm linistiti
acoperiti de gandurile tale

se fac sinapse intre vise
neuronii tai se incalzesc
prin corpurile care zac sub ele
fascicule fictive care se intind intre maduva proprie si un necunoscut
fasciculele sunt atat de dense
incat ar inconjura pamantul de n ori
am alerga cu totii catre centrii tai nervosi

deocamdata
suntem un singur stimul
urmarind cai ascendete catre vise diferite.
a-ti saruta sinapsele pe rand
ar dura probabil mult mai mult
decat prevazut in cartile de anatomie.

Imunizare lenta

2010-03-24T11:44:00.000-07:00

Imunitatea innascuta e mentalitatea celor care ne dirijeaza viata. Cand gandim, suntem rebeli, cand urmam destinul celorlalti suntem doar vulnerabili.

Femeile sunt acoperite cu văluri si haine lungi, de parca materialul ar fi putut tine vreodata sexele la distanta. Se spune: nu te apropia prea mult de el, poate are vreun microb. Nimeni nu zice: nu te apropia prea mult de el ca are ochii verzi si o pasiune pentru jazz. Avem nevoie de timp ca sa ne imunizam, pentru ca ne dezbracam treptat de toate straturile de haine, educatie sau pudism in care suntem infasurati la nastere. Si cand in sfarsit suntem complet expusi, ne indragostim. Terminam cu bolile copilariei si descoperim boala sarutului; in final, devenim noi insine focare de infectie. De ce ne imbolnavim? Defect de fabricatie, cel mai probabil.

La inceput au fost Adam si Eva, doi copii care purtau haine unisex si erau dezinteresati de diferentele dintre corpuri. Ei au crescut cu acel defect de fabricatie si au devenit Romeo si Julieta. Cand a venit finalul tragic, s-a constatat ca nimic nu e perfect. Nici chiar imunitatea.

Acasa

2010-03-15T07:00:00.000-07:00

Citesc panourile de pe margine
Autostrada nu zice cat mai e pana acasa
Sau macar pana intr-un loc
Destul de mare incat sa nu te intalnesti cu nimeni.
(El zice: acasa-i locul unde te simti cel mai bine)
Dau shoturi de energizant si ma intreb
Cat mai dureza:
200 km, 3 postari, 1 cadere nervoasa.
(El zice: acasa-i locul unde te asteapta cineva)
"Kost' fast nix"
Benzina scade in rezervor-
Ne vom opri candva sa respiram.
Redevenim dintr-o culoare de ochi
Si-o semnatura in pasaport
Oameni.
(El zice: acasa-i locul unde ti-e inima)
"Maxim 3,5 tone"
Eu zic: acasa-i prima iesire de pe autostrada,
Acolo nu te cunoaste nimeni.

Acasa e oriunde fara tine.

Respir (elegia cordonului)

2010-03-13T09:20:00.000-08:00

Exista doua tipuri de cordoane: cele care asigura viata si cele care alimenteaza imaginatia.

Va spun drept ca m-am nascut in cele mai banale conditii: legata cu un cordon ombilical de mama si cu o foarfeca indreptandu-se spre mine. Cand mi s-a taiat primul cordon, am fost inclestata in brate: sa nu merg singura, sa nu cad, sa nu urlu si sa nu simt ca ceva lipseste. Lipsea cordonul, care mai tarziu a devenit un lant la chei. Eram legata de usa de la intrare, apartamentul 2 din coltul orasului: la ora 7 se invartea de doua ori spre dreapta, la 13 de doua ori spre stanga, iar uneori ramanea blocata. Asa ma gandeam si eu ca voi ramane legata de o usa, ca voi dormi in fiecare seara in spatele ei si ca atunci cand vor darama blocul ca sa construiasca unul cu si mai multe usi de care sa se lege oamenii, voi ramane blocata pe un metru patrat de moloz si lemn.

Ma uitam la cei care se legeau cu o coarda de bungee si se aruncau in gol. Gandeam: uite oameni care isi leaga singuri cordoanele; uite oameni care sunt platiti sa le lege altora cordoanele. M-as lega de trupul altuia si am sari in gol, doar am facut-o pana acum de atatea ori, doar fara prapastie sub mine. Si am ramas de fiecare data exact ca cei ce sar de pe poduri: fara oxigen, cu greata si, in mod miraculos, intacta in cea mia mare parte.

K zice: iti sta bine parul, si imi scoate agrafa din el; iese din camera si imi desface nodul de siguranta al cordonului. Pasiunea de a desface cordoane va e scrisa in cromozomul Y. Imi leg plovarul stramt in talie si voi desfaceti funda asteptand, ca la un spectacol de teatru, sa se ridice cortina si sa aplaudati. Imi iau corsetul in mana si va oferiti sa il strangeti stramt, desi nu stiti decat sa ii desfaceti funda si sa il priviti cum se prabuseste singur, nod cu nod. Fara toate hainele si bijuteriile in care isi sigileaza pielea, ma intreb daca v-ar mai fascina femeia; fara fundele, sutienele si cantitatea incredibil de mica de material de care are nevoie pentru a sustine ca e decenta. Fara cordonul de siguranta pe care-l infasoara in jurul ei sub forma hainelor nu ar mai fi propriu-zis o femeie, ar fi o revista, o pagina pe internet sau o prostituata. Toate trei sunt de gen feminin, niciuna nu mai are insa cordon de siguranta.

Uneori e inevitabil sa-mi rup singura cordonul, cand ma ascund printre rafturi de carti, raioane cu cesti si iaurturi ca sa nu ma intalesc din nou cu tine. Mi-ai deznodat deja o data cordonul de siguranta, poate a venit timpul sa il rup de tot. Nu am nevoie de sfori care sa imi coordoneze pasii, chiar si in directia opusa. Te las, va las pe toti sa va legati cordoanele de siguranta intre voi pana cand va veti sufoca de atata iubire. Plec spre orase mai calde, cu bulevarde largi si cordoane de siguranta fara termen de valabilitate. Tschüss.

De la/Pentru

2010-03-07T14:05:00.000-08:00

Text preluat de pe pagina Anei (http://utterly-absurd.blogspot.com/):

De ce iubim femeile...
“Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. entru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru sub-ţirime-a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-1 văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.” -Mircea Cartarescu

Cu speranta ca nu te vei supara pentru preluarea textului, iti spun la final de ce anume te iubesc. Pentru ca esti cea mai rationala persoana dintr-o sala de teatru. Pentru ca atunci cand iti vad buclele, imi amintesc de un citat din "Parfum de femeie" si ma intind peste banca doar ca sa imi infing degetul intr-un carliont. Pentru ca asculti jazz si toate prostiile pe care le spun eu zilnic de la 8 la 14. Pentru ca poti purta corset si ratiune, si ambele sa scoata in evidenta faptul ca esti femeie.

Le coeur

2010-02-27T07:24:00.000-08:00

Respingeam inimile in toate formele simbolice sau cu puls. Cand m-am indragostit prima data, am vazut in jur oameni care zambesc si oameni care se saruta (uneori coincideau, alteori ma intrebam cum reusesc oamenii sa se tina de mana fara sa se sarute), dar nicio inima artificiala. Pe caietele de la inceputul liceului sunt incercari timpurii de acceptare a notiunii sub forma unor desene pe coltul foii. Daca le vede cineva dau vina pe colega de banca, desi ea imi scria doar Sanpetru sau imi facea o caricatura a profului de fizica. Am incercat chiar sa desenez o inima in dreptul literei T, dar apoi am incadrat-o repede unei limite cand S tinde la T din inimioara si am reinceput sa ironizez conceptul.
De dimineata am primit o intrebare: ce perioada ai retrai? Raspunsul a fost vara, cu toate prelungirile ei din introducere si final. Atunci am primit primul cadou de majorat: o inima de sticla rosie. In ultima zi de minorat, echivalenta cu primul tort de ciocolata, paseam cu o oarecare frica pe tango: aveam pantofi noi si purtam prima inima artificiala.
Au urmat multe inimi de atunci: una de argint purtata la gat, una de ceramica invartita intre degete deasupra cartilor, un graffiti pe care il vad din acea duminica saptamanal, o inima de hartie primita pe scarile teatrului si una desenata cu pixul pe mana dreapta.
Am aflat si eu tarziu ce facea toata lumea cu acele replici ieftine ale unei parti pe care o aveau deja din nastere: le dadeau cuiva. Nu intelegeam ideea inimilor pentru ca pana in vara nu primisem decat flori (fenomen pe care, din nou, l-am apreciat abia intr-o duminica seara acum un an minus putine zile; odata cu iubirea mea pentru flori a venit si iubirea pentru mansarda unui anumit bar din Brasov, dar deja deviem de la subiect).
Incerc sa inlocuiesc toate inimile cu mere, in general oamenii care au nevoie de o pauza cauta alte lucruri care sa le aduca noroc sau care sa fie observate (gargarite, stele, Snoopy etc). Alerg printre oameni cu un ruj rosu si le desenez cate o inima pe mana, acelasi ruj pe care il port pe buze cand urc pe scena. E un mod fortat de a raspunde la toata simpatia, uneori dragostea, care s-a tranformat in cativa centimetri de material. Eu iubesc, tu iubesti, el iubeste- invatam sa il conjugam in scoala si il uitam undeva intr-o cafenea sau intre patru pereti si doua corpuri.

Pentru doamna T.

2010-02-23T11:38:00.000-08:00

Daca vrei sa treci peste o femeie, tramsform-o in literatura, un procesul de detoxifiere cu stiloul sau tasta alaturi. Dureaza cateva nopti, dar apoi te poti uita din nou imprejur la tot ceea ce e de gen feminin, poti calca din nou prin cafenele si pe stradutele din zonele marginase ale Brasovului. Poti chiar saruta din nou, caci scrisul curata stomacul de fluturi si buzele de gust. Padurea moare din dragoste, desi nu a aflat niciodata propriu-zis ce inseamna. Ea moare de fapt din cauza articolului (o padure, doua paduri). Femeile sunt ca locurile de parcare construite odata cu primele blocuri: inca mai pastreaza placuta proprietarului, desi el a murit demult.
Exista un singur lucru pe care inca nu l-am invatat: sa ma dezindragostesc. Mi-au sters gena responsabila de asta inainte sa ma nasc si acum, cand umblu prin Brasov, stationez pe locurile fostelor mele romante sperand inca sa fiu sarutata de proprietar.
Vand loc de parcare.

Cu stima,
S.

P.S. Dupa atatea carti siropoase, aventuri si o industrie muzicala cu versuri aproape exclusiv despre infatuare, ai crede ca lumea s-a saturat de atata dragoste. Si totusi nu ma poate acuza nimeni ca as fi insensibila de dragobete.

Sign out

2010-02-13T15:19:00.000-08:00

Dar totul se termina, iar partea grea in viata nu e sa gasesti iubirea. Romantele se vand la fiecare colt de strada- pe bancile din parc, la chioscul de ziare sau la iesirea din oras. Infatuarea se fabrica pe banda: avem manuale de agatat, sfaturi pentru cucerit si cate o lectie de invatat din fiecare atractie. Ceea ce nu avem este o despartire decenta. Nu prin diluare, messenger sau lasitate. O camera din care sa iesi fara sa simti nevoia sa plangi sau sa te intorci, ci doar sa conchizi ca drumul spre casa e cel care te indeparteaza de un sfarsit.
Credeam ca atunci cand voi creste, voi ajunge unul dintre acei oameni care la inceputul serii se aseaza la o masa de patru si discuta. Nimeni nu poate dansa intreaga seara, desi inevitabil cu totii ajungem in centrul salii. Vroiam sa fiu unul dintre cei care isi petrec primele ore in fatza unei salate discutand in grupuri mici, fara grija tandei de maine. Ea va veni, asta e sigur, pentru ca ei danseaza de atata timp, incat proprii pasii de tango definesc cursul firesc al naturii. Speram ca timpul va avea rabdare cu mine, exact ca si cu cei ce irosesc apropierea corpurilor pe cuvinte.
Dar in loc de asta, am primit o despartire decenta. In mana aveam un pliant cu data si locul urmatoarea intalniri cu ceea ce numeam candva pasiune. Eram hotarata sa-l arunc in primul cos de gunoi, dar nu mi-a aparut niciunul in cale. Cat despre pantofii de dans zgariati, urma alba e semnul violentei despartirii. M-am agatat cu disperare de iubire, dar a iubi de unul singur e sadism pur. A deveni cast e lasitate. A fi om ramane undeva la mijloc.

Estetica uratului

2010-02-06T10:29:00.000-08:00

Devenim mai frumosi pe zi ce trece. Ne indragostim, incercam diete, cumparam farduri, ne pensam sprancenele si ne vopsim parul. Cand ne uitam in oglinda, insul pare mult mai atractiv decat cel de ieri sau decat cel de acum doi ani. Zambim mai putin ca atunci cand eram intr-a noua, dar purtam conversi in loc de shuzi si ruj in loc de zambet. Ne deplasam pe coridoare siguri pe pasii nostri pentru ca nu mai suntem aceiasi. Suntem mai buni, mai frumosi, mai isteti, mai atragatori, gratie mastii de maturitate si fondului de ten. Cine s-ar indragosti de cel care zace nud sub toate hainele, lanturile si gelul de par? Nimeni nu vrea copilul de la inceputul liceului, toti intorc capul dupa preview-ul femeii de peste zece ani, cu fusta scurta si artificialul confundat cu pielea.
Intr-o zi vom crede ca am gasit in sfarsit iubire. O mana va descheia fermoarele, va desface nasturii, va sorbi rujul mastii si va arunca tot restul intr-un colt al camerei. "Ce-mi trebuie machiajul, cand te pot avea pe tine toata?" Si totusi, ne machiem in continuare de teama ca suntem urati.
Recunosc, sunt urata. "Inteligenta e moartea frumusetii."
Sunt chiar onorata sa fiu urata.

Q.E.D.

Punkt, Punkt, Komma, Strich...

2010-01-28T15:27:00.000-08:00

Aveam atata furie adunata in mine, si totusi nu reuseam sa o storc prin varfurile degetelor. Nici prin pixuri, nici prin creioane, nici prin taste. Am ajuns la concluzia ca, in medie, consum un creion pe zi- sapte ore de scoala, doua de meditatii si inca una de scheme (cele de grafica nu se numara in minute, ci in cantecele care inchid circuitul dintre degtele, planseta si urechile mele).
Ma ghemuiesc miercurea in coltul salii de clasa, langa jaluzelele perpendiculare pe terenul de sport. Si daca as tipa, intotdeuana va fi cineva in apropiere caruia sa nu ii pese. De aceea prefer bancile goale. Nu vorbesc, nu compatimesc, nu iau in brate si nu protesteaza. Intre banci goale si jaluzele astept sa se reverse furia acumulata. Dar la ora 14 in fiecare miercuri ajunge la gunoi sub forma foii pe care tot ce am scris e fie mazgalit cu linii in trei unghiuri, fie neterminat. Femeile de serviciu matura clasa in urma noastra si o dezinfecteaza de toate notele la mate si ramasitele umane.
In ziua in care se va acumula prea multa furie, se va revarsa de una singura prin pielea mea. Pana atunci, imi continui existenta pseudoembrionara: ma sprijin cu degetele de sacul numit fatum, iar imaginea lui mi se imprima pe piele. Intr-una din zile voi avea si eu propria mea amprenta. Si atunci, pe tot ce voi pune mana va ramane imprimata furia.

"Scriu pentru ca sunt furios pe toata lumea, pe fiecare in parte."
(Orhan Pamuk)

...dar in special pe mine.

***

2010-01-27T12:03:00.000-08:00

"1 jacheta, 1 bluza, 1 pantalon, 1 dres, 1 chilot, 1 pereche de pantofi, 1 pereche de cercei, 1 ceas de mana. Eram complet goala, am spus.
1 agenda cu adrese, 1 floare de tei presata, 1 trifoi presat, 1 pix, 1 batista, 1 rimel, 1 ruj, 1 pudra, 1 pieptene, 4 chei, 2 timbre postale, 5 bilete de tramvai.
1 geanta.
Totul era scris in rubrici pe o foaie de hartie. Numai pe mine nu m-a scris capitanul Piele pe hartie. O sa ma inchida. Atunci cand m-am prezentat aici, nu a scris pe nici o lista ca aveam 1 frunte, 2 ochi, 2 urechi, 1 nas, 2 buze, 1 gat. Stiu de la Edgar, Georg si Kurt, am spus, ca jos, in pivnita, exista celule pentru arest. Voiam sa-mi fac in gand lista corpului meu, opunandu-o listei lui. N-am ajuns decat pana la gat. Capitanul Piele va observa ca imi lipseste parul. Va intreba unde mi-e parul.
Imbracarea, spuse capitanul Piele.
Aveam senzatia ca ma imbrac cu ce era scris pe foaie si ca foaia se golea dupa ce imi imbracam toate lucrurile. "

(Herta Müller - Animalul inimii, pagina 132)

Telegrama

2010-01-23T11:52:00.000-08:00

A venit zi ziua in care nu mai am nimic de zis. In sfarsit, tac.

Cu stima,
S.

Treptele spre K.

2010-01-13T06:31:00.000-08:00

Ca sa ajungi la primul etaj, trebuie sa te prefaci ca drumul in sine e mai scurt cu doar cateva secunde decat in realitate. Liftul accelereaza pe traseul sau ascendent, iar pe scari imi indrept privirea intotdeauna spre drepta, de-a lungul balustradei. Stiu ca exista si acel etaj intermediar prin care trebuie sa trec pana in fata usii lui K., dar de mica am incercat sa uit de treptele de mijloc. Aveam impresia ca acolo se ascund cei care nu se saruta pe strazi, in cafenele sau asternuturi si ma gandeam cu rusine si dezgust la intreaga scena. Etajele intermediare au fost si ele create cu un scop, si anume depozitarea; in general e vorba de mobile vechi, o bucatarie dezmembrata, cu vitrina sparta si cioburile raspandite in apropiere. Acolo se ingroapa locatarii tineri (cei care au mai ramas) din bloc, pentru ca octogenarii nu se indeparteaza niciodata de balustrada. Celor din urma le simti rasuflarea trecand prin dreptul urechii tale cand te deplasezi intre etaje, dar niciodata nu le auzi pasii abatandu-se de la traseu. Ei traiesc pe o singura directie, nu mai au timp si nici curaj sa isi cunoasca blocul in dimensiunea sa orizontala.

Imi imaginez intotdeauna ca printre mobile vechi se depoziteaza rebuturile iubirii, cele care nu ajung nici in albume de nunta, nici in paginile fictive. Mi-e prea jena sa intorc capul spre fundul etajului cand in sfarsit de aprinde lumina, pentru ca ideea de amestec al salivei cu mucegai ma dezgusta. Sau cel putin imi era, pana cand K. m-a oprit la limita senzorului de lumina, intre parter si primul etaj, si a inceput sa ma sarute. Ne-am deplasat prin intuneric pana ce am simtit peretele lipit de spatele meu, moment in care mi-am dat seama ca ceea ce inclestez intre degete nu e K., ci mucegaiul fiintei lui decazute undeva intre parter si primul etaj. Am intins mana in aer si am pocnit din degete. In sfarsit s-a facut lumina si am vazut clar ce asteapta la etajul intermediar: cosmarul din copilarie cu noi in centru.

"E doar mobila veche", a zis K. si m-a luat de mana.
Mobila veche vei ajunge si tu, depozitat in blocul unde te-ai nascut printre batrani, la un etaj nemarcat pe lista de langa interfon si agatat cu egoism de manerul meu.
"E doar mobila veche si tu paranoica."

Sa nu te pui niciodata cu o femeie care citeste. Cand saruta, ea poseda ceva ce tu inca nu poti intelege: intelect, sau frustrarea de a sti ca pana si saruturile se transforma in praf si mobile vechi.

Rebut

2010-01-05T10:43:00.000-08:00

Intotdeauna vom vrea putin mai mult, fie ca e vorba de viata sau de Mozartkugel. De la o vreme insa, majoritatea lucrurilor sunt create in cantitati bine definite: notele la mate nu mai sunt 8 sau 10, ci 9,49; relatiile au inceput intr-o zi de 29 si s-au incheiat intr-o zi calduroara, cu 24 de grade si presine atmosferica scazuta; epoca revistelor s-a adunat intr-un teanc de 53 de centimetri si stagneaza. Dupa ce ne-am depasit termenul de valabilitate, prezenta ta devine un narcotic: conversatiile plate, imperfectiunea corpurilor noastea si privirile care ne fug dupa alte persoane din sala demonstreaza ca ceea ce as fi denumit intr-o zi "noi" e expirat inca din fabrica.

M.: si acum gandesc cu litere mari. cred ca s-a spart firul.. si curge net pe undeva... Poate ar trebui sa ma declar octogenara prematura si sa pun capat exuberantei aparente, "de salon". Inserata inainte de vreme, exista undeva in corpurile noastre o fisura pe unde se scurg bataile accelerate ale inimii si sunt inlocuite cu ridurile intelectuale de pe frunte. Nu mai sunt gluma, ci doar rasul din fundalul camerei ce se retrage zilnic intr-un colt si isi descarca pasivitatea pe taste. Scriu pentru ca sunt furioasa pe toata lumea, pe fiecare in parte.

Eternul optimism

2009-12-30T14:27:00.000-08:00

Raman singura in fatza cortinei si aplaud in continuare. Candva voi cobori cu dignitate si treptele acestei scene cu gandul ca inca mai exista speranta pentru notiunile invechite cum sunt corsetele si trandafirii. Cat timp mai pot tipa si zambi cand deschid cutia argintie cu piese din trecutul meu, imi pot juca in continuare rolul: ridicatul sprancenei, tremurul genunchilor, cartarea buzelor. Imi place sa cred ca nu exista un numar prestabilit de momente in care te judec naiv, in care imi este frica de primul pas al tandei sau in care distanta pana la prima fisura a buzei tale superiore devine neclara. Speranta mea e inventia persoanei a doua singular, a genului masculin si a esteticii irationalului.

Re-constructie

2009-12-28T16:20:00.001-08:00

O franghie atarna de afisul electoral ramas intact de la ultima alegere. Trec zilnic pe sub el si ma intreb a cui sinucidere a fost programata la cativa metri sub zambetul fals al politicii de ieri. Spre sfarsitul franghiei se vede un nod, chiar de el imi voi strangula toate inhibitiile pe care vreau sa le las in urma. Complexele, timiditatea, blocajele intelectuale, frica, toate se vor separa de trupul meu si vor atarna deasupra solului. Singura problema este ca ma voi relovi zilnic de ele pe drumul spre oras si imi voi aminti ca inhibitiile nu pot ramane inerte sub un afis electoral, ci doar latente in spatele rutinei si a momenteleor de inconstienta. Sunt imperfecta, deci exist.

Q.E.D.

Post-scriptum

2009-12-25T12:02:00.000-08:00

Si cand nu raspunzi la telefon din camera tapitata cu biblioteci, unde pleci? S-a intors bunicul spre mine si mi-a zis ca esti in patul de la geam, stai sprijinita de pervaz si te uiti in gol. Mancam in capatul mesei si stropii mi se revarsau din lingura: unu, doi. Am vazut-o de pe coridor, mergeam spre camera de injectii, dar ea deja nu mai are ce face acolo, a continuat bunicul, asa ca sta la geam si asteapta. Am numarat in continuare: trei, patru. Cand mai mergi la injectii, spune-i ca mi-e dor de ea, am tacut si am revarsat intreaga lingura.
Si cand parasesti pervazul, e clar ca nici imaginea lumii de afara nu te mai ajuta. Lucrul care ma inspaimanta nu e ca ai plecat din camera tapitata cu biblioteci, din spitale si din toate locurile in care ai pasit pe lumea asta, ci ideea ca maine nu o sa mai plang. In curand prea putini vor mai plange, pentru ca ne obisnuim cu tot ce e rau si devenim imuni, din ce in ce mai rezistenti la momentele triste, cu un timp de reactie tot mai bun si o putere de a merge mai departe tot mai mare. Si intr-o zi vom uita chiar ca suntem oameni, vom lua toate ziarele, toate lucrarile corectate cu pix rosu si toate dictionarele ca sa ne amintim ce am fost in fiecare zi a calendarului, dupa cine am plans si ce a insemnat in ziua publicarii foii de ziar sau de dictionar a muri. Abia cand e prea tarziu aflam unde sa te cautam cand pleci din camera tapitata cu biblioteci.

avem cate un prieten in fiecare bucatica de nor
de fapt asa sunt prietenii cand e atata spaima pe lume
mama spunea si ea ca e normal si ca nu accepta sa ma fac prieten
mai bine m-as gandi la ceva serios

Gellu Naum

Ziua 366

2009-12-24T08:11:00.000-08:00

Dupa un an de zile, inca n-am aflat ce caut. Dar totusi ma machiez, imi pun merele in urechi si in mijlocul decolteului, imi temperez inteligenta, ies pe strada si deschid ochii. Abia atunci pot spune ca privesc si caut: cartea pentru admitere, frumusetea masculina, parfumul Mitsouko, o cana de cafea cu fundal jazzy. Caut, de fapt, dragostea. Cand nu o am, scriu. Am crezut candva ca am gasit-o si n-am mai avut ce zice. Pentru ca tot mai bine scriu inainte sau dupa ce te-am avut, oricine ai fi tu: un tango perfect, o pereche de ochi albastri, stapinire asupra propriei ratiuni. La un an de blog, conchid: poate ca te-am iubit, si pentru asta iti multumesc. Poate ca nu, dar macar m-am apropiat al naibii de mult de a descoperi in sfarsit ce inseamna.

Episodul vineri

2009-12-20T11:05:00.000-08:00

Poate ca din constructie ni se implementeaza un anumit tipar la care raspunde o parte a creierului nostru. O anumita culoare a parului care ne aminteste de un personaj din trecut, alaturi de o culoare a ochilor din cauza carora ni se ridica vag colturile buzelor. Apoi mai sunt si blugii, hanoracele, tricoul verde cu un mesaj cel mai probabil narcisist, elemente din cauza carora uitam replicile in mijlocul scenei sau ne impiedicam de covor. Semnul distinctiv ca eul nostru a reactionat la un corp strain ce se muleaza pe tipar este ca habar n-avem ce sa zicem si, in consecinta, contemplam in continuare. In loc sa ma tina de mana chiar acum, voi mai astepta un an, timp in care chiar si o persoana atat de insensibila la subtilitati precum prevede sablonul meu va descifra ca ceva din mine a reactionat la parul, ochii si mesajul lui narcisist.

"And just like that I lost my head."

Blanc in patru parti

2009-12-19T04:11:00.000-08:00

Cand citim, suntem antisociali, cand nu citim, doar inculti.

Sa citesti, imi zicea toata ramura feminina a arborelui genealogic. Cand randurile se intrepatrund, inseamna ca in sfarsit poti renunta. Nu pentru ca ar ajunge, e doar corpul tau care se impotriveste cartilor si isi revendica sexul: un corset, pudra, manusi lungi si doua bilete la o comedie. Zilnic trebui sa raspunzi si menirii de femeie: sa fii inactiva intelectual si cu un ten perfect. In lipsa barbatilor, iti poti reactiva insa girusurile si redeschide cartea la pagina la care ai ramas. Dar niciodata sa nu ii lasi sa vada ca stii cum se foloseste un creier sau ca Dumnezeu a facut greseala de a-ti cuta unul.

Cand sa fiu gravata in randul descendentilor de gen feminin al arborelui, mi-am dat seama cat de asexuata am devenit. Nu am dus pana la capat jumatate din cartile incepute, dar mi-am manjit buzele cu rosu aprins si m-am amestecat printre actorii teatrului. De pe scena le-am iubit pe toate: cartea adaptata ca piesa, satenul manusilor din rolul principal si pe domnul T. care lasa un trandafir rosu pe locul rezervat in public. El e cred singura mea scuza sa mai fiu denumita femeie.

Literatura inseamna moarte, sustine Lola cand ne intalnim intre cursuri. Hartia, in general, inseamna moarte; in jungla urbana, defeminizata, copacii se valorifica in functie de reincarnarea lor: uneori un scaun, alteori un roman, dar cel mai adesea risipa.

***

Orice s-ar intampla, citeste. Cand nu sunt barbati in preajma si imi pot demachia ridurile de pe frunte, redeschid fantezia in care toate cartile sunt arse intr-un foc comun, neimpartit pe genuri sau ordonat alfabetic, iar eu ma arunc in numele doamnei T in mijlocul lor si urlu "vive la vie bohème!". Literatura inseamna moarte cu scuza unui scop bun.

****

Orice s-ar intampla, sa ai un creion ascuns intre sforile corsetului si o rochie pe care sa o poti folosi drept foaie. Nuda, sa iti scrii autobiografia, in vazut tuturor si lipsita de orice inhibitie. L'art pour l'art, cu demnitate sa fii arsa pe rug pentru exhibitionism literar.

Chiar si pe rug, sa iti citesti singura ultimele rugaciuni. Orice s-ar intampla, citeste.

Chanson triste

2009-12-18T11:04:00.001-08:00

Cand se stinge lumina, intreaga lume se aseaza intr-un local linistit, isi scoate o tigara de foi si fumeaza lent. Cam asa se opreste timpul si tot ce era forma devine nonculoare. Dau vina pe ninsoare, din cauza ei stam acum in paturi separate. In intuneric nu pot desena nici macar conturul buzei tale superioare, caci se confunda cu toate umbrele amorfe. Inchid ochii si incerc sa recompun poza ei ascunsa intr-un fisier (de altfel singura parte din tine ramasa inca intacta pe calculatorul meu), dar totul arata identic si e cufundat in cea mai morbida liniste. Ma trezesc din ora in ora si ma uit obsesiv la mobil in aceeasi rutina: apas pe un buton, se aprinde ecranul gol, apas pe un altul si se stinge. De cand a inceput ninsoarea, nu mai irosesti 8 centi pe noapte ca sa imi asiguri lectura tardiva, narcotizanta. Neg totul, faptul ca as vrea sa te vad, sa mi se deschida fereastra cu numele tau si, cand urmele tale devin prea evidente, sa iti aud vocea. Nu mai suntem oameni, ci doua umbre care vor cumva sa se suprapuna crezand ca singurul corp pe care il pot poseda e al celuilalt.
Cand se stinge lumina, totul pare identic, mai putin jazzul, singurul lucru care se aude mai clar in lipsa corpului tau. De cand a inceput ninsoarea, ascult prologul de cateva ori pe noapte ca sa pot adormi din nou. Voi imbatrani asteptandu-te intr-un bar de jazz. Si afara ninge. Imbatranim cu totii. Afara ninge peste toate umbrele, chiar si peste a ta.

Antipovestitor

2009-12-16T11:38:00.000-08:00

Lumea se imparte in doua tabere: fumatori- nefumatori, Fat Frumos - Muma Padurii, cafenele literare - biblioteci judetene, colerici - zen, 1+1= 2 sau 1+1= nimic, Bistro de l'Arte - Britania. Si totusi majoritatea populatiei prefera tigarile aromate savurate pasiv, vanzatorii estetici ascunsi printre raioanele de electronice, cenacluri de poezie tinute duminica in ceainarii,, hiperenergicii simpatici care se descarca dansand, 1+1=1,5 in locul romantei diluate pana la moarte (in sistemul celor 10 ani de mate obligatorii), Starbucksul savurat din mers pe pietonala si multe alte lucruri pe care basmele sau miturile urbane nu le mentioneaza. Pentru ca niciunul dintre noi nu provine dintr-un stilou si o supradoza de optimism, ci dintr-o maternitate, un supermarket, un birou de inregistrare a populatiei si o uniforma scolara.
Cu toate acestea, continuam totusi sa existam si sa iubim tot ce e imperfect: nasul supradimensionat, narcisismul, lipsa de reactie la subtilitati, inghetul asociat cu ninsoare, scrisul inestetic al celui care iti semneaza cadoul. Ne nastem diformi, singuri si inca mai speram sa ajungem amorfi, asexuati si fericiti, orice ar insemna de fapt ultima. Bonne voyage!

Scopul vostru

2009-12-15T10:18:00.000-08:00

Este, in primul rand, medical. Fie ca e vorba de necunoscutul domn de la radiologie sau de mult prea tanarul si sarmantul asistent de la raionul de electronice, pupilele mi se dilata si febra imi scade treptat. Printre atatea acte curative aveti totusi timp sa imi zambiti, moment in care si termometrul, si eu, rosim.
Aveti darul de a ma intimida, de a-mi speria chiar si spranceana ridicata sau replicile culese din carti, filme sau colegi de banca. Uneori imi este frica si sa va intalnesc pe strada sau in fatza unei cesti de cafea, caci atunci se naste pericolul umilitor pentru orgoliul feminin: tremurul mainii. "Ai o guma?" Intotdeauna am, dar nu iti dau pachetul, ci il asez pe banca tocmai ca sa nu il ridic. In confruntarea dintre ochii albastri si mainile mele, ultimele se sperie mereu si se retrag in buzunare sau pe un punct stabil de sprijin.

Chiar mai perfida decat distrugerea orgoliului feminin este distrugerea intelectualitatii. Nu pot gandi in preajma voastra, pentru ca, intre cartea de biologie si firele blonde, ultimele castiga in majoritatea cazurilor. Desprinse de trup nu ar avea nicio sansa, dar, per ansamblu, ele declanseaza un intreg proces de analiza: incepand cu buclele tunse scurt privirea imi aluneca la ochii albastri, apoi asupra gatului cu un mic semn rosu ascuns sub urechea dreapta, si, in sfarsit, trupul ascuns in haine care sunt proiectate intentionat atat de largi cat sa mi se piarda imaginatia printre fibrele lor. Undeva in acest proces imi uit replicile pentru scena X si incep sa blestem in gand.
Partea mea rationala nu are nicio vina, ea e doar victima admiratiei pentru frumos. Voi sunteti, la urma urmei, o piesa de arta. Unele exponate sunt plasate in capul scarilor de pe alee, altele printre aspiratoare, filtre de cafea si sisteme home cinema. Si de fiecare data cand ma intalnesc intamplator cu cate unul, ma abtin de la a aplauda si doar zambesc. Recunosc ca arta iti insenineaza ziua. La fel si voi ma binedispuneti si imi amintiti ca inca ma mai pot indragosti. De arta, desigur, poate chiar de cea mai rudimentara forma a sa.

Mai este apoi si partea mult mai simpla, concreta a problemei. Buzele de pe care pot gusta aroma infuziei fierbinti. Respiratia lenta ce tine loc de conversatie. Mainile carora le pot schita portretul intre propriile degete. Cuvintele nerostite de teama ca ar fi prea siropoase, denigrante, nemasculine, dar care sunt eliberate prin poezie sau proza si lasate sa pluteasca sub un nume anonim pe internet. Uneori nici nu imi dau seama cand ma indragostest de doua ori de acelasi individ.

Si scopul vostru fundamental totusi care este? Sa oferiti trandafiri domnisoarelor timide, bomboane de ciocolata copilelor blonde si carti de filozofie damelor intelectuale. Sa deveniti o obsesie pentru fiintele orgolioase care cred ca pot cuceri intreaga lume prin gene lungi si doctorate in drept. Sa duceti discutii interminabile despre motoare si sa desfaceti sticle care necesita o forta suprafeminina.
Cat despre mine, inca il mai astept pe acel domn T. care sa imi ofere cartea lui Süskind, sa imi spulbere concentrarea asupra randurilor acesteia si care sa inteleaga complicatele instructiuni ale corsetelor.

Sfarsit de stagiune

2009-12-10T11:36:00.001-08:00

Mai aveam o singura intrebare pe care daca nu ti-as fi pus-o acum, riscam sa nu obtin niciodata un raspuns concret. M-ai luat in brate si am inceput sa zambesc. Parca asteptam sa ne revedem ca sa o luam de la capat, nici nu intelegeam exact in acel moment de ce nu ma sarutai. Apoi mi-am amintit unde ne aflam si mai ales in care bucla temporala: in cea posttraumatica, in care totul e negat cu speranta ca intr-una dintre dimineti vom deschide ochii si brusc strazile paralele pe care le parcurgem zilnic se vor intersecta din nou la ore fixe. Dar nimic nu mai era normal: tu conduceai seara in statia de autobuz o forma deformata a mea; cat despre mine, eu eram doar deformata si incercam, in lungi sesiuni de inconstienta si ras, sa ma remodelez.

-Zi-mi de ce nu eu.

De ce nu ma conduceai pe mine spre statia de la 31, de ce nu imi apareai noapte la poarta si mai ales de ce iti consumai tot creditul pe numarul altcuiva. De ce zambeai daca nu eram eu cea pe care o sufocai in brate. Sau simplu, de ce inca mai zambeai.

-Pentru ca... nu stiu. Devenise pur si simplu prea complicat.
Mi-am dus mana prin parul lui inca o data.

-"Prietena ta e adorabila, Hubbell."
-Nu ma prind.
-Niciodata nu te-ai prins.

A fost. Intermezzo.

2009-12-09T11:55:00.000-08:00

Poate cea mai grea parte din a fi om e sa accepti ca, fundamental, niciunul dintre noi nu e diferit. Intotdeauna va exista un inainte si un dupa fiecare eu, la fel cum fiecare dintre euri va trece prin toate cele trei etape ale incrucisarii destinelor. Prefaza, cand individul nu are alta activitate mai buna decat sa isi distraga atentia cu lucruri minore in timpul eternei asteptari ca ceva sa se schimbe. La un moment bine fixat (desigur, dupa reguli pe care inca nu reusim sa le descifram) incepe si intermezzo-ul, adica perioada limitata in care buzele personajului principal isi lasa mirosul pe fularul tau si toti neuronii iti sunt asediati de imaginea, sunetul si aroma lui. Aceea este perfectiunea, frumusetea pura sau arta de a reconstrui din doua programe zilnice seci un intreg oras.
Si in sfarsit postfaza sau dezindividualizarea. Nimic nu se termina, ci se reia acelasi cadru cu mesajele si buzele tipice, dar cu un actor schimbat. Negare, furie, negociere, depresie si, in sfarsit, acceptare a faptului ca niciunul dintre noi doi nu e unic, ca tu vei cobora pe Muresenilor cu o alta ea, iar eu imi voi debanaliza serile cu un alt domn X. Niciodata nu suntem singuri, ci doar nu stim exact cine e langa noi.

Mitul urban

2009-12-03T06:26:00.000-08:00

A fost odata, de doua ori, in unic sau multiple examplare, o persoana x a carei poveste incepe direct pe pietonala orasului. Fara procesul de creatie, reutsare si mascare de la inceputul zilei, direct ora 7:45, un soare abia rasasit si un Starbucks in mana stanga. Urca linistita Republicii, ocoleste fantana, arunca un ochi dupa cunoscutii pe care din pura intamplare sau premeditare minutioasa i-ar putea intalni pe traseu si, intr-un final, se aseaza in banca. Sau la catedra. Sau birou, orice veti vrea sa va imaginati pe post de masa cu un penar, doua carti, un mobil deschis la o y lectura si sprijinit de penar cat sa nu poata fi vazut de la distanta, si, desigur, un scaun pe care acea x persoana sa se aseze pentru a le savura pe toate.
Pana la randul 5 de pe pagina 24 e cliseu. Citeste, tabla se umple de derivate. Isi schimba lectura, inca o tabla se umple de derivate. E oricum iunie si nimeni nu va mai avea timp sa verifice tot ceea ce mintea ei ignora pentru o lectura de dimineata. Inca un next, inca o tabla. La pagina 24, jumatatea randului 5, numele lui T. ii intrerupe lectura. Dupa atatea luni sau atatea zile sau doar cateva ore T. traieste, mai bine zis o include si pe ea in ziua lui. Un mesaj scurt, cu semn de punctuatie la sfarsit, chiar semnul intrebarii. Sau poate ordonanta concisa "iesi la poarta". Si brusc, dragi aspiranti, fiinta umana a incetat sa mai fie stupida, sa se gandeasca de zeci de ori inainte sa trimita un mesaj si sa analizeze situatia din toate unghiurile inainte de a marturisi ca tot ce ii trebuie e o mana pe care sa o tina in pauze si pe Republicii (in viziunea utopica in care fiecare fiinta umana are din dotare un card de credit care se umple singur, pinul inca in memorie, haine care nu se sifoneaza, respiratie vesnic proaspata si 10 la mate).
Si, ca sa mergem si mai departe, persoana x a reusit sa se concentreze in continuare la activitatile legate de invatat, scotandu-si-l complet din minte pe T. in momentul in care a inchis mesajul de la el.
Utopie pura sau mitul urban: inceput de vara, impacare neasteptata in pauza de dupa ora de mate, haine care inca mai stau exact ca in fatza oglinzii, un Starbucks cu aroma de ciocolata si un creier care ii poate cuprinde pe genericul T. si pe neinteligibila derivata in acelasi timp. Daca nimeni nu te-a vazut traind-o, atunci se va sustine in continuare ca nu exista.

Q.E.D.

P.S. Si Starbucksul in Brasov tot un mit urban ramane (preferatul Ioanei, de altfel:P).

10 (oda binara)

2009-11-30T05:26:00.001-08:00

Greseala noastra fundamentala e ca ne-am construit realitatea pe o conventie de sens: inainte. Poate ca de fapt tot ce evolueza pornind din punctul T0 se anuleaza intr-un anumit moment Tf. Simetrie, ciclicitate, ironia sortii, coincidente, fatum, big bang sau big cruch, oricum ar dori cineva sa denumeasca aceste bucle, eu le etichetez simplu: previzibil.
Poate ca am ajuns deja in punctul in care mi te descompui in fatza ochilor, eu avand in continuare impresia ca te schimbi. Gresesc cand te caut zilnic ca pe un roman pe care il citesc lent, de frica sa nu cuprind intre degete si ultima pagina. Te stergi sub ochii mei acum litera cu litera: minus una, minus inca una, un sir de minusuri pana cand nu va mai exista din numele tau decat un cursos ce clipeste regulat. La sfarsitul intersectiei dintre buclele noastre, vom ramane unul pentru altul doar amintirea unei ierni in cod binar.

(Multumiri matematice lui Misu)

Scrisoarea II

2009-11-29T05:35:00.000-08:00

Si cand te gandesti ca de vina e un fular gri ramas la gatul tau intr-o seara de noiembrie.

Mi-am dat seama ca sunt prezenta in tot ceea ce ai lasat sa pluteasca aiurea pe internet.
In ceea ce ai scris, o mare parte din texte trecand prin fereastra mea de conversatie inainte sa fie publicata. Vrei sa vezi?, uneori nici nu mai intrebai, imi trimiteai direct lauda inchinata unei x fiinte feminine. Singurul lucru care imi displacea era muza, pentru ca n-am fost niciodata eu aceea care sa se trezeasca dimineata si in mod obsesiv sa iti deschida blogurile ca sa isi citeasca biografia.

Ma regasesc in toate micile detalii. Stare de spirit: indragostit. As adauga, daca imi permiti: vesnic indragostit, fustangiu notoriu, cu o constiinta aparent activa si lipsa de memorie cand te intreaba cineva de cate ori anume te-ai indragostit. Nu numeri, sau cel putin incerci sa nu amesteci matematica si fetele, desi ambele sunt exponente feminine ale vocabularului tau zilnic. Si daca nu te-as fi cunoscut vreodata pe viu, as fi zis ca sunt singura fereastra de conversatie pe care o deschizi seara. Sau singura de care esti indragostit, dar inca nu ti-ai dat seama.

Am facut si greseala capitala de a-ti deschide dupa un an profilul foto . M-am regasit in aproape fiecare poza recenta: in cea in care o tii pe o x-dama in brate, pentru simplul fapt ca iti recunosteam culoare ochilor tipica acelei stari; cele in care erai singur, pentru ca aveai acea expresie plictisita pe care mi-ai descris-o toata vara ; si, desigur, in cele pe care nu le pot descrie in aceste randuri pentru ca ar fi prea evidenta scaderea drastica prin care mi-a trecut orgoliul.

Apoi am inceput sa tip. Mai bine as filtra tot ce inseamna site deschis de tine sau numele tau in lista mea de conversatii. Vreau, ca si acum trei luni si o saptamana, sa dispari definitiv, sau cel putin sa imi dai destul timp ca sa imi pot relua, fara emotia de a ne intalni, traseul zilnic.
Te oferi tuturor pro bono si sustii ca o faci din dragoste pura pentru tot ceea ce este feminin. Nu te mai vreau pro bono. Nu te mai vreau deloc.

Abia cand va fi adevarata ultima propozitie, voi fi in stare sa te vad din nou.

Habar nu am cu ce sentiment,
S.

P.S. Si a cenzura e o arta. (Mersi Ana)

Refugiu in camera de la parter

2009-11-28T07:58:00.000-08:00

Usa se descuie catre un televizor blocat pe acelasi canal zilnic de la ora 7:00 la 23:00. Ne aflam in cea mai ingusta sala de cinema de pe calea Antim: fara popcorn sau scaune numerotate, doar cu o podeau pe care se sprijina patru perechi de genunchi si un geam de care se lipesc fruntile spectatorilor.
Filmul din aceasta seara poarta numele de apartamentul 21, acolo unde rolul principal este unul masculin. O ecranizare muta a nudului aflat la mai putin de cinci metri de noi, nud pe care totusi nimeni nu il poate atinge. Orice apropiere de spatiul sau inseamna sfarsitul lumii in care ne inchidem serile, caci odata atinsa soneria lui, nu mai raman decat trei variante: fuga, degradanta, insa deseori mai inteleapta decat lupta pentru cauze inutile; insulta,reprosandu-i faptul ca se expune indecent in public, distragandu-ne atentia de la orice activitate productiva; prostia, caci sub spranceana lui ridicata sau sub buzele visinii creierul feminin se intimideaza si corpul incepe sa tremure.
Poate a venit totusi timpul sa inchidem cinematograful din Calea Antim. Pe o foaie de hartie schitam cateva cuvinte in franceza cu ruj rosu. Biletul i-l abandonam apoi in geam, batem in usa si fugim. Inchidem perdelele si punem capat filmelor. Asteptam sa apara in fatza usii noastre, maine, saptamana viitoare, poate cand vor fi alti proprietari, si sa marturiseasca in sfarsit ca s-a plictisit de one man show.

Ce inseamna a i...

2009-11-21T14:47:00.000-08:00

Iubesc totul. Fara pauza de masa sau de depresie, uneori cu o sesiune de plans ca sa pot trece de la o pasiune la alta.Ma clasific ca fiind iremediabila, caci iubesc cosul de pe tampla stanga, impulsivitatea si slabiciunea pentru atentie. Si totusi sunt atat de nehotarata asupra unui cuvant simplu. Patru litere dintre care o pot rosti doar pe prima, moment in care ma blochez si imi dau seama ce sunt pe cale sa fac: o marturie publica a faptului ca am o slabiciune (blonda, bruneta, cu carlionti sau doar cu ochi albastri, pasionat de femeie sau misogin convins). Intotdeauna incerc sa ocolesc un anumit aranjament de patru litere declarandu-ma concis: admiratoare a sexului opus, sustinatoare a efectului benefic al unei aparitii estetice sau pasioanata de ceaiurile in doi. Pasiune, cuvantul pe care il cautam. Inca un lucru fara de care viata nu ar merita traita.

Concluzia 1: "iesim la un agatat in doi intr-o seara?"
Imi ademenesti exact latura feminina comerciala pe care incerc sa o neg. Practic sa fiu dezamagit de tot ce se afla in acea incapere, caci odata obtinut, trofeul e inchis intr-o vitrina si cautarea continua. Nu, nu asta e raspunsul.

Concluzia 2: a iubi inseamna... habar n-am sa definesc ce inseamna.
"pai nu trebuie rostit...sau gandit...doar...simtit..."

Si totusi, daca nu se poate masura, teoretic nu exista. Deci daca nu ii pot stabili amplitudinea definiei, nu pot stii daca am gasit iubirea. Si rostesc din nou formula clasica: "sau poate da".

Concluzie 3:"si nu e nevoie sa fie vreun geniu..."
... doar suma defectelor lui sa il faca perfect.

Q.E.D.

P.S. Sper ca cel citat nu se va supara pe mine ca am folosit o discutie tardiva pe post de muza, ci doar ca ii voi starni primul zambet in data de 22 noiembrie.

Ghidul fustangiului etern

2009-11-11T11:47:00.000-08:00

De fapt, cam acesta va e si scopul.
Al lui V. care asteapta cuminte cu halatul desfacut sub biroul de la radiologie sa apar palida si febrila, sa ma asez pe un scaun si sa ma uit pierduta pe palier pana cand dau cu ochii de el. Sa imi amintesc de fiecare data cand tremur ca avea un tricou verde si ceea ce parea, de la o asemenea distanta si cu o vedere incetosata, o varsta inca tanara. Foarte degajata sa intreb cu prima ocazie: si cel care mi-a scazut febra cu un grad la inceput de vara? Ah, daca tot sub panacarta de la radiologie e, atunci astept cu entuziasm sa navaleasca noi bacterii peste mine.

Al lui S. care e indragostit incurabil de patrupede. Ii zambeste fiecaruia, iar pe mine ma intreaba neutru ce studiez. Ii raspund promt ca medicina si brusc isi inalta capul. Singurul cuvant din patru silabe care imi confera importanta in ochii lui. Abia la sfarsitul consultatie observ un inel pe unul dintre degete. Chiar si asa, vaccinul patrupedului meu ramane cel mai asteptat moment al lunii.

Al lui A. care sta la o cafea undeva intr-un oras strain si citeste ziarul. Sau un roman. Sau pur si simplu cartile de vizita lipite pe pereti. Orice a fost creat el poate citi, in cod binar, literatura, molecule de parfum. Cand am o ora libera, ma imbrac in afise cu alfabet ca cele folosite de oftalmologi. Mi-e mult prea jena sa ma uit spre el, asa ca imi construiesc in jurul unei cani de ceai o intreaga fantezie in care se A. se apropie de mine tot mai mult, pana ce ii devine clar ce scrie pe ultimul rand, dar distanta dintre noi e prea mica pentru a intrerupe lectura si ajunge sa imi studieze chiar si desenul buzelor.

Sunt pregatita zilnic pentru oricare individ mi-ar iesi in cale si imi ascund procesul de creatie intr-o geanta supradimensionata: pudra, ruj, parfum, perie, ceas, fituici, poeme, tratate si, desigur, cafea. Dar imaginea pe care mi-o construiesc si reconstruiesc de-a lungul zilei nu e decat pretextul pentru a cere un zambet. Caci acesta este scopul vostru, indiferent daca va numiti V., S. sau A.: sa imi mariti zambetul cu cate un milimetru zilnic si abia apoi sa va puteti denumi barbati.

E = m c^2

2009-11-08T08:38:00.000-08:00

Inchizi usa si iti sprijini corpul pe segmente de al meu: intai mainile, cele mai putin culpabile pentru cursul inca nedefinit al serii. Oricat as gandi, urmarea sta in degetele care incep sa descrie opturi de-a lungul aratatorului tau stang. Opturi, infinituri, cum vrea sa le denumeasca perceptia ta romantica sau pur fizica a unei seri tarzii de sambata.
Imi retrag mana de sub a ta cu pretextul de a schimba melodia. Astepti in acelasi loc sa iti reiei procesul de cucerire fizica a pasagerului din stanga. Iti sprijini de aceasta data capul de umarul meu si respiri lent, atat de lent incat trebuie sa ma concentrez exclusiv pe miscarile tale ca iti aud suflul. Imi lasi firele blonde sa se se incurce intre buclele tale si imi rotesc capul de mai multe ori, pana cand pleoapa dreapta ramane si ea imobilizata intre buclele tale. Inspir, expir, inchid ochii. Inca un atac terminat in minutul 3:58.
Se lasa linistea intre scaunele noastre si iti cobori capul. Ma intrebi de ce nu-mi poti auzi inima. Probabil ca stie si ea ce vrea si asteapta calma ca lucrurile sa isi urmeze cursul firesc. Eu sunt singura care inca nu stie daca sa se calmeze, sa planga sau sa declare pierdere de memorie pentru tot ce a spus in ultima ora. Sau poate m-am nascut pur si simplu cu o inima subdimensionata, incapabila sa reactioneze normal, suprarationala, speriata de intunericul cavitatii in care a fost inchisa.
Sau poate ca e pur si simplu ultimul atac, starea de gratie a finalului in care totul devine clar. Te apleci putin si parca intre noi s-a asezat o oglinda. Doi narcisisti care se apropie de propria imagine ca sa isi studieze imperfectiunea si sa se indragosteasca iremediabil de ea. Insa cand atingem suprafata rece a ultimului centimetru, buzele devin brusc rationale si nu pot decat sa isi studieze unele altora forma, nu sa se sarute. Plecam exact cum am venit: tu singur, eu cu o inima prea mica.
Pierdut, gasit, pierdut din nou.

N.B.: Te reduc la stadiul de simpla muza nu pentru ca ai fi incapabil sa te iti dedici singur cuvinte, ci pentru ca in universul meu nu exista decat o lege: l'art pour l'art.

Legenda:
E=energia cu care suflul nostru impinge realitatea putin mai deparde de trupuri.
m=masa covorului pe care stam intinsi si ne uitam la tavan, asteptand ca cineva sa ne spuna ca luna nu rasare deasupra unor capete blonde, ci deasupra totalitatii de oameni inconstienti care umbla noaptea pe strada tinandu-se de mana
c=viteza pe care o va atinge finalul nostru
2=1+1

Concluzie: probabil voi cauta forma carliontilor tai in randurile lucrarii de maine de la fizica.

La Fin.

Poate e tarziu

2009-11-04T10:10:00.000-08:00

Problema e ca avem urechi supradimensionate, nas natural de clovn si acnee. Ca muncim de luni pana vineri, mergem la cumparaturi si ne inchidem timp de o ora in fiecare dimineata intr-o camera supraluminata ca sa ne retusam. Cand vine iarna, ne mascam talia in geci si parul in caciuli, sperand ca macar parfumul emanat de fular va compensa pentru faptul ca buzele straine nu pot atinge gatul. Pentru a ajunge in cafeneaua in care cineva asteapta printre coji de alune sub privirea suspecta a sefului de sala, trebuie intai sa treaca o zi banala care sterge parfumul de pe gulerul camasii si misca medalionul din centrul decolteului.

Problema e ca intr-o zi ma vei surprinde machiindu-ma inainte sa ma vezi frumoasa, cu parul ravasit de vant in toate directiile, in "haine de cartier", cum le spui tu, care mascheaza orice curba, si, mai rau ca toate, gandind. Dand stresata din picioare, vorbind prea mult si cu fruntea incruntata. Inteligenta e sfasitul oricarei frumuseti si moartea imaginii careia ii scrii la 1:07 in fiecare noapte.

Imi imaginez ca imi cuprinzi fatza intre palmele inghetate si spui surprins ca oricum nu-ti plac fetele care se machiaza. Ridic o spranceana si ma bucur ca pe strada e intuneric. Intr-o zi ma vei vedea la lumina si probabil vei pleca in cautarea alteia pe care masca e inca proapata. Pentru ca iubesti femeia care te saruta, nu muschii ce ii articuleaza buzele.

Montblanc

2009-10-30T13:30:00.000-07:00

Se incuie usa. Al doilea sunet al cheii, clanta. Apoi vine momentul perfect sa ies din camera si sa ma opresc in dreptul scarilor. Adulmec aerul neutru al casei si incep sa cobor, accentuand treaptele. Pe fiecare din ele imi desfasor ritualul sacru al diminetilor cand eu imi iau liber si tu pleci tarziu: inspir lent ca sa imi simt plamanii umplandu-se de Montblanc; ma intreb daca asa miros toate femeile sau daca esti doar un accident al sticlelor grupate in ultimul sertar din fatza oglinzii (nu stiu niciodata cu ce anume te dai, intre 6:45 si 6:53 te incui in baie si iesi de acolo relativ aceeasi, cu pometii putin mai proeminenti si genele chiar mai lungi decat in starea lor naturala, dar mirosi de parca abia ti-ai fi ucis latura umana si ar fi ramas doar perfectiunea olfactiva care imi intinde o cana de cafea; te numesc simplu: Montblanc). Conchid mereu ca savantii nu au fost decat barbati care s-au chinuit sa desluseasca simturile ca sa ajunga pe urmele unei femei frumoase cu esenta dulce culeasa de pe strazile Vienei.
"Vezi ca imi iau doar rezerva." Oricum nu te voi suna, te las in liniste sa iti desfasori ritualul zilnic prin oras. La cinci kilometri de scarile unde iti adulmec umbra probabil ca ai si uitat cat de bine mirosi. Acolo oricum nimeni nu are timp sa se apropie de tine si in liniste sa isi dilate narile, acolo nimeni nu stie cum miroase linistea. Aici insa in lipsa ta, intreaga casa amuteste. Pana la ora trei nu se mai aud decat pori care te cauta. Pe tine, la femme de Montblanc...

Mitsouko

2009-10-24T07:01:00.000-07:00

Exista un loc de depozitare a tuturor dorintelor cu eticheta de neadecvate, imposibile sau inutile: in sticle. Din plictiseala sau curiozitate, cate un individ intinde mana si culege una. Descifreaza cele cateva cuvinte si construieste in jurul lor o intreaga poveste cu intriga prea lunga si concluzie nula.
Se intampla sa fie ales mesajul meu, inchis intr-o sticla din cea mai simpla si mai stupida cauza: timiditate. Tot ce nu am avut curajul sa iti spun vara incui toamna intr-o fosta sticla de parfum cu speranta ca cineva isi va da seama ce vreau, va scrie o piesa in patru acte, ne va lua pe amandoi de mana si ne va obliga sa jucam rolurile principale.
Uneori insa imi dau demisia pe scena, in fatza unui intreg public, imi parasesc povestea si propriul mesaj din sticla de Mitsouko. Prea mult chin pentru un final care soseste oricum prea tarziu. Plec in lume in cautarea unui sistem de telegraf care sa imi simplifice viata. M-am saturat de 1+1+drum=2, vreau 1+1=2. Matematica pura, nu litere.

Q.E.D.

00

2009-10-17T13:57:00.001-07:00

Opt minute. Astept la distanta egala de telefon, modem si geam. Pe oricare poate intra in forma vocala, digitala sau nocturna. Banuiesc ca se afunda tot mai adanc in sticle si corpuri, nopti in care nu m-am inchipui niciodata. Sa ma tina ametit de mana si sa cante, nu ca in povestile siropoase in urechea stanga, ci sa urle din toate puterile. Urletul si cu mine, anexele fericirii lui intre patru pereti si acoperisul mansardei.

Cinci minute. Se declanseaza alarma de la telefon pentru mai multe zile de nastere. Una dupa alta le anulez cu aratatorul drept. Cat praf mi s-a adunat pe ecran, curand nici nu o sa mai aud alarma. Voi vedea doar firele cum se ridica din cauza vibratie si cad la loc in exact acelasi punct. De unde sar, acolo cad. Asa sunt si eu: am sarit dintr-o fantezie de iarna in care statea in randul din spatele meu la piesa, voi cadea probabil in aceeasi mansarda a Aliantei Franceze. Fara cortina sau scaune, doar cu niste cuvinte intr-o limba straina, cel mai probabil germana. Exact ca atunci, fara a ne apropia unul de altul si gandindu-ma ce ochi albastri are. Da, ce ochi, chiar si iarna in semiintuneric m-am putut indragosti de ei.

Trei minute. Imi intind degetele pe taste si incui usa. De atatea zile am si uitat cum se simt literele. Zambesc monitorului si mi se sterg toate ideile din minte, ca si cum mi s-ar da restart de fiecare data cand ma apropii de un loc prin care a trecut. Se incalzesc tastele si cele din numele lui incep sa fiarba. Toate substantele au un punct de fierbere, si tastele, si cartile, si trandafirul care sta de trei saptamani pe biroul meu. Si punctul lui de fierbere? Un trotuar inca nedeschis publicului unde zambeste in urma cuiva si fierbe.

Un minut. Ma doare gatul numarand invers prin inghitituri. Iau o lingura de miere si simt gustul unui sarut. In loc sa imi linisteasca gatul, imi amesteca ultimele ore ca o supa alfabet in care rasar aleator cuvinte. Arunc lingura in chiuveta si imi dau seama ca nu are nici numarul meu, nici adresa, nici habar de unde stau. Doar un nume si speranta mea ca ma va cauta intr-o x seara la o ora fixa.

Sticle si corpuri, intre ele se va trezi maine.

Seara de noiembrie

2009-10-13T11:53:00.000-07:00

Cand te apropii lent de fatza lui, luminile incep sa palpaie. Se lovesc geamurile intre ele incercand sa ascunda toate fanteziile proiectate noaptea pe tavan, un film vechi ce ruleaza zilnic aceleasi scene. Premiera intr-o cafenea in jurul unui ceai de piersici, poate chiar pro bono pe Republicii, proiectat pe doua seturi de degete intercalate. Circulatia din jur se va opri si cativa vor aplauda. Magnific, un lung metraj difuzat miercurea si joia pe aleile dintre licee.
Iti intinzi genele spre el, inca un milimetru parcurs. Milisecunda in care butoanele caloriferelor pocnesc de la tensiune. In ele ti-ai incuiat toata frica de a-i oferi lucruri: gume, dvd-uri, pliantul de la festivalul de teatru. Caloriferul de sub geam a tremurat odata cu mana ta cand iti vibra telefonul pe masa in timpul unei lucrari. Acum se autodistrug caloriferele si pe podeaua camerei se revarsa nesiguranta unui coup de foudre prelungit si diluat prea mult.
Chiar si camera insasi moare candva. Liniste, intuneric si caldura unui spatiu masurabil in lungimi de suflu. Guma de mestecat, parfum, ninsoarea pe care ati fugit pana in camera. Astepti sa se evapore si ele ca sa te sarute in sfarsit. Scena se blocheaza la distanta de 1,5 centimetri, in sfarsit apare subtitrare.
Ne cerem scuze, e luat.

Poême pour Sandra (raspuns)

2009-10-09T10:56:00.000-07:00

In universul meu parizian momentan e invazie. Nu de parfumuri, nici de cafele cu aroma de menta, ci de niste indivizi foarte scunzi care umbla "sub acoperire" tiptil pe clante, degete si buze. Se lipesc de orice locuitor si ciocane in urechea dreapta, prezentandu-se cu modestie. "Raceala. Absolut comuna." Comuna, dar din cauza ei sunt nevoita sa multumesc cu intarziere unui cadou superb care mi-a aterizat chiar pe masa din Café des Deux Moulins zilele acestea. Cu un zambet parizian, conchidem: mersi Croc.

Timiditate de drepta

2009-10-06T12:28:00.000-07:00

Intotdeauna m-am asezat pe partea stanga a vestiarului fetelor si pe partea dreapta a vestiarului baietilor.
Pe partea stanga ca sa fiu mai aproape de geam cand vei trece din pura intamplare sub el si eu voi fluiera dupa tine. Mereu intorci capul pentru ca esti fascinat de orice fiinta feminina, de la blonda timida care sta de serviciu vinerea in corpul C pana la masina argintie pe langa care treci intamplator pe strada. Si ea e o fiinta, pentru tine tot ce e de gen feminin merita sa fie asezat pe un piedestal si preaslavit zilnic cu mesaje de la 8:49 dimineata pana la 01:58 noaptea. Apoi se lasa liniste intocmai ca sa poti schita in somn planul pentru a doua zi: sa iei o ea de mana si sa te apropii de fatza ei pana cand esti sigur ca ochii ei sunt albastri, nu gri. In cazul masinilor, pana cand proprii ochi par albastri in oglinda retrovizoare straina.
Pe partea dreapta pentru ca pe stanga joci sah. Mi-e prea rusine sa ma uit la tine, chiar si sa recunosc ca impartim aceeasi camera, asa ca incerc de pe coridor sa arunc fluturasul de badminton deasupra usii pana pe pionii tai doar ca sa iesi din vestiar si sa mi-l oferi inapoi. Imi tremura mana cand aud ca ridici o piesa si imi concentrez si mai tare privirea pe peretele opus. Mi-e prea rusine sa zambesc si prea frica sa ma asez pe partea stanga a vestiarului tau.

Din nou

2009-10-02T07:06:00.000-07:00

Am uitat de toate noptile plasate inaintea lunii august. De lumanari, de tocuri si de cele trei parfumuri care s-au apropiat de mine cand inca nici nu stiam unde ma aflu. Imi simt din nou haina alunecand de pe umeri si zambesc discret, cat sa nu fiu intrebata de cei din jur ce anume e in neregula. Totul e in neregula, modul meu de a pasi, ritmul tastelor, expresiile din jur, absolut totul. Si cel mai grav e ca mi-a luat atatea saptamani sa imi dau seama. Concluzia: am uitat complet ca sunt indragostita. De fapt, am uitat complet ca il iubesc iremediabil inca dintr-o sambata de noiembrie. Sper totusi sa ma inteleaga si, cumva, sa ii sarut din nou accentele pe o tanda. Te intreb deci inca o data, dupa atatea seri monotone: tango?

Inceput de stagiune

2009-09-30T12:58:00.000-07:00

Eu nu iti cer decat atat. La sfarsitul piesei sa te opresti o clipa in dreptul cortinei si sa ma cauti prin sala. Voi urca dupa atata timp din nou pe scena si ma vei intreba cu un zambet fortat ce anume vreau. Nu ai inteles niciodata ca de fapt parfumul tau ramas in reflectoare imi ajunge, nici eu ca pot indrazni sa cer mai mult. Ma apropii de tine si imi dau parul intr-o parte. Un autograf, te rog. Dar nu ai pix. Se accepta si schitat cu buzele, apoi ascuns in spatele urechii. Cand in sfarsit cade cortina, sa pot conchide ca am fugit cu personajul tau in lume si te-am lasat nestiind nici acum macar ce anume e in mintea mea.

Fug in fiecare seara cu un alt personaj, dar niciodata cu actorul.

Draga X,

2009-09-15T12:37:00.000-07:00

Invat sa aprind focul. In incercarea de a naste contact fizic, ma impiedic de doua capete, unul blond si unul brunet, si atunci se nasc scanteie. Capetele se lovesc intre ele, se privesc in ochi si raman incremenite cateva secunde. Acopar toate urmele unei violente premeditate cu replica "asa e scris sa fie" si las impresia unui accident pe care il denumesc soarta. Capetele se stabilesc la acelasi nivel si se privesc in ochi hipnotizati pana cand sunt loviti de alti indivizi fascinati de intamplare. Accidentul capata proportii imense pana ce incepe sa graviteze in jurul meu: eu i-am dat nastere, eu sunt lasata in afara lui. Singura pereche de ochi care nu poate lua parte imi apartine, caci atunci cand ni se apropie privirile nu intelegi sau doar te prefaci ca nu ai intelege, dupa atata timp inca nu imi dau seama. Foc, foc, tu nimic. Cand nu aprind focul, se naste furia care se aduna in mine pana in momentul T0 cand va exploda si ea. Nu mai e foc, e o marturisire sincera a faptului ca rabdarea mea tocmai a expirat.

Cu sinceritate,
S.

Final Destination: 12

2009-09-14T12:52:00.000-07:00

Liniste sau cel putin incapacitatea de a remarca ceva neobisnuit pana in fata portii unde intaiul semn al educatiei s-a aratat. Mai marele zeu al matematicii isi trecea pentru prima data in noul an scolar cartela prin usa. O cartela care deschide multe: drumul spre cancelarie, servieta neagra in care se ascunde o folie cu semne, mecanismul unui ceas care il aduce pe onorabil chiar inainte sa se sune in salile de clasa. Da, matematica nu intarzie niciodata pe coridorul nostru, se plimba lent de-a lungul usilor pana cand ajunge la cea buna si o deschide cu cele mai pure intentii, si anume de a logaritma si ultima speranta ca viitorul ar avea mila prevazuta in codul genetic. Drumul spre examene e pavat cu intentii bune, cum ar fi dorinta de a reinventa art nouveau pe o tabla de clasa prin derivari succesive.

Urmatoarul lucru pe care mi-l amintesc e o pisica neagra asezata pe gard chiar in fata mea. Cineva ar trebui sa deriveze matematica astfel incat sa nu ne mai ramana decat un zero preaslavit de atatia, caci, in fond, suferinta noastra in noul an e constanta, (5 ore de mate/saptamana)' . Anii trec, a 12a ne asteapta pe toti cu rabdare. Puneti capacul si ridicati temperatura pana aproape de punctul de fierbere zilnic. A se savura in iunie.

Insomnie

2009-09-13T11:01:00.000-07:00

Camera mea veche era plina de paianjeni care imi spuneau povesti noaptea pentru a-mi alunga insomnia. Uneori se grupau sub pat si ma leganau pana cand se lasa linistea si eu incetam sa ii mai numar pe pereti. Atunci ieseau pe balcon si treceau in apartamentul de langa unde geamul era lasat putin crapat. Orasul ne adunase pe toti cei ce sufeream de insomnie intr-un bloc cu noua etaje si un subsol unde stateau ziua paianjenii cu povesti. Cele mai linsitite nopti le-am trait in blocul de pe fosta Cale Antim.

Camera mea noua e pustie noaptea. Vorbesc singura cu peretii si astept ca ceva sa se miste, pana cand imi confund propria voce cu cea a paianjenilor si uit ca ii astept. Uneori adorm mazgalind scrisori cu povestile pe care as vrea sa le aud, le impaturesc in forma de musca si le arunc de pe balcon. In primii ani credeam ca in timp ce eu dorm, foile sunt luate de paianjeni si speram sa ii vad din nou. Abia tarziu, cand nu am putut dormi deloc am vazut-o pe mama adunandu-mi scrisorile si punandu-le in posta cu adresa fostului nostru apartament. Aparent nici mama nu poate dormi de atatia ani, dar nu mi-a povestit niciodata.

Rugaminte de evacuare

2009-09-10T11:49:00.001-07:00

Pacat ca nu se fabrica tornade la cutie sau covoare cu drum de dus doar. Expatriere, facultate in alt oras, calugarie, absolut orice dar sa pleci odata. Spre binele meu si indiferenta ta, nici macar nu-ti cer mult. Doar sa ocoleste fiecare strada pe care pasesc si bancile in care ma asez. Sa te razi in cap, sa slabesti enorm si sa iti pui lentile de contact negre, iar de fiecare data cand e pericolul de a ne intalni, sa iti deschizi o umbrela rosie in dreptul fetzei. Stop, pe aici nu se arunca privirea. Sa ne intalnim peste un an cand nu voi mai evita sa iti ofer guma ca sa nu vezi ca imi tremura mana. Serios ca mi-a ajuns prezenta ta, asa ca fii baiat bun si pleaca, sau macar evita-ma. Ma poti semiignora in continuare si de la distanta, iti jur ca ti-as fi pe veci recunoscatoare caci mi-ar fi mult mai usor sa ma conving ca nu trebuie sa ma indragostesc de tine.

X

2009-09-09T00:47:00.001-07:00

Pe toate le vezi. Floraresei timide care danseaza balet printre ghivece dupa inchiderea magazinului ii arunci bilete in posta. Sticlei ii atarni o margareta de gat si mentii un moment de liniste in cinstea celei ce i-a umplut odata trupul. In fata masinilor devii brusc timid si iti apropii mana tremurand de oglinda retrovizoare in care nici macar nu indraznesti sa te uiti. Iti continui drumul cu privirea in pamant si dorinta de a fugi cu ea in lume, tu si volanul imbratisati pe veci sau cel putin pana cand s-ar sfarsi benzina. Vioara o sprijini de perna cand stingi lumina si ii mangai corzile ca sa te asiguri ca nu a fugit cu altul. Esti de o gelozie ce tinde spre paranoia, ti se pare ca toti vor sa ti le fure, asa ca nu vorbesti niciodata cu ceva de gen masculin, ii declari pur si simplu razboi: celui care tine contabilitatea florariei, romului varsat pe mese, instructorului care iti zice incontinuu sa nu tragi atat de brutal de ambreiaj, sa schimbi fin vitezele, arcusului pe care il acuzi de incest cand se umple camera de o gama minora.
Pe toate le vezi, mai putin pe mine. Ma saruti pe frunte uneori si imi spui ca ar fi trebuit sa iti fiu sora mai mica. Imi pare rau, dar povestea asta e impotriva principiilor mele.

Fanteziile unui asasin timid (partea II)

2009-09-07T13:10:00.000-07:00

Si ma gandesc de data asta la gratiere. Probabil ca ai innebuni intrebandu-te de ce nu te mai vreau. Eu mi-as bea in liniste cafeaua in timp ce tu ti-ai smulge pe rand firele de par si le-ai cere raspuns. Apoi unghiile, pielea, pana cand din tine nu va mai ramane decat o umbra. Fostele tale parti se vor lichefia sub soare si, infiltrand asfaltul, voi putea in sfarsit conchide public ca nu am nicio vina. O simpla disparitie. Pentru privitori vei fi etichetata cu gratie: caz nerezolvat.

Fanteziile unui asasin timid (partea I)

2009-08-31T12:22:00.000-07:00

As inchide-o intr-o baie izolata fonic cu o usa care se dizolva singura dupa intrarea ei. Cand i s-ar face foame, probabil ca ar incepe sa parcurga peretii ca sa isi ingurgiteze pasii. Narcisista sau pur si simplu dependenta de oameni, si-ar lichefia talpile si ar deveni in cele din urma un cerc ce se rostogoleste pe cele sase laturi ale camerei. Viteza ei crescand in acelasi ritm cu disperarea, ar curba si subtia peretii pana ce ar transforma incaperea intr-o sfera. Atunci nu mi-ar mai ramane decat sa ii leg un snur de inchisoare si sa ma plimb cu ea pe strada. Sa vada toata lumea ca am iubit-o pana cand nevoia de liniste a devenit prea mare.

Va rugam asteptati

2009-08-27T02:30:00.000-07:00

La sfarsitul zilei ajungem la concluzia ca toti cautam cam acelasi lucru. Se distribuie in portii limitate, neretunabile, programate in timp, insa fara un orar exact afisat pe usa sediului central de distributie, probabil pentru a masca intarzierile obisnuite. In ceea ce priveste modul de impachetare, exista doar exceptii de la regula (avand in vedere faptul ca regula surprinde doar cateva cazuri la atatea milioane, a fost desfiintata notiunea si s-a concluzionat: Qué será, será).
Uneori e trimisa printre randuri scrijelite aiurea pe hartie sau asfalt, alteori e inchisa in scoici si isi asteapta linistita sfarsitul. Cel mai des e taiata in doua parti inegale ce, sectioanate din nou, formeaza buzele. L'amour... dupa data de expirare nu mai raman decat povesti jucate seara inaintea somnului sau cand pe strada trece un individ cu aceleasi gene sau acelasi parfum ca si domnul T.
Le adun fila cu fila si treptat imi asamblez autobiografia: librairie du temps perdu...

Amore?

2009-08-24T13:32:00.000-07:00

Si acum ultima intrebare inainte de a agata eticheta de Sfarsit si de a reveni la vietile noatre normale: a fost, asta am inteles, dar totusi cum?

A: scurt.
Da, intr-adevar, candva a fost si somnul. In portii reduse care variau in functie de durabilitate si varsta (am mai imbatranit si noi, macar in cifre), noaptea sau la pranz, fiecare individ a picat intr-unul dintre paturi, al lui sau strain daca era intuneric si, de la prea multa bere, curiozitate sau prea putin somn, nu a mai nimerit propria camera. Dar la urma urmei, si asta e un scop al venirii aici: sa schimbam, sa interschimbam, sa ne amestecam si sa ametim pana cand nu ne mai nimerim nici identitatea, nici varsta, nici camera. Un Apfelsaft in cinstea celor care pleaca de aici, speram ca undeva adanc a mai ramas ceva din cel ce venise cu doua saptamani in urma. Noroc!

B:When the moon hits your eye
Like a big-a pizza pie
That's amore...
Cantam de cand m-au etichetat si au inchis portile. Amore... Poate ca m-am indragostit de praf, parea mai putin decat anul trecut si incepeam sa ii duc lipsa. Lipid de talpile mele cand dansam aiurea prin sala, s-a scurs tot in dusurile de la capatul coridorului. Anul acesta am ramas cuminte incaltata pana cand mi-au disparut pantofii. Amore, te caut din nou desculta.

C: Said adieu to love
Don't ever call again.
For I must have you or no one
And so I'm through with love.
Uneori umblam printre camere in intuneric si cantam. Adieu ce a fost, amore si praful de anul trecut. Alt parfum, alta sticla. Acelasi loc, aceleasi paturi. Alte buletine, din nou amore...

D: Genial.
Destul de concis, insuficient de vast, urmatorul.

E: Habar nu am. Suna un prieten?
Chiar si mai multi. Pana la treizeci si peste, daca incepem sa cantam cu totii YMCA poate se sperie soarta de noi si da timpul inapoi, macar cat sa ne faca sa tacem. Inca doua saptamani in Waldmünchen, cu exact aceiasi indivizi si fire de praf, macar cat sa mai aud inca o data:

Bine ati venit in Waldmünchen unde cam totul e facut din oameni, un canibalism al artei in care teatrul ne devoreaza lent. Savurati...

Continuarea

2009-08-07T14:29:00.000-07:00

Ii ziceam ghinion, cam asa numesc in general seara in care stai pe scaun si nu stii incotro sa privesti. Mi-am amintit ca am in urechi cerceii x, pe seama carora pun toate intamplarile nefericite in zilele cand sunt purtati. Asa ca i-am dat jos si i-am aruncat undeva in geanta unde zac chiar si acum. Cred ca o sa le pun un semn de abandonati pe inchizatoare si poate, dupa ce se aseaza un strat de praf pe ei, nu va mai resufla ghinionul.
Cu urechile nude, mi-am continuat seara exact in acelasi fel: asteptand, descurajand si blestemand soarta cu hotararea de a pleca la 11. Si iata ca tocmai atunci a venit si el: neprogramat, in intarziere si imposibil de definit- ultimul dans, o traditie nescrisa a serilor in care incalt pantofii aurii si duc munca de lamurire cu genunchii ca nu trebuie sa tremure in fata niciunui mascul cu gratie. Cam aici ar fi sfarsitul, caci nu am nici cea mai vaga idee cum sa descriu si acest ultim dans. Banuiam totusi ca o sa imi fac candva curaj sa ma indragostesc, habar nu aveam insa ca de a fi condusa. Amore... dansezi?

Epilog II

2009-08-07T09:23:00.001-07:00

Subsemnata, xxx, demisionez. Va las in urma povesti cu parfum pe care s-a asezat un strat semnificatv de praf (cu speranta ca il veti sufla cu forta), sticle de Shalimar nedeschise, domni T. care intre timp au pasit gratios in afara bulei mele, butoaie pline cu cafea de menta, tigari cu aroma de capsuni oferite prin taxiuri, scari si cafenele, pantofi de tango cu bretele rupte si o confuzie care intre timp s-a condensat si pluteste in jurul foii. Le las pe toate primului venit, daca el nu va vrea nimic, urmatorului, ma descompun in cateva randuri si sper ca ce ramane in urma va ajunge pe birourile sau sub pernele celor ce n-am fost niciodata: blondelor, geniilor, orasenilor, Andreelor (nume irosit aiurea in buletinul meu, probabil din pura pasiune pentru asortare cu cei ce mi-au rasarit in cale), canilor, Bounty-urilor, patefoanelor. As fi vrut sa fiu fiecare pe rand, sa mai si supravietuiesc ca sa pot povesti cum am fost confundata cu o muza, cum am furat un premiu Nobel si l-am ingropat in spatele bibliotecii, cum in buletinul meu scria oras in loc de comuna, cum am luat un Andrei de mana si le-am facut tuturor in ciuda ca ne asortam la buletine, cum am fost compusa 90% din ceai de piersici si lime, cum m-am intimidat atat de tare la primul sarut, incat m-am topit de jena, si, in final, cum m-a lovit un pas de tango, mi-a sarit placa Zarazai si am amutit de singuratate. As fi vrut sa le pot povesti pe toate, dar a venit momentul de a demisiona prea repede. Fara preaviz, fara sa-mi strang lucrurile si fara sa urlu la creioane ca m-au intepat. Nu plec, ci doar dispar cateva zile, mi-a dat propriul meu cotidian un sut in derrierre si mi-a zis sa-mi iau concediu ca altfel ma concediaza. Doar de dragul de a avea din nou ultimul cuvant: demisionez.

Inca mai visand la Provence,
S.

A se continua...

2009-08-01T15:58:00.000-07:00

Candva ma voi indragosti de tine, chiar putin prea mult si o sa regret. Dar dupa doua zambete stupide o sa-mi zic ca asta-i viata. La vita e bella, cu sau fara ca tu sa iti dai seama. Pana imi voi aduna curajul sa ma indragsotesc, se va face deja iarna si ne vom tine de mana printre rafturi de manusi. Cam asa visasem eu odata si tot vroiam sa-ti povestesc, dar imi era frica mereu ca iti vei da seama. De ce? Ca de mult eu tot vreau sa ma indragostesc, dar nu stiam de cine.

Piesa nocturna

2009-08-01T14:48:00.000-07:00

Pe toti cei curiosi de ce se intampla in mintea mea ii astept cu urechile deschise. Intrati, vizitati, portile se inchid la ora 1 cand ma culc. Atunci incepe o piesa in doua acte, despartite intre ele de o pauza in care, pe jumatate adormita, devorez nocturn o ciocolata. Visele mele continua in direct pana la ora 11 cand, in sfarsit, mi se descuie urechile si toti actorii sunt invitati sa plece. Multumesc pentru seara minunata, va astept si maine la aceeasi ora intr-o formatie, de obicei, diferita, caci pe zi ce trece aud tot mai multe zvonuri despre filme horror ce ruleaza in mintea mea. Eu nu oblig pe nimeni sa le joace, fiecare intra de curiozitate si ramane pentru ca nu reuseste sa imi ciupeasca neuronii suficient de tare cat sa ma trezesc. 00:57, in trei minute incepe inca un vis. Va astept curiozitatea.

Treapta de reculegere

2009-07-31T15:40:00.001-07:00

Uneori se intorc toate impotriva mea: soarele, volanul si para pe care o aud devorata in fiecare marti si joi pe locul din dreapta. La fiecare stop astept sa fiu asaltata de stropi imensi ce incearca sa scape de mutilare si, intr-un final, de disparitie. El nu mananca fructele, acestea se lichefiaza cand ii ating buzele si apoi sunt sorbite zgomotos pana la samburi. Le ascult pe jumatate atenta la soarta lor, pe jumatate la asfaltul din fatza. Niciodata nu aflu ce se intampla cu samburii, caci atunci cand le vine randul, in masina se lasa liniste.
Semaforul se face verde si, inconjurata de injurii, abandonez ramasitele perei pentru ambreiaj. Accelerez tulburata si omor motorul in numele perei devorate. Inca un deces aromat in istoria carnetului meu.

Prolog

2009-07-31T14:31:00.000-07:00

Buzele sunt folosite la inceput pentru a schita o conversatie usoara ce s-ar numi, in mod traditional, introducere. Cum te cheama, te-ai pierdut?, stinge lumina.
Ochii pentru a da de gol orice intentie, caci prea putine gene s-au nascut actrite veritabile. Deasupra si sub irisi are loc un adevarat spectacol de teatru, bazat pe improvizatie, confuzie si inconstienta pura.
Nasul, la randul lui, savureaze aroma corpului. Parfumul tipic fiecarui individ, stilizat de secole cu ajutorul unor sticlute produse in cele mai ciudate forme si marimi, poate declansa adevarate vanatori. Fiecare corp cauta un nas care sa il adulmece si, inaintea ochilor sau in absenta lor, sa ii reconstituie curbele dupa esenta.
Dar acestea nu sunt decat simple preludii. Buzele, ochii, genele, nasurile, unghiile si buricele, toate se cauta intre ele. Dar tu nu gandesti asa departe. Crezi in continuare ca tu ma saruti, nu ca noi ne sarutam parte cu parte.

"A doua zi in zori
Ca doi trecatori
S-au despartit razand
Si ambii fredonand"

(Cristian Vasile- Saruta-ma)

Extinctor nemtesc

2009-07-30T12:58:00.000-07:00

Era liniste pe coridor, locul ideal pentru a fuma o tigara cand afara ploua si colegii se declara ferm impotriva tutunului. Lasa-i in pace, sa moara sanatosi calcati de o masina sau ultimii ramasi pe planeta, plamanii lui puteau sa fie zbrobiti si maine ca macar sfarseau fericiti.
Si-a infasurat strans tigara, a scos de sub mocheta traditionala bricheta rosie (lucra intr-0 companie de nemti cu o frica exagerata de fum, interzicand intrarea in cladire cu orice sursa de foc) si i-a blestemat pe sefi cu degetul intepenit pe bricheta. Avea o fantezie in care cladirea era cuprinsa de un incendiu si cei doi sefi (Hans si Schmidt) ar fi pus totul la cale pentru banii de asigurare. Ipocritii, cica nimeni sa nu ii banuiasca tocmai pe ei, cei mai dedicati oameni exterminarii tigarilor si a chibriturilor. Vina ar fi fost a angajatilor, "vreun tembel a fumat pe coridor si ne-a dat foc la fabrica". Chiar ar merita sa le dea cineva foc, si cu gandul asta isi aprindea, in sfarsit, tigara. Cand o fuma isi imagina ca Hans si Schmidt erau niste extinctoare ce il cautau innebunite la toate etajele, iar cand in sfarsit il gaseau si vroiau sa il stinga, isi dadeau seama ca erau vechi si goale. Intr-un final ardeau chiar si ei.
Statea sprijinit de usa 201 a fabricii de lemn si isi imagina ca ne da foc la toti cu o tigara. Un fel de genocid in care erau exterminati toti nefumatorii. Il priveam prin vizorul usii de vizavi zilnic la aceeasi ora si mi se parea chiar simpatic omul care lupta impotriva nemtilor si care vroia, in secret, sa ma omoare.

Say

2009-07-25T16:00:00.000-07:00

Unul dintre cele mai triste lucruri e sa te uiti singur la un film. Am o mica fantezie ascunsa undeva adanc intre neuroni: cand iti voi mai intepa bula cu o unghie si vom deveni din nou tangenti, sa fugim impreuna pe o canapea unde te voi bate cu o perna, iar tu imi vei imobiliza mainile si ma vei privi de sus. Descriind procesul pas cu pas deja imi stramb nasul si le zic tastelor "la ce te asteptai, sunt mica si blonda". Si iata ca ma sprijin de tine (sau imi sprijin perna de tine si iti zic ca umarul tau a fost special creat pentru ea) si radem amandoi primele cinci minute din film. In final nu plange niciunul, caci tu o sa zici ca esti barbat, iar eu o "emancipata". Dar lasa, nu-i nimic, am plans de una singura asa ca m-am gandit sa iti scriu.

Un film despre liste. Un film in care e nevoie de treizeci de minute pentru a se depasi inceputul si cinci pentru a se termina brusc. Si dintre toate finalurile, acesta e cu o cutie de cafea si, culmea, "Say".Ce bine ca nu vei citi aceste randuri, altfel iar ar trebui sa ma gandesc la tot ce ti-ar fi putut trece prin minte. Daca se aseaza totusi cineva in partea muzei si te redirectioneaza spre cele scrise aici, lasa-mi un bilet cu ultimul film la care ai plans. Pana atunci, inchei simplu:

1:32:15. Superb.

Cu prietenie,
S.

"In the end it's better to say too much than never to say what you need to say."

Cadou tarziu

2009-07-24T16:39:00.000-07:00

In seara asta ai dreptul la toate fetele din sala. Pe o melodie, pe doua, pe oricate accente vor ocupa pasii pana in imbratisarea ta si inapoi pe marginea salii.
Ai dreptul chiar si la tablouri, rom si pungi. Ordinea e stabilita doar de viteza de patrundere a degetelor tale in ambalajul celor primite si se vede clar in succesiunea pozelor. Zambesti langa fiecare corp care ti-a atins degetele, fie el uman sau de sticla.
Mult mai simplu decat orice, ai dreptul la urari , in medie cam doua legate intre ele prin conjunctia si de la fiecare persoana. E ziua din an in care numarul celor originale e cel mai scazut, cu tot efortul meu de a teroriza pixul in baia de la parterul restaurantului sa mazgaleasca ceva decent. Ca sa imi rasumpar lipsa de inspiratie si sa nu fiu nevoita sa pastrez secretul inca un an minus o zi: i-am pus tangoului din Ice Age 3 un semn de rezervat pentru unul dintre cei mai pasionati oameni ai dansului. La multi ani, Claudiu!

Impotriva crizei

2009-07-23T12:14:00.000-07:00

Nu imi doresc in mod special sa ies din casa. Nici sa dorm. Ideal ar fi sa raman in fata unui film, pe o perna imensa care scuipa puf atunci cand sar pe ea sau tip, si, cel mai important, sa raman singura. Din patru in patru luni vreau sa raman singura, nu o perioada indelungata sau total izolata, ci cu un domnul T care sa ma scoata la o limonada sau la un ceai cu miere (in functie de sezon) si sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in bula lui abia tangenta cu a mea. Totul e atat de simplu in perioada asta: 1+1+2*limonada(ceai)=0,9+0,9+"multumesc, mi-ajunge ca suntem doar noi".

Criza e contagioasa. Cred ca a facut cineva experimente dubioase, i-a stors esenta ca dintr-o lamaie irosita intr-un pahar si a varsat-o in rezerva de apa. Asa am ajuns sa bem toti din ea, sau macar sa o lasam sa ne intre prin pori: robinete, sticle, nori, pana si parfumul ajunge sa ne raspandeasca in, pe si printre corpuri criza.

Au trecut patru luni si banuiesc ca a facut si el dush sau s-a plimbat prin ploaie. Domnul T, generic spus, lipseste. O sa ma plimb noaptea pe toate strazile cu un ac gros si cativa metri de guma de mestecat. Cand toate strazile sunt goale, o sa sparg becul de culoare verde de la trecerea de pietoni din dreptul Scolii 5. Pana cand termin, vor adormi si toti soferii micului nostru oras si, fara pic de jena, le voi infunda claxoanele cu guma. Cand un posibil domnul T va astepta la nesfarsit sa se faca semaforul verde, nimeni sa nu-i poata zice ca sta degeaba. Din trafic i se vor sufla baloane in loc de sunete de enervare, sau, cum se zice mai nou, "de avertizare ca are vizibilitate redusa", iar disperarea lor nu va reusi decat sa il scuipe cu mici fragmente roz de guma.

Pe la ora 12 o sa montez un nou bec verde si o sa traversam impreuna.

Guerilla Milonga

2009-07-18T17:13:00.000-07:00

Probabil ca aceasta e cea mai naturala forma a tangoului: in mijlocul lui Republicii, cu un iPod si un casetofon imens, in sandale si alunecand pe piatra cubica. Acum zambesc amintindu-mi de bancnotele de 1 ron pe care le-am primit in mijlocul dansului, Serkan in buzunar, eu sub breteaua stanga a rochiei. Pentru o jumatate de ora centrul orasului a fost tangoul. Inca un motiv ca sa iubim Brasovul.

P.S. Promit o guerilla milonga la sfarsitul lui septembrie, prima mea milonga in calitate de majora. Nici nu e nevoie de pantofi, ne ajunge muzica si prezenta, asa ca pe oricine se afla prin Brasov si e dornit de inca un tango neconventional, il astept cu drag.

De ce iubim tangoul...

2009-07-17T17:05:00.000-07:00

Si m-a lovit in cele mai neasteptate feluri. Intai printr-o sala aproape goala in care, inca de la intrare, am avut parte de o invitatie cu recunoastere inclusa. Stateam in parti opuse ale salii, ne-am privit un moment si am pornit spre centru. Ne-am intalnit la mijlocul ringului pustiu si, in loc de prelungirea invitatie prin imbratisare si, inevitabil, prin pas, ne-am privit in continuare.
"Eu te cunosc de undeva..."
"Si eu pe tine. Cred ca din acea seara in Bistro..."
O seara de tango live in Bistro de l'Arte aparent nu are limite temporale. Ea isi extinde vibratiile bandoneonului undeva departe si, intr-un moment nespecificat, se face din nou simtita. De aceea iubesc Bistro de l'Arte...

Apoi scaunele au inceput sa se umple de genti si pantofi adapotiti sub ei, si, odata cu ele, si ringul de dans. Incepe capitolul doi, desfasurarea actiunii, care decurge ca un film: iti alegi un scaun alaturi de cineva cunoscut cu care sa imparti impresii despre figuri, pantofi si planuri, si privesti cuplurile consacrate sau in curs de afirmare. Asta e partea din povestea nocturna in care personajul e supus, psihic, unei alegeri crunte: sa renunte pentru ca se gandeste ca nu au cum sa arate miscarile lui ca cele desfasurate in fata ochilor, sau sa se enerveze si sa isi jure ca o sa exerseze si acasa in fata oglinzii ca sa ajunga si el, intr-o zi, unul dintre personajele principale din mijlocul salii care isi cer spatiul si aplauzele prin cele mai complicate figuri (printre care si volcada, ca sa pot zambi eu fericita).

Punctul culminant aduce cu el o selectie. Alexandru (bandoneon) si Horia (chitara) continua sa invie tangourile clasice in timp ce cuplurile ramase pe ring devin tot mai putine. Cand numarul lor ajunsese la doua, o esarfa turcoaz si un zambet m-au invitat la dans. Milonga, mai exact. Genunchii imi tremurau cu intreruperi, caci de fiecare data cand le simtea vibratia, el ma plimba pe ringul de dans cu o relaxare incredibila. S-a terminat ceea ce ar fi trebuit sa fie ultima melodie si asteptam sa ma conduca inapoi la locul meu. Dar am ramas pe ring si el a strigat spre Alexandru si Horia: " three more!" ca sa fie, intr-adevar, o tanda.

Deznodamantul nu e happy end-ul clasic, ci e sfarsitul buimacit in care ti se sopteste cuvantul "frumos", ti se saruta mana uneori si esti condusa la loc unde intampini fetze poate mai confuze decat a ta. Pe mine m-au intampinat cu "Mi-a placut!". Sincera sa fiu, si mie.

Poate ca m-am indragostit. Incerc sa ma demachez in fata oglinzii si nu reusesc decat sa sar tipand de entuziasm, spre nenorocul celorlati locatari de pe Calea Linistita a Sinpetrului Numarul 11. Am tot dreptul sa ma dau mare: punctul culminant mi-a oferit cea mai frumoasa "ultima tanda". Recunosc ca, intr-un fel, m-am indragostit de Murat, sau poate ca de noi amandoi dansand.

Maine (II)

2009-07-16T13:01:00.001-07:00

Stiu ca ma va lovi. Voi fi intr-o sala aglomerata, fie stand pe scaun cu un pahar in mana dreapta, fie alunecand printre perechi. Inevitabil voi zambi, chiar prosteste minute in sir. Probabil ca voi fi, din nou, singura minora din sala. Nu ca ar intreba cineva, nu ca i-ar pasa cuiva. Interesul va fi lipsit de comunicare verbala. Maine seara pe vremea asta va fi abia prima milonga dintr-un weekend de tango. Transylvania Tango Fest. Inevitabil, ma va lovi si el.

A mai murit un bec

2009-07-12T11:39:00.000-07:00

Ridica o spranceana si se apropie. Deja ii vad detaliile craterului ramas in amintirea ultimului cos pozitionat marginal sub buza inferioara. Varfurile genelor, in lipsa oricarui fard, se pierd in umbra pleoapelor care capata o nuanta mai inchisa la fiecare cinci secunde in prezenta mortii iminente a becului. E in fond duminica, ziua de doliu a tot ceea ce este estetic, ziua in care pana si camera incearca sa ascunda decaderea saptamala a fetzei. Isi dilata brusc narile si se ridica pe varfuri. Acum nu a mai ramas decat un miros de incinerare a luminii venite odata de deasupra oglinzii. Inca o duminica in care nu ma mai cunosc zicandu-mi sa ma culc la loc pana maine.

Dream a Little Dream of Me

2009-07-11T13:07:00.000-07:00

Noaptea verifici totul: robinetele, cuptorul cu mirounde, geamul daca inca se mai vede trabantul vechi. Cand stingi lumina si te culci nu banuiesti ca tevile nu dorm. Se conecteaza la ramasitele zilei trecute si prin ele incep sa curga vise pana ce iti inunda camera. Urechile iti functioneaza ca niste scurgeri care inghit toate filmele proaspat aduse si le duc la destinatia finala a tuturor deseurilor: mintea ta care amesteca toate amintirile si le mai joaca inca o data inainte sa iti sune alarma - un fel de centru de reciclare care le transforma ocazional in cosmaruri. Poate intr-o seara o sa ma ascund in teava de esapament a trabantul si o sa ma uit la geam asteptand sa stingi lumina. Nici nu stiu daca o sa-ti mai intru in cap- ma gandesc sa raman pe perna si cand se face dimineata sa fug prin teava creionul mecanic. Sper sa ma opresti a doua zi pe strada ca sa ma intrebi de unde imi recunosti parfumul si in sfarsit sa iti apar in somn ca ramasita a zilei de ieri.

Interzis pe timp de vara

2009-07-09T07:10:00.000-07:00

Zece litere si o senzatie de panica urcandu-mi din stomac pana in otita externa. Prima oara le-am auzit stand pe scunul de control al orl-istului si asteptand sa se apropie lingura careia i-am declarat ura eterna de la primul control medical pana la sfarsitul fericit al tuturor bolilor, in numele senectutii. Din halatul alb, putin patat la spate, suna un mobil. "Da, puteti veni, in mod oneoficial nu nimic... dar nici oficial." Si apoi l-a rostit. Cuvantul de care se teme un procent considerabil din populatie, cel interzis rostirii in aceasta perioada ca garantie a unor luni calme, lipsite de stres sau cosmaruri despre calculul matematic. Unicul cuvant care imi trezeste mai multa panica decat insusi moldaminul: septembrie.

32

2009-06-30T14:30:00.000-07:00

Eva s-a urcat in autobuz, si-a cautat un loc retras si a inceput sa planga. Doar pe jumatate plin, autobuzul nu ducea la ora aceea decat batrani care, odata cu varsta, cauta locuri tot mai in fata. Primele scaune sunt locurile de veci ale octogenarilor, fiecare vrea sa fie cat mai aproape de sofer la ultima lor cursa. Niciunul nu se uita in spate, tot ce ii intereseaza pe seniorii acelei ore e avansarea in ierarhia autobuzului.
Cel mai bun loc de a plange e autobuzul, se gandea Eva, doar tu si scaunul, eventual o batista in care iti poti chiar si sufla nasul zgomotos, oricum nu se intoarce nimeni. Si exact asta facea, plangea din cauza unui patinoar.Il vazuse ultima data acum doi anu la una dintre intalnirile cu domnul T cand radea de el intins pe gheata. Regreta ca nu s-a intins si ea langa el, patinele nu aveau decat sa ii ocoleasca. L-ar fi luat de mana si n-ar fi zis nimic, ar fi asteptat doar ca T sa ii spuna ca e o copila si sa ii redea alunecarea bipeda. Prea tarziu, e deja vara (chiar a doua vara) si gheata, ca si T, au ramas undeva in urma.
Se termina cursa si toti batranii se intorc spre iesire. Eva mai ramane putin ca sa isi indese batista in spatele scaunului. Ultimul scaun din stanga si domnul T. Acum isi da seama Eva de ce nu circula de obicei cu 32.

Istoria dansului, de la varsta de 3 la 17 ani

2009-06-29T13:09:00.000-07:00

Dansez de mica. Am inceput pe strada cand ma plimbam cu mama si faceam piruete pe sub mana ei. Poate deveni cam stanjenitor sa umbli cu un titirez pe strada asa ca, dupa ce mi-a spus a doua oara sa merg, nu sa topai, m-am calmat si am adoptat o alta tactica.

Domnisoara de onoare- dintii din fata lipsa, incapacitatea de a tine trena corect si un cavaler blond. Cred ca atunci m-am indragostit prima data, insa tot atunci am invatat ca ochii albastri nu danseaza, cel putin nu pe gustul meu. Cand eram mica aveam o regula sfanta in contact cu alti membrii ai generatiei: reflectorul cade pe mine, deci m-am infuriat cand l-am vazut pe partener facand piruete. Imi calcase teritoriul sacru, eu eram cea in rochie cu dantela, el la simplu papion. Primul meu dans in pereche a fost deci cu partenerul nepotrivit, un cleptoman al dansului cu trasaturi nemtesti ce prezenta o slabiciune pentru figurile mele preferate.

Se zice ca am crescut si am devenit mai toleranti: accept sa imi conduc partenerul (ca sa imi dau seama cand trebuie sa reactionez eu), accept piruetele la barbati (caci formeaza opturi cu ale mele), accept chiar si faptul ca ei danseaza mai bine decat mine (la urma urmei, ei au posibilitatea de a dansa si pe toate melodiile de vor, ceea ce nu ma deranjeaza deloc, avand in vedere actuala criza masculina).Uuneori mai tipa un barbat la tine "cine te-a invatat sa pasesti cu varful?!", dar la sfarsitul practicii nu te bat niciodata, ci iti zambesc si multumesc cu o rabdare considerabil sporita.

Dansez in camere imbibate cu miros de narghilea, in bucatarii din Tohan, in studiouri ascunse pe ganguri, desculta pe Thriller (Michael Jackson a fost totusi primul meu idol in cariera de melomana, deci era si normal sa-mi arunc intr-o seara palaria si sacoul spre adolescenti derutati), cand ma spal pe dinti, cand urla Ioana ca nu vrea sa mai auda de bachata ("pornografie mascata"), inainte sa fac febra si sa alerg din nou la orl-istul care rade de mine ca "bolnava, dar esti foarte sexy cu buricul gol". Suntem tineri, ne incurcam in colgade si volcade doar ca sa zambim la sfarsitul dansului si sa strigam si mai inversunati ca vrem la Breaza in septembrie. Daca v-am convins ca merit sa merg la workshopuri, apreciez solidaritatea. La urma urmei, nu e "doar tango", ci, precum a spus Mitza, "fiecare cu obsesia lui".

Q.E.D.

Pas fata, pas spate, incuie

2009-06-28T12:31:00.000-07:00

Mai nou raman blocata in usa asteptand. Claxonul unei masini, un geam ramas deschis, ceva venit din exterior sau din interior care sa-mi spuna incotro sa pasesc. Cheia mi-a fost lasata cu instuctiunile anexe: ridici putin manerul (nu se stie de ce coboara cate un milimetru in fiecare an), intorci cheia de doua ori, verifici si o ascunzi pana a doua zi. Si totusi nu mi-a zis nimeni ce se intampla mai departe.

Ma intreb de ceva vreme cum arata noaptea sala noastra de la etaj, cand oamenii isi reiau rolurile cotidiene si pantofii sunt infundati in rafturi. Cu fatza spre sala as putea intai face un pas inainte si abia apoi incuia usa. In intuneric, asezata pe una dintre banci si plimband mingea de burete intre degete, as astepta sa rasune un pas pe parchet. Pas, ii zic generic, caci ar putea fi orice.

Sala miercurilor noastre are peretii marcati de cuie pe care atarna aproape de fiecare data altceva. Icoane, pasteluri, fotografii, cu mici portiuni lasate libere. Te simti ca intr-o sala de asteptare in care nu afli niciodata ce astepti. Imi imaginez ca cei inramati vor exact acelasi lucru: tango. Ziua dansam noi, noaptea locatarii peretilor. I-am visat intr-o noapte coborand de pe cuie si lansandu-se in sens de dans, lasand chiar si urme de ciocniri pe pereti. In special langa soba se pot vedea liniile negre desenate candva pe vopseaua alba.

In spatele sobei insa nu m-am uitat niciodata- lipsa de curiozitate, in fond, fatza sobei e centrul ocazional al atentiei celor neinvitati la dans. M-am gandit deseori ca de acolo porneste muzica, boxele minuscule si ipodul conectat la ele mi se par incapabile de a controla atatia oameni.

E seara totusi si am cheia inca in mana. Astept in continuare, sper ca o sa scartaie cu intarziere parchetul ca sa intru. Dar inaintea mea se incuie schimbul valutar aflat cu zece trepte mai jos si ma obliga sa fac un pas inapoi. Conventia e conventie, chiar daca tanti Cici habar n-avea de ea cand s-a hotarat sa inchida afacerea. Ridic clanta, intorc cheia, verific si plec.

Merit?

2009-06-26T13:31:00.000-07:00

Eu merit o palma. Si o plimbare in furtuna, fara umbrela, poate in slapi. Sau poate chiar desculta, sa alerg prin balti si sa imi devoreze picaturile pielea. Merit sa fiu inconjurata de narghilele fara dreptul de a ma atinge de niciuna si fara un stimabil caruia sa ii zic sa ma duca departe. Noaptea, cat adorm pe un cosmar plasat intr-o ora de mate, tantarii sa imi suga tot parfumul din sticle. Poate ca merit chiar doua palme primite de la personajele care ma inspaimanta cel mai tare: clovnul si fostul profesor de dans. Soarta suprema e sa fiu ignora: un tango, perechi avantandu-se in zeci de figuri si eticheta mea de damnata intepenita pe breton. Sa nu am voie nici macar sa calc in spatiul sacru al boleurilor si al volcadelor, izolata total si supusa unui mers pe jumatate de sala. Cam asta merit, dar il rog pe onorabilul care ne mazgaleste destinele sa ma crute. Sunt tanara, dom'le, singura minora din sala. Pe ochi frumosi pot primi o tanda? Multumesc, am auzit ca de maine incepe furtuna.

A patra intalnire cu domnul T.

2009-06-23T14:57:00.000-07:00

Respiram sincron, dar tu nu-ti dadeai seama. E doar jocul meu stupid de a urmari suflul alcuiva cu propriu-mi. Era frig in noaptea aceea (tremura chiar si Argentina*), asa ca ma verificam in aburii care treceau pe langa urechea dreapta si se pierdeau printre capete. Ma tineai in brate si fumai tigara dupa tigara, eram atat de geloasa pe niste paie umplute cu nicotina care miroseau groaznic (desi sunt o fumatoare pasiva cu traditie costruita in taxiuri si blocuri, iti spun cu sinceritate acum ca ale tale m-au lasat cam... rece, pardon expresia, dar tremuram cumplit). Cat de ironic, toti domnii T. m-au inselat cu tigarete...

Multumesc Brenda
(semnat Sanpetru, ca sa mentinem nota vesela)

*imi cer scuze pentru inside joke, dar, ca de obicei, ceva trebuie sa ma dea de gol. Noapte buna, B.

Avertisment

2009-06-20T13:36:00.000-07:00

Tocmai am aflat cu ce voi inlocui penicilina cat de curand. Nu stiu exact pe cine va pica sarcina moderat de dificila, exagerat de amuzanta (presimt un zbor al pantofilor aurii prin Okian) de a-mi satisface sau curma moftul, dar pana atunci entuziasmul meu nocturn explica ce naiba o fi aia o volcada. Bine, de fapt excitantul entuziasmului meu nocturn explica:

http://www.youtube.com/watch?v=-DOwFqN5Pyo&feature=player_embedded

Si totusi... tango?

Oda penicilinei

2009-06-20T07:25:00.000-07:00

In doze marite, penicilina poate face minuni: febra dispare complet, numarul de injurii pe ora scade, vocea ramane totusi dubioasa, dar soldurile si mainile incep sa schiteze modele ritmice in fata oglinzii din baie pe fundalul uscatorului de par. Dar fara penicilina viata s-ar desfasura in mod monoton intre tastatura si somn, miscarea nefiind necesara sau prea agreata. Neinjectata intramuscular, poate deveni chiar suportabila, prelungindu-se de asemenea perioada de activitate normala a muschilor fesieri.
Chiar si in prezenta penicilinei, semiizolarea pe o perioada determinata este totusi necesara. Determinata nu inseamna insa si planificata. Ratarea celor doua seminarii de tango si a serii de milonga poate fi compensata prin vizionarea, respectiv revizionarea Moulin Rouge-ului, asezonat cu doua-trei praline si o limonada, in niciun caz sufocata cu gheata, caci atunci penicilina ridica o spranceana si fuge. Riscuri: exoftalmie la scena de tango, aplauze la final in ciuda faptului ca HBO-ul nu este capabil de plecaciuni, moment de nervozitate superficiala la amintirea seminariilor ratate.

Si atunci cand tratamentul pare a da roade, filmul se incrunta si spune: "Nu-mi place finalul asta!". Dom'le, stai calm, final n-avem inca, caci ziua e abia pe la mijloc. Doua doze s-au dus, a mai ramas a treia.

Alesul alunitei mele

2009-06-19T05:30:00.000-07:00

Mai nou, ne-au agatat un orar pe usa. Intalniri prestabilite la fiecare 8 ore, avem dreptul sa intarziem cam 15 minute, desi rar e cazul- in mod straniu, eu ajung la timp, iar tu nici nu te misti de acolo, iti schimbi doar peretii de sticla. Prima data cand ne-au lasat singuri in aceeasi camera am avut o cadere psihica, mi-am privit mainile albindu-se si m-am intins pe pat ametita. Am asteptat sa ajung acasa pentru ca in sfarsit sa plang, dar drumul mi s-a parut prea lung si pana sa urc scarile intreaga intamplare era deja descompusa.
Am incetinit cele 7 ore ramase uitandu-ma la mana mea stanga. Azi ma gandesc in avans la fiecare miscare, ma indepartez un metru de fiecare zid aflat pe partea ei, caci de cand mi-ai atins-o, mi-e frica de orice ar putea sa o sparga. Uneori imi trece prin minte ca in starea de lesin ai fi putut insera in ea o parte din tine, deoarece atunci cand degetele ei ating pompa unui parfum sau topesc ciocolata cu martipan sub ele, sunt strafulgerate de o durere prelunga. Banuiam dintotdeauna ca ai fi gelos, chiar si pe fluturi cand se invart in jurul lor.
Ne intalnim zilnic la ore fixate: 7, 13, 23. De fiecare data ramanem singuri in camera cu orar lipit pe usa si intre noi un minut se lasa liniste. Nu-mi place sa ma holbez la tine, asa ca recitesc de fiecare data denumirile medicamentelor asezate pe rafturi: bergamota, vanilina, vetiver, ambergris, aldehide si, cea care ma sperie mereu, piele. Nu stiu exact ce amesteci in acel moment de tacere, nu m-am chinuit niciodata sa te intreb.
Apoi imi faci semn sa ma apropii, ma asezi pe un scaun invelit in perne albe si-mi ceri mana stanga, suflii usor peste alunita mea si se deschide. Sangele mi se intimideaza usor, iar atunci cand isi da seama ca il privesc prin mica iesire, lasa o bula de aer sa ma stropesca pe gene. E singurul moment al serii cand te vad razand.
Cu o seringa imi astupi alunita si imi introduci in organism substanta ta misterioasa. Isi schimba ocazional culoarea, inca nu stiu sigur in functie de ce anume, dar banuiesc ca e corespondentul cromatic al vitezei suflului tau pe degetele mele. Uneori te emotionezi si iti tremura usor buzele, alteori parca nici nu ti-as fi intersectat cursul vietii.
Cand seringa se goleste, tu imi inchizi alunita si o saruti cu blandete. Imi faci semn sa plec si iti continui privitul in gol pe fereastra. Ma intreb ce vezi, sau daca vezi, caci nu ma privesti niciodata in ochi, imi cauti alunita cu o mangaiere. Intre doua intalnire am vise olfactive, se face ca sunt inchisa in sticle de parfum si ma inec lent in mireasma. Capul tau serveste drept dop ce nu ma elibereaza niciodata. Abia m-am trezit din Bal à Versailles cu nasul infundat de iasomie si alunita pulsandu-mi. Alunitei mele ii place sa viseze, poate mai mult decat mie. Ea e de fapt cea care a stabilit orarul ca sa isi satisfaca placerea sadica si luxoasa de a ma ineca. Cred ca alunita mea e prea timida ca sa iti spuna ca e indragostita de tine.

Episodul Miercuri

2009-06-17T03:08:00.000-07:00

Ma uit la televizor pe usa inchisa.
Semnalul e dat de alarma de ceas
care-ti spulbera somnul de luni pana vineri
in boabe de vise prajite cu parfum de cosmar.

Prosoapele baii liciteaza caldura uscata
pentru minutele zilnice de documentar.
Cand esti nuda, oglinda e singurul privitor neautorizat
ce trage cu ochiul prin stropii de apa supraponderali.
In jurul coapselor tale
chiar si parfumul se topeste,
din robinete nu mai raman
decat rauri de ciocolata amaruie
imbibata in coniac. I-ai imbatat pe toti,
gleznele tale trimit mesaje subliminale
ce ard tot restul ecranelor.

In pauza publicitara te imbraci in parfum de tutun
si inaintezi pe mocheta in semn de protest.
Picurii de apa atarnadu-ti de varfuri,
parfumul de piele prea tanar ridata,
albastrul lichid ce iti rumena ochii-
tigareta de foi pe usuca pe toate
pana ce chiar si teleshoppingul
va primi avertisment de la usile casei
sa astupe orbitele minorilor.
Pretul tau e un subiect tabu,
doar a te imbraca in straie de dama
ar costa atatea boabe de ambra
incat am declansa o noua criza mondiala.

Cand in sfarsit ajungi in fata canilor
gasesti sertarele goale.
Auzindu-ti pasii, s-au adapostit cu totii
in spatele meu si iti cresc audienta.
E sezonul final al inca unei zile de miercuri.
Pe tine insa nu te intereseaza.
Iti sorbi ziua direct din ibric
cu tot zatul ultimei clipe.

Dar toate acestea nu sunt decat o reluare
a unei serii zilnice difuzate pe usa camerei noastre.
Rotesc cheia si televizorul se stinge.
Un nou ieri de succes, reluat in fiecare joi, apoi vineri.

Sambata pauza.

Eva inca nu stie...

2009-06-16T13:25:00.000-07:00

Eva nu stia sa puna frana.

Prima oprire ratata a aparut iarna, cand avea cu putin peste un metru si mers biped inca nesigur. S-ar fi zis ca nu-i placea sa fie in rand cu ceilalti, problema care propunea pe atunci doua solutii: fie sa iasa din rand, fie sa-l darame piesa cu piesa. Pentru prima era poteca prea stramta, deci nu ii ramanea decat sa rastoare toti piticii aflati in fata ei. Un mic Hitler cu schiuri in loc de mustata.

S-a topit insa zapada si a inceput sezonul nuntilor. Eva era inca prea tanara, deci in loc de buchet, a primit o rochie pe care a urat-o din motive inca necunoscute. Atunci si-a dat seama ca nu o sa intre niciodata in afaceri, caci nu stia sa zica nu unei tranzactii proaste.

Au inceput sa infloreasca fluturii in stomac si Eva a primit o floare. S-a uitat in jur, a rosit putin si a mers mai departe. "Multumesc" in loc de "Nu". Eva inca nu aflase ca timpul nu le rezolva pe toate.

Si anii nici nu schimba Evele din lumea asta. Astazi e la fel ca si la prima oprire ignorata: se agata de un stimbil ca sa isi incetinesca rolele, zambeste nevinovata si aluneca mai departe. Cu timpul si-a construit chiar si o fobie fata de flori, caci dintre toate buchetele primite, unul singur nu i-a stat pe constiinta.

Eva nu stie nici astazi sa puna frana.

Curatatorie de amintiri

2009-06-14T14:41:00.000-07:00

"Ma lasi sa experimentez ceva?" Semnele pareau a zice da: un nenea zambea de pe perete intr-o piesa imortalizata alb-negru, caldura patrundea filtrata in bar si abia incepuse Stairway to Heaven.
"Iti aduc altceva in loc de limonada. Daca nu iti place, il consideram din partea casei si iti aduc o limonada. Daca iti place, imi platesti cei 7 ron." 7 ron raman aceiasi in orice colt al barului, iar un pahar... intr-un pahar poti pune multe, de la sambuca si cateva boabe de cafea pana la arsenic simplu, dar duminica nu e tocmai ziua calcului de probabilitati, ci a melangeului de curiozitate latenata si lene inmuiata in caldura, amestec ce poarta un "da" drept eticheta.
Si iata ca apar doua pahare, o sticla si un pai: apa plata cu lamaie pentru domnisoara in rosu, un lichid neindentificat pentru cea in alb. Apoi a fost tacere. El a ramas lanaga masa si a asteptat in liniste verdictul. O portocala decojita aruncata pueril in blender, un parfum strain picurat pe pielea damei in alb, o orhidee cu petalele smulse lasata in fata usii gresite si, peste toate, semnatura "T." razand de mine. Si totusi mai era ceva acolo.
"Deci cum e?"
"E bun..."
"Doar atat poti?"
Mai beau putin din substanta neindetificata. Toate ingredientele in lumea asta au o istorie si un nume. Mi-am inecat ochii in suc, ma asteptam sa se transforme in supa alfabet si sa-mi impinga la suprafata niste litere. Incheiat, poate.
"Chiar imi place."
"Sa inteleg ca renunti la limonada?"
Poate ca trecutul are gust bun. Prezentul poate lua o pauza, macar o duminica pe an cand ma arunc intr-un scaun si imi privesc amintirile limpezindu-se ca in centrifuga unei masini de spalat si invartindu-se in jurul unui pai. A se stoarce bine. La sfarsit, se scutura. Memorie curata, numai buna de a fi umpluta din nou.

Eva nu stia ca...

2009-06-13T14:56:00.001-07:00

Obisnuiam sa cred ca pasarilor le cresc noaptea aripi ca sa poata pluti pe langa geamurile salii numarul 8 ale unei cladiri denumite de toti adultii "cresa" . Pasarile, la varsta de 3 ani a Evei, zburau.

Cand am auzit insa povestea cu vaca sarind peste Luna, mi-am zis ca acolo as vrea sa traiesc, pe o planeta facuta dintr-o branza pe care n-aveam voie s-o mancam, numarand vacile ce sar pe deasupra capului meu pana adorm. In pauza de pranz ma asezam la geam si numaram norii. Nu stiam alta varianta de a ajunge pe Luna decat sarind de pe un nor pe altul. Nici pasarile nu pot ajunge atat de sus, desi, pe vremea aceea, ma miram ce salturi mari si ce loopinguri faceau de la un nor la altul. Pasarile, la varsta de 5 ani a Evei, sareau.

La scoala am descoperit bancile. Partea frumoasa a bancilor era colegul, in cazul meu Titi. Ocupa trei sferturi din banca dubla si imi intindea mereu bomboane si bilete cu fragmente din povestile bunicii lui. Intr-una din zile Titi mi-a scris ca nu exista nori, doar niste fabrici construite anume pentru a sparge albastrul cerului pe care niste doctori l-au declarat "obositor". Am fugit la geam si am inceput sa plang. Nu exista nori, si totusi exista pasari... Si eu? Nu o sa vad niciodata vacile sarind peste luna. Pasarile, la varsta de 8 ani a Evei, au fost declarate caz nerezolvat si incuiate intr-un sertar intunecat al emisferei drepte laolata cu luna, vacile si Titi.

Pas minor

2009-06-12T06:49:00.000-07:00

Din calcaiul tau nu curge azi

Decat lumina.

E atat de dulce,

Ca-mi culc capul langa o basica

Si o intep usor cu genele

Sa crape,

Toata lumina sa mi se reverse

Intre pleoape.

E o lumina roza

Care se aprinde noaptea pe alei

Si tremura.

De frig, de frica, de pudoare,

Se lasa violat de acordurile

Greierilor beti.

Calcaiul tau e o zaraza,

Nu doar azi,

ci-n fiecare noapte

lumineaza orice

colt de asternut,

orice copse rasarite-n cale.

Doar pe aleea mea

Se stinge.

Interzis minorilor

pierduti in poezie.

Si totusi...

2009-06-11T03:24:00.000-07:00

Imi pare rau
ca ti-am furat
parfumul.

Iti urmaream pasii
dupa urma
de ambra arsa.

Iarta-ma,
alergam acum in cerc
si e atat de dulce
sa ma las prinsa.

Muza: This Is Just To Say

Amor candid

2009-06-10T06:00:00.000-07:00

Uneori cand toata casa doarme
ma strecor usor pana in dreptul usii,
intorc cheia si-mi arunc o geana peste prag.

Bulele se iubesc impudice
deasupra apei,
prosoapele se ineaca lent
in mirosul ultimul corp incorsetat,
si buzele... ele se saruta in oglinda
cautand amorul de zaraza
al tuturor parfumurilor ce-si arunca dopurile
si alearga nude pe perdeaua cu pisici.

Toate acestea se petrec in taina,
Caci in orice suflu al peretilor crapati
baia mea adaposteste cele mai curate amoruri.

A cincea intalnire cu domnul T.

2009-06-09T10:05:00.000-07:00

Cand ma gandesc la seara aceea, imi vine in minte imaginea parcului central, pastratorul multor nopti pierdute in zapada, vorba si, cel mai adesea, dubiu. Acolo ti-am cunoscut si cea de-a cincea intruchipare, plimbandu-se de-a lungul sirului de banci si strambandu-se la vantul ce-ti ravasea parul. Am inceput sa rad si mi-am lasat fața lovita din plin de suflul noptii in timp ce tu mergeai cu spatele si tipai. Da, ai inceput sa tipi din ce in ce mai tare, am tipat cu tine crezand ca o sa te calmezi. M-ai privit speriat si pentru un moment te-ai oprit din fuga nebuna pe Muresenilor. Ti-ai lasat capul pe umarul meu si ai inceput sa plangi, se asternuse liniste intre noi si tot ce mai auzeam erau lacrimile tale si frustrarea mea lovindu-se intre ele. Ti-am intins un pachet de servetele si am plecat. Vreau sa-ti fiu amanta, nu mama. Noapte buna.

Sarutul de pe tort

2009-06-09T06:44:00.000-07:00

De-as avea o suma fabuloasa as cumpara cu ea zeci de saruturi, cate unul pentru fiecare être al carui varsta va mai creste cu o unitate. M-as strecura in cercul de entuziasmati ce canta "la multi ani" si arunca in toate partile cu tort sau jucarii imense.
Apoi as astepta. Undeva intre 00:00 si 00:03 as lasa cate un sarut (cu fisa medicala verificata in avans) sa zburde liber pana pe buzele sarbatoritului si l-as privi zambind. Cadoul meu, caci nu cred ca cineva si-ar putea dori ceva mai mult...

La Multi Ani, Patratel...

Negarea eului

2009-06-05T13:22:00.000-07:00

As fi vrut sa-mi pastrez trupul, insa in interiorul meu sa traiasca liber nu umanul, ci un animal. In loc de ratiune, doar instinct si libertate: tu pasesti, iar eu... eu te urmez, sau, mai bine zis, iti urmez intentia. Cat de ciudat, e prea intuneric ca sa-ti descifrez culoarea ochilor.Ma simt straina, nu doar de tine, ci de proprii mei pantofi. Ne cunoastem de atata timp, doua tocuri si o fata, ne iubim intocmai pentru ca ne-a fost scris sa nu ne amestecam nicodata: eu ratiunea , ele sentimentul. Uneori insa uitam care ne e locul, iesim din bancile prestabilite si dam nastere unui melange nu prea fericit: ratiunea dictand pasii, sentimentul eclipsand irisii albastri. Dar totusi, qui s'aime se taquine, fiecare pas gandit e mai degraba o dovada de iubire impregnata in tango decat un esec. Ne iubim pe ascuns in nopti tarzii pe cate-o tanda, o pereche aurie de pantofi si-o fata...

Pauza

2009-06-03T12:06:00.000-07:00

Am primit ceva nou azi: libertate. Brusc bula mea de tango a inghetat si tot ce a mai ramanas eram eu insami. A inceput jocul- intai te-am lovit, m-am recunoscut invinsa de ritm si m-am resemnat inpoi miscarii in doi. Apoi ai spart bula din nou, ai pus stop si mi-ai dat drumul. Te-ai uitat ciudat la mine cand am inceput sa ma invart in jurul tau si sa insir pasi straini. Lasa-mi jocul, caci altfel dansul se naste scrum- umbra a ceva numit candva tango, acum doar niste pasi aruncati de nazurile si putere. Imi asez palaria alba si intr-o ultima suflare te intreb din pragul usii: imi lasi liber jocul? Sunt inca un copil, in special in imbratisarea ta, in rama care uneori doar ma sustine ca pictura, alteori ma coloreaza in roua si bandoneon. Am nevoie de muzica, libertate si o axa in jurul careia sa fug, de care sa ma izbesc din cand si cand si careia sa-i dau din gene intr-un mic moment de nebunie, complice fiindu-mi totdeauna pasul. Daca-mi iei jocul, ma etichetezi inca de la o simpla tanda octogenara.

A sasea intalnire cu domnul T.

2009-05-31T13:30:00.000-07:00

Domnul T. mi-a batut la usa. Am stat mult pe ganduri inainte sa-i deschid. Ninsese si nu ii vedeam exact chipul prin vizorul inghetat, m-am gandit ca o fi vreo fantoma ratacita care imi sperie visele cu un clopot de biserica spart in trei locuri. A batut a doua, a treia si a patra oara i-am dat drumu. Culmea, o masca plutea aiurea printre scaune si sustinea ingamfata ca ar fi domnul T.

"Cucoana, eu sunt, doar ma cunosti prea bine..."
"Auzi cherie, am un coridor plin de domnii T, fiecare si-au agatat cate o batista deasupra zilelor de mai si noptilor de octombrie pierdute aiurea."

Dar masca asta vopsita neglijent a insistat. E domnul T., vrea sa fie el si nu pleaca din bucataria mea pana ce nu o recunosc. Am zis ca poate chiar a revenit, de data asta cu ganduri pasnice, asa ca m-am ridicat de la masa si am scos cheia de sub borcanul cu biscuiti. Am descuiat cu ea cel mai intunecat coridor din toata casa si am mers prin multe odai. Am batut din usa in usa si mi s-au deschis sali de bal cu pantofi calcati, nopti imbracate in haine straine, camere tot mai stramte ce stateau sa mi se prabuseasca in cap. Am deschis sertarele si am aruncat toate camasile pe care mi-am lasat parfumul.

Nimic. Niciun fir de praf nu mi-a soptit de el. Au inceput usile sa se loveasca intre ele urlandu-mi sa ma indepartez. Intr-un final de plictiseala acuta am luat stampila cumparata cu cinci franci de la o copilita si i-am lipit-o pe frunte: 'Inexistent. Caz inchis."

Pentru Andrei Cristea

D: It is written

2009-05-28T15:17:00.000-07:00

Prin camera mea trec zeci de drumuri:
drumul pudrei pe care o ia praful
atunci cand fața mea o paraseste;
drumul cafelei ce ma pierde in viciu dulce;
uneori el se intersecteaza cu un altul-
drumul romantei care plange moartea
Bucurestiului de alta data.
Atunci iau drumul tangoului in care ma afund mereu
cand nu stiu incotro sa ma indrept-
doi pantofi si o bifurcatie:
l'amour scria pe o placuta
sau cel putin asa zicea pe harta.
Stiu ca e acolo si totusi mai mereu o pierd.
Prea rar, prea imbatata de parfumul condimentelor
pornesc pe el.
Cineva ii tot fura placuta,
caci atunci cand ma intorc gasesc scris
nu l'amour, ci mult mai simplu: Condoleante.

Prin ochii mei

2009-05-26T10:40:00.000-07:00

Am o singura dorinta- sa simt: mangaierea firelor de praf, greutatea perlelor de la gatul unei dame brune, pudoarea oglinzii cand ma ivesc nuda de la dus, proprii-mi pasi de dans alunecand printre tablouri, toate notele unui parfum, razele de soare injunghiindu-ma in apus, buzele tale odihnindu-se pe pielea mea. Si mai vreau sa stiu: tu simti cand te privesc? Pentru da, priveste-ma inapoi. Pentru nu, oricum nu mai conteaza, caci n-ai sa aflii niciodata.

Static

2009-05-25T10:51:00.000-07:00

Cosul de gunoi e plin de lucrari vechi, idei si servetelele ramase in urma vreunui film sau zile neobisnuite. Plin ochi, nu mai incape nici gandul unei sticle goale venite tocmai din Orient cu un mesaj inchis de saptamani si expediat pe apa. Am vrut sa arunc soarele si pantofii aurii, amandoua mi-au facut in ciuda luandu-se de mana pe-un tango si lasandu-ma singura cu aminele si o racealea proaspat rasarita.
Imi iau cosul si reciclez toate ideile proaste, foile de fizica si cuvintele aruncate aiurea. As spera la alchimie, dar parca mi-ar ajunge si un zambet sau o cafea proaspata. Putina menta pentru a trece timpul si astept cuminte inca o zi de miercuri sa se arate...